GARRIDO GUERRERO contre l'ESPAGNE

SECȚIUNEA A PATRA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA interogării nr. 43715/95 prezentată de José Antonio GARRIDO GUERRERO împotriva Spaniei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 2 martie 2000 într-o cameră compusă din domnul Pellonpää, președintele G. Ress, A. Pastor Ridruejo, L. Caflisch, J. Makarczyk, I. Cabral Barreto, N. Vajić, judecători și V. Berger, grefier de secțiune Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 25 septembrie 1998 și înregistrată la 2 octombrie 1998, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAPT Reclamantul este un resortisant spaniol, născut în 1941 și rezident în San Fernando.

El este militar de carieră (căpitan de navă). Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul Gonzalo Muñiz Vega, avocat în baroul Madrid. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Circumstanțe speciale ale cauzei printr-o ordonanță (auto de procesamiento) din 17 noiembrie 1993, judecător militar central nr. 1 din Madrid (Juez Togado Militar Central) ) l-a acuzat pe reclamant, precum și pe un alt militar de a fi acuzat împotriva Trezoreriei pentru deturnarea în scopuri private a combustibilului aparținând marinei naționale, cu încălcarea art. 195 alin. (1) din Codul penal militar. Judecătorul judecător a considerat în special că există indicii care justifică urmărirea penală a unui delict împotriva Trezoreriei Publice.

În hotărârea sa, tribunalul a subliniat acest lucru. Potrivit jurisprudenței Curții Constituționale (...) nu constituie decât o hotărâre judecătorească formală și provizorie, care trebuie să facă obiectul unei dezbateri contradictorii ulterioare și al unei judecăți și care nu implică vinovăția persoanei acuzate, nici nu leagă organele judiciare, deoarece acestea pot lăsa fără efect acuzarea, dacă dovezile care au motivat adoptarea acesteia dispar.

Examinând faptele cauzei în care a fost implicat reclamantul, Tribunalul a adăugat (...) și, în cele din urmă, prejudiciul cauzat de bugetul militar, constituie în mod rațional indicii de conduită determinată din partea celui acuzat care este implicat în astfel de fapte și această conduită poate fi calificată inițial ca element constitutiv al infracțiunii prevăzute la art. 195 din Codul penal militar, fără a aduce atingere calificării și considerației legale ulterioare pe care aceasta ar putea să o merite la examinarea pe fond, atunci când se va pronunța hotărârea definitivă asupra vinovăției sau a inculpației, având în vedere faptul că ordinul de exonerare nu este decât o hotărâre judecătorească formală și provizorie.

După deschiderea fazei de judecată (juicio oral) în fața Tribunalului Militar Central, judecătorul P.G.B. a fost numit judecător raportor și a condus la realizarea diferitelor acte de da La 26 și 27 noiembrie 1996 a avut loc la tribunal public în fața Camerei Tribunalului Militar Central. Camera a fost compusă din cinci judecători și a inclus președintele, D.R.G. și P.G.B., în calitate de judecători în cadrul corpului juridic al înarmării (vocals togados generals Auditori), precum și doi judecători militari (vocali militari) ) printr-o hotărâre pronunțată la 13 decembrie 1996, Tribunalul Militar Central l-a recunoscut pe reclamant vinovat de faptele reproșate și l-a condamnat la o pedeapsă cu închisoarea de un an și la plata unor despăgubiri la administrația statului, în virtutea răspunderii sale civile pentru un delict împotriva Trezoreriei Publice.

Tribunalul a declarat, în special, că vina reclamantului se baza pe un întreg set de elemente de probă examinate în timpul procesului de instrumentare și confirmate sau administrate în instanță și, în special, pe probe directe precum cele pe care le deținea, mărturiile și dovezile justificative. Reclamantul a luat în considerare în mod expres casarea în fața Tribunalului Suprem. El susținea că camera care a fost judecată nu putea fi considerată drept o instanță imparțială, întrucât, pe de o parte, judecătorul D.R.G. a stat anterior în camera care se pronunțase asupra apelului său împotriva ordonanței judecătorești din 17 noiembrie 1993 și că, pe de altă parte, judecătorul P.G.B. a participat, în calitate de judecător raportor, la efectuarea anumitor anchete odată ce cauza a fost judecată.

