SECȚIUNEA A DOUA CAUZA RANDO c. ITALIA [1] (solicitarea nr. 38498/97) HOTĂRÂREA STRASBURG 15 februarie 2000 În cauza Rando c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din Fischbach președinte L. Femarari Bravo Bonello Tsatsa Nikolovska Lorenzen A.B. B aka E. Lévits judecători și d. E. Fribergh grefier de secțiune După ce a intenționat în camera consiliului la 3 februarie 2000, hotărârea a fost luată la această dată, la această dată a procedurii, cauza a fost înaintată Curții de către dl Rosario Rando. La 22 martie 1999, resortisantul italian se află o cerere (nr. 38498/97) îndreptată împotriva Republicii Italiene și pe care reclamantul a sesizat-o pe Comisia Europeană pentru Drepturile Drepturilor Omului ( ianuarie 1997 în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (inclusiv Convenția privind libertățile fundamentale). Guvernul italian (adică al lui Esposito) este reprezentat de agentul său, U. Leanza, și de co-agentul său, M.V. Esposito. La 8 iulie 1998, Comisia a reținut cererea (nr. 38498/97) cu privire la motivul întemeiat pe durata procedurii și a respins-o pentru surplus. În raportul său [2] din 27 octombrie 1998 (fostul articol 31), Comisia concluzionează în unanimitate încălcarea art. 6 1 din Convenție. În urma intrării în vigoare a Protocolului 11 la 1 noiembrie 1998, în conformitate cu art. 4 din protocolul menționat anterior, citit în combinație cu art. 24 alin. (6) și 100 alin. (1) din Regulamentul Curții ( Președintele Curții, dl L. Wildhaber, a atribuit apoi cauza celei de-a doua secțiuni. Camera constituită în cadrul acestei secțiuni îl cuprindea pe domnul Conforti, judecător ales în temeiul Italiei (articolele 27 alineatul (2) din Convenție și 26 alineatul (a) din regulament), și pe dl C.L. Rozakis, președintele secțiunii (art. 26 alineatul (2) din Convenție) (art. 26 alineatul (2) din Regulamentul de procedură). (a) din Regulamentul de procedură). Ceilalți membri numiți de acesta din urmă pentru a completa camera erau dl Fischbach, dl G. Bonello, dl Strážnická, dl Lorenzen și dl Levits [art. 26 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul de procedură]. Ulterior, dl Rozakis și dl Conforti, care participaseră la examinarea cauzei de către Comisie, s-au deportat [art. 28 din Regulamentul de procedură]. Fischbach l-a înlocuit pe dl Rozakis ca președinte al Camerei (art. 12 din Regulamentul de procedură) și pe dl A.B. Baka a fost desemnat să-l înlocuiască în cadrul acesteia. Mai târziu, guvernul l-a desemnat pe dl Ferrari Bravo, judecător ales în calitate de San Marino, pentru a se afla în locul domnului Conforti [art. 27 alineatul (2) din Convenție și art. 29 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Strážnická, împiedicată, a fost înlocuită de dl Tsatsa-Nikolovska. La 16 noiembrie 1999, guvernul a informat Curtea că nu intenționa să prezinte un nou memoriu și se referea la observațiile sale în fața Comisiei. La 18 octombrie 1999, grefa primise memoriul reclamantului. La 26 noiembrie 1982, reclamantul le-a numit pe cele șase surori ale tatălui său, decedat cu câțiva ani în urmă, în fața tribunalului din Messina, pentru a obține împărțirea masei succesoare a decedatului. După șapte audieri de cercetare, dintre care cinci au fost amânate la cererea părților, judecătorul de punere în funcțiune, prin ordonanță emisă în afara instanței la 11 iulie 1985, a numit un expert pentru a stabili valoarea patrimoniului succesoral. La ședința din 12 noiembrie 1985 expertul a depus jurământul și judecătorul pentru punerea în funcțiune a stabilit la 4 martie 1986 ședința pentru depunerea raportului. Această audiere a fost amânată, la cererea părților, pentru a putea examina raportul între timp depus. Iunie 1987 prin prezentarea concluziilor. Ședința de pledoarie în fața camerei competente a fost stabilită la 6 aprilie 1988. Această ședință a fost trimisă la 20 septembrie 1989 pentru că părțile erau absente. În ziua următoare, instanța a trimis cazul judecătorului pentru punerea în funcțiune pentru o suplimentară de instrucție. 10. Trei ședințe mai târziu, la 22 mai 1992, părțile și-au prezentat din nou concluziile. Ședința de pledoarie în fața camerei competente a fost stabilită la 10 noiembrie 1993. În ziua următoare, tribunalul a trimis cazul înapoi în fața judecătorului pentru punerea în aplicare, deoarece a considerat necesar un supliment de expertiză. 11. La 15 aprilie 1994, judecătorul pentru punerea în funcțiune a aprobat un termen de o sută douăzeci de zile expertului numit anterior și a stabilit următoarea ședință la 29 octombrie 1994. 12. Această ședință a fost trimisă din oficiu. Din cele trei ședințe prevăzute între 26 mai 1995 și 17 ianuarie 1997, una a fost prezentată din oficiu și două a fost legată de depunerea unui raport de expertiză. 13. La 4 aprilie 1997, părțile trebuiau să își prezinte concluziile, însă, în momentul în care judecătorul a fost invitat să se prezinte la Curtea din Assisi, cauza a fost amânată până la 10 aprilie 1998; în ziua următoare, părțile au solicitat judecătorului o amânare a ședinței la 23 octombrie 1998 pentru a încerca să ajungă la un acord amiabil. Potrivit informațiilor furnizate de solicitant, această ședință a fost amânată la 12 februarie 1999 pentru a permite părților să își prezinte concluziile. La cauza a fost atribuită unui nou judecător și, la 15 martie 1999, data următoarei audieri rămânea de stabilit. 14. Reclamantul a prezentat deja o cerere în fața Comisiei (nr. 23628/94) privind faptele procedurii interne până la ședința din 29 octombrie 1994. La 28 februarie 1995, Comisia a adoptat un raport în conformitate cu art. 31 care conținea o încălcare a art. 6 alin. Comitetul miniștrilor, după ce a adoptat o rezoluție în conformitate cu avizul Comisiei și a constatat încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenție, a condamnat, la 23 iunie 1996, guvernul italian să plătească reclamantului 3 500 000 de lire italiene cu titlu de despăgubiri pentru prejudicii morale. Recurentul susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 16. 17. Curtea reamintește că Comitetul miniștrilor a ajuns deja la concluzia încălcării art. 6 alin. (1) pentru perioada cuprinsă între 26 noiembrie 1982 și 29 octombrie 1994. Perioada pe care Curtea este chemată să o ia în considerare a început la 30 octombrie 1994 și era încă în curs de desfășurare la 15 martie 1999. 18. Curtea amintește că a constatat în patru hotărâri din 28 iulie 1999 (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bouttazzi c. Italia care trebuie să apară în Codul Oficial al Curții, § 22) la În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 20. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței de termen rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită 527 588 896 lire italiene (ITL) pentru prejudiciul material și moral pe care l-ar fi suferit. 23. Curtea consideră că este necesar să se acorde recurentului 12 000 000 000 ITL pentru prejudicii morale. Costuri și cheltuieli de judecată 24. Reclamantul solicită, de asemenea, 3 021 464 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și 2 619 500 ITL pentru cele suportate în fața Curții 25. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale, consideră rezonabilă suma solicitată de 2 619 500 ITL pentru procedura în fața Curții și la data la care se acordă reclamantului. Interese moratorii 26. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata d Interes legal aplicabil în Italia la data adoptării prezentei hotărâri a fost de 2,5 % l an. Prin aceste motive, Curtea, în mod unanim, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, 12 000 000 ITL (doisprezece milioane) lire italiene pentru daune morale și 2 619 500 ITL (două milioane șase sute nouăsprezece mii cinci sute) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu de 2,5% l an de la expirarea termenului respectiv și până la plata Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 15 februarie 2000, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul Erik Fribergh Marc Fischbach Modululer Președinte [1] Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă. [2] Nota grefei: raportul este disponibil pentru transplant.