Reclamantul s-a plâns, de asemenea, de o apreciere arbitrară a elementelor de probă și de faptul că anumite mijloace de probă aflate în întreținere adunate în cursul procesului nu au fost produse în culpă, ci au fost luate în considerare de către instanță, în ciuda principiului contradictoriei și al prezumției de nevinovăție. Prin hotărârea din 18 octombrie 1997, Camera Militară a Tribunalului Suprem a respins recursul.

având în vedere participarea în calitate de judecător al magistratului D.R.G., Tribunalul Suprem nota în hotărârea sa că, în conformitate cu dispozițiile dreptului intern care reglementează motivele de dezmințire și de recuzare a magistraților și jurisprudența dezlegată în această privință, faptul că un judecător a participat la adoptarea unei decizii de respingere a unei căi de atac împotriva unei hotărâri de inculpare nu poate fi considerat în nici un fel ca reprezentând o activitate din culpă care ar putea fi detașată ( Contaminar ) imparțialitatea obiectivă a instanței care hotărăște asupra vinovăției celui acuzat. În ceea ce privește presupusa părtinire a instanței pe motiv că judecătorul P.G.B.

Tribunalul Suprem a recunoscut, în calitate de raportor al Camerei Tribunalului de Justiie, că judecătorul acionase ca delegat al camerei de judecată în executarea unui mandat legal, pentru a garanta în mod confidenial dovada și cunoașterea directă de către instană a actelor de competenă care trebuiau să se exercite înainte de ședină. În ceea ce privește motivul întemeiat pe încălcarea principiului contradictoriei și a prezumției de nevinovăție, Tribunalul Suprem nota că, în cursul procedurii, reclamantul, care a fost asistat de consiliul său, a interogat colegul acuzat, martorii și experții, a pus întrebările pe care le-a considerat relevante pentru apărarea cauzei sale. În ceea ce privește vinovăția reclamantului, Tribunalul Suprem a constatat că aceasta fusese stabilită de tribunalul a quo pe baza unei întregi serii de elemente de probă examinate în cadrul ședinței, cu respectarea principiilor contradictoriei și a publicității.

Reclamantul sesizează apoi Tribunalul Constituțional cu privire la o acțiune de amaro pe baza dreptului la o audiere echitabilă a cauzei sale de către o instanță independentă și imparțială și a principiului prezumției de nevinovăție (art. 24 din Constituție); printr-o decizie (auto) din 30 martie 1998, notificată reclamantului la 6 aprilie 1998, Tribunalul Constituțional a respins acțiunea. În ceea ce privește litigiul întemeiat pe lipsa de imparțialitate a celor doi judecători în cauză, înalta instanță a precizat că reclamantul fusese informat cu privire la numele judecătorilor militari care făceau parte din camera de judecată și, prin urmare, ale acestor doi judecători și ar fi putut prezenta o cerere de recuzare, ceea ce nu făcuse, astfel încât nu a recurs la căile de atac care puteau fi utilizate în dreptul intern.

În ceea ce privește restul obiecțiunilor, Tribunalul Constituțional a declarat că, în cadrul ședinței publice în fața Tribunalului Militar Central, inculpații prezentaseră și depuneseră, au fost ascultați martori și au fost efectuate diverse expertize, respectându-se principiul prezumției de nevinovăție. Drept și practică interne pertinente Constituția În conformitate cu art. 24 din Constituție Orice persoană are dreptul de a obține protecția efectivă a judecătorilor și tribunalelor pentru a-și exercita drepturile și interesele legitime, fără ca aceasta să poată fi pusă în nici un caz în dreptul de a se apăra. De asemenea, orice persoană are dreptul la judecătorul obișnuit stabilit în prealabil de lege.

; ea are dreptul de a se apăra și de a fi asistată de un avocat, de a fi informată cu privire la acuzațiile aduse împotriva ei, de a beneficia de un proces public fără întârzieri nejustificate și însoțite de toate garanțiile, de a utiliza mijloacele de probă adecvate pentru apărarea sa, de a nu depune mărturie împotriva ei însăși sau de a se recunoaște vinovată și de a fi presupus nevinovată. (...) Legea organică nr. 2/1989 privind procedurile penale militare Dispozițiile relevante ale Legii organice nr. 2/1989 din 13 aprilie 1989 privind motivele de recuzare se citesc astfel Art. 51 Judecătorii, președinții și membrii Tribunalului Militar (...) trebuie să se abțină de la participarea la o procedură judiciară atunci când 53, în caz contrar, acestea pot fi recuzate.

art. 53 Motivele de mai jos constituie motive de abținere și, dacă este cazul, de recuzare (...) să fi acționat ca apărător sau reprezentant al uneia dintre părți, să fi întocmit, în calitate de avocat, un raport în procedură sau într-o procedură similară, sau să fi intervenit în procedură ca reprezentant al procurorului public, expert sau martor Ființă sau să fi fost denunțator sau pârât al uneia dintre părți; ; membrii forțelor armate care s-au limitat la tratarea (...) plângerii inițiale nu intră sub incidența acestui paragraf (...) 11. În cazul în care instanța sau judecătorul consideră că abținerea nu este justificată, acesta va ordona celui care i-a invocat să continue să examineze cauza, fără a aduce atingere dreptului părților de a solicita recuzarea.