DEUXIÈME SECTION
AFFAIRE RANDO c. ITALIE
[1]
(Requête n°
38498/97)
ARRÊT
15 février 2000
En l’affaire Rando c. Italie,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
M.
M.
Fischbach
président
,
M.
errari Bravo
,
M.
G.
Bonello
,
M
me
M.
Tsatsa
-
Nikolovska
,
M.
P.
Lorenzen
,
M.
aka
M.
evits
,
juges
,
et de M. E.
Fribergh
,
greffier de section
;
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 3 février 2000,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
L’affaire a été déférée à la Cour par M. Rosario Rando (« le requérant
»), ressortissant italien, le 22 mars 1999. A son origine se trouve une requête (n° 38498/97) dirigée contre la République italienne et dont le requérant avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme («
la Commission ») le 20
janvier 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M.V. Esposito.
2.
Le 8 juillet 1998, la Commission a retenu la requête (n°38498/97) quant au grief tiré de la durée de la procédure et l'a rejetée pour le surplus. Dans son rapport
[2]
du 27 octobre 1998 (ancien article
31), elle conclut à l'unanimité à la violation de l'article 6
§
1 de la Convention.
3.
A la suite de l’entrée en vigueur du Protocole n°
11 le 1
er
novembre
1998, et conformément à l’article
5 §
4 dudit Protocole, lu en combinaison avec les articles 24 § 6 et 100 § 1 du règlement de la Cour («
le règlement
»), un collège de la Grande Chambre a décidé, le 7 juillet
1999, que l’affaire serait examinée par une chambre constituée au sein de l’une des sections de la Cour.
4.
Le président de la Cour, M. L. Wildhaber, a ensuite attribué l’affaire à la deuxième section. La chambre constituée au sein de ladite section comprenait de plein droit M.
B.
Conforti, juge élu au titre de l'Italie (articles 27 §
2 de la Convention et 26 §
1
a) du règlement), et M.
C.L.
Rozakis, président de la section (article 26 §
1
a) du règlement). Les autres membres désignés par ce dernier pour compléter la chambre étaient M.
M.
Fischbach, M. G. Bonello, M
me
V.
Strážnická, M.
P.
Lorenzen et M.
E.
Levits (article 26 §
1 b) du règlement).
5.
Ultérieurement, M. Rozakis et M.
Conforti, qui avaient participé à l’examen de l’affaire par la Commission, se sont déportés (article
28 du règlement). En conséquence, M.
Fischbach a remplacé M. Rozakis en tant que président de la chambre (article 12 du règlement) et M.
A.B.
Baka a été désigné pour le remplacer au sein de celle-ci. Par la suite, le Gouvernement a désigné M.
L.
Ferrari Bravo, juge élu au titre de Saint-Marin, pour siéger à la place de M. Conforti (articles 27 § 2 de la Convention et 29
§
1 du règlement). En outre, M
me
V.
Strážnická, empêchée, a été remplacée par M
me
6.
Le 16 novembre 1999, le Gouvernement a informé la Cour qu'il n'entendait pas présenter un nouveau mémoire et se référait à ses observations devant la Commission. Le 18 octobre 1999, le greffe avait reçu le mémoire du requérant.
7.
Le 26 novembre 1982, le requérant assigna les six soeurs de son père, décédé quelques années auparavant, devant le tribunal de Messine afin d'obtenir la division de la masse successorale du défunt.
8.
La mise en état de l'affaire commença le 24 février 1983. Après sept audiences d'instruction, dont cinq ajournées à la demande des parties, le juge de la mise en état, par ordonnance rendue hors d'audience le 11 juillet 1985, nomma un expert pour qu'il établisse la valeur du patrimoine successoral. Lors de l'audience du 12 novembre 1985 l'expert prêta serment et le juge de la mise en état fixa au 4 mars 1986 l'audience pour le dépôt du rapport. Cette audience fut ajournée, à la demande des parties, pour pouvoir examiner le rapport entre-temps déposé.
9.
La mise en état de l'affaire se termina, deux audiences plus tard, le 2
juin 1987 par la présentation des conclusions. L'audience de plaidoirie devant la chambre compétente fut fixée au 6 avril 1988. Cette audience fut renvoyée au 20 septembre 1989 parce que les parties étaient absentes. Le jour venu, le tribunal renvoya l'affaire au juge de la mise en état pour un complément d'instruction.
10.
Trois audiences plus tard, le 22 mai 1992, les parties présentèrent à nouveau leurs conclusions. L'audience de plaidoirie devant la chambre compétente fut fixée au 10 novembre 1993. Le jour venu, le tribunal renvoya derechef l'affaire devant le juge de la mise en état, car il estimait nécessaire un complément d'expertise.
11.
Le 15 avril 1994, le juge de la mise en état accorda un délai de cent vingt jours à l'expert précédemment nommé et fixa l'audience suivante au 29
octobre 1994.
12.
Cette audience fut renvoyée d'office. Des trois audiences prévues entre le 26
mai 1995 et le 17 janvier 1997, une fut remise d'office et deux furent relatives au dépôt d'un rapport d'expertise.
13.
Les parties devaient présenter leurs conclusions le 4 avril 1997 mais, le juge de la mise en état devant se rendre à la Cour d'Assise, l'affaire fut ajournée au 10 avril 1998. Le jour venu, les parties obtinrent du juge une remise d'audience au 23 octobre 1998 pour tenter de parvenir à un accord à l'amiable. D’après les informations fournies par le requérant, cette audience fut reportée au 12 février 1999 pour permettre aux parties de présenter leurs conclusions. L’affaire fut assignée à un nouveau juge et, au 15 mars 1999, la date de l’audience suivante restait à fixer.
14.
Le requérant a déjà présenté une requête devant la Commission (n°
23628/94) concernant les faits de la procédure interne jusqu'à l'audience du 29 octobre 1994. Le 28
février 1995, la Commission a adopté un rapport selon l'article 31 concluant à l'existence d'une violation de l'article 6 § 1 quant à la durée de la procédure. Le Comité des Ministres, après avoir adopté une résolution faisant sien l’avis de la Commission et constaté la violation de l’article 6 § 1 de la Convention, condamna, le 23 juin 1996, le gouvernement italien à verser au requérant 3 500 000 lires italiennes à titre de réparation pour préjudice moral.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
15.
Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6
§
1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)
»
16.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
17.
La Cour rappelle que le Comité des Ministres a déjà conclut à la violation de l’article 6 § 1 pour la période du 26 novembre 1982 au 29
octobre 1994. La période que la Cour est maintenant appelée à considérer a débuté le 30 octobre 1994 et était encore pendante au 15 mars 1999.
18.
Elle avait, à cette date, déjà duré plus de quatre ans et quatre mois, pour une instance.
19.
La Cour rappelle avoir constaté dans quatre arrêts du 28 juillet 1999 (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi c. Italie à paraître dans le recueil officiel de la Cour, §
22) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «
délai raisonnable
». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
20.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.
Partant, il y a eu violation de l’article 6 §
1.
II.
Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention
21.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
22.
Le requérant réclame 527 588 896 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et moral qu'il aurait subi.
23.
La Cour considère qu’il y a lieu d'octroyer au requérant 12 000 000 ITL pour préjudice moral.
B.
Frais et dépens
24.
Le requérant demande également 3 021 464 ITL pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et 2 619 500 ITL pour ceux encourus devant la Cour.
25.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, §
30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale, estime raisonnable la somme demandée de 2 619 500 ITL pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant.
C.
Intérêts moratoires
26.
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d
’
intérêt légal applicable en Italie à la date d
’
adoption du présent arrêt était de 2,5 % l
’
an.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
1.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article
6 §
1 de la Convention
;
2.
Dit
a)
que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois, 12
000 000 ITL (douze millions) lires italiennes pour dommage moral et 2 619 500 ITL (deux millions six cent dix-neuf mille cinq cents) lires italiennes pour frais et dépens
;
b)
que ces montants seront à majorer d
’
un intérêt simple de 2,5 % l
’
an à compter de l
’
expiration dudit délai et jusqu
’
au versement
;
3.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 15 février 2000, en application de l’article
77 §§ 2 et 3 du règlement
.
Erik
Fribergh
Marc
Fischbach
Greffier
Président
[1]
Cet arrêt peut subir des retouches de forme.
[2]
.
Note du greffe
: le rapport est disponible au greffe.