Această decizie nu este susceptibilă de recurs. În conformitate cu art. 56, recuzarea trebuie să aibă loc la începutul procedurii sau de îndată ce persoana are cunoștință de motivul de recuzare și cu cel puțin 48 de ore înainte de dezbateri, cu excepția cazului în care acest motiv apare ulterior. Cu privire la ordonanțele de inculpare (auto de procesamiento) și la apelurile interjudiciate împotriva acestora, legea organică prevede art. 164 În cazul în care există indicii rezonabile de vinovăție împotriva uneia sau mai multor persoane determinate, instanța de judecată pronunță în mod expres acuzația (...).

La acuzare se pronunță printr-o ordonanță (auto-acuzare) ), în care se va menționa faptele pedepsite imputate persoanei acuzate, infracțiunea presupusă a acestora (...) și dispozițiile legale [în acest sens] (...), și apoi inculpatul, precum și măsurile de libertate sau de detenție provizorie aplicabile persoanei acuzate (...) Art. 165 (...) Acuzat și alte părți vor putea formula împotriva … un apel, nesuspendat, în termen de cinci zile de la notificarea [de la ordonanță] (...)…

și emiterea unui certificat de la instanța judecătorească în cauză, precum și a tuturor elementelor pe care judecătorul le va considera necesare pentru a fi depuse la dosar sau care au fost menționate în memoriul . Jurisprudența Tribunalului Suprem Într-o hotărâre pronunțată la 14 noiembrie 1994, Tribunalul Suprem al Uniunii Europene se pronunță cu privire la problema în care un judecător putea fi considerat ca fiind implicat anterior în aceeași procedură, în scopul recuzarii prevăzute la alineatul (11) din art. 53 din Legea organică nr. 2/1989 privind procedurile penale militare. Tribunalul Suprem declara în special Pentru ca un judecător (vocal) al unui tribunal militar să poată fi afectat de motivul de recuzare nr. 11 din art. 53 din Legea de procedură militară, acesta trebuie să fi desfășurat activități de inculpat în cauza (...).

Simpla respingere a unei acțiuni de recurs în recurs împotriva unei ordonanțe de acuzare - respingere care înseamnă doar că instanța nu dezaprobă aprecierea indicilor raționali ai vinovăției de la instanța de judecată - nu poate, în nici un caz, să fie considerată o activitate de luare a forței de muncă care ar putea deduce imparțialitatea obiectivă a instanței (...) GRIEFS Invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, reclamantul se plânge că cauza sa nu a fost ascultată în mod echitabil de o instanță imparțială. Acesta arată că judecătorul D.R.G., membru al Camerei Tribunalului Militar Central care a examinat temeinicia cauzei și a pronunțat condamnarea sa, făcea parte din camera aceleiași instanțe atunci când acesta din urmă respingea apelul împotriva ordonanței de condamnare și se plângea, de asemenea, că judecătorul P.G.B.

a participat în calitate de judecător raportor la efectuarea anumitor investigații, după ce a fost pronunțat pentru judecată, declarând că, nefiind informat în prealabil cu privire la componența instanței, cu excepția judecătorilor militari, nu a fost în măsură să solicite recuzarea celor doi judecători care erau judecătorii aparținând corpului juridic al înarmării ( În cele din urmă, se plânge că anumite mijloace de probă aflate în întreținere, în special documente, nu au fost prezentate la ședință, dar au fost totuși luate în considerare de instanță, cu încălcarea principiului contradicției și a prezumției de nevinovăție garantate prin art. 6 alineatul (2) din convenție. Cererea a fost introdusă la 25 septembrie 1998 în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului și înregistrată la 2 octombrie 1998. În temeiul articolului 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11, intrat în vigoare la noiembrie 1998, cauza este examinată de Curte începând cu această dată.

La 29 iunie 1999, Curtea a decis să prezinte în scris observațiile sale cu privire la admisibilitate și la temeinicie ale reclamantului privind încălcarea dreptului la o instanță imparțială [art. 6 alineatul (1) ] la cunoștința guvernului pârât, invitându-i să prezinte observațiile sale cu privire la admisibilitate și la temeinicia sa. Guvernul și-a prezentat observațiile la 15 octombrie 1999, iar reclamantul a răspuns la acestea la 14 decembrie 1999. Invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, reclamantul se plânge că cauza sa nu a fost ascultată în mod echitabil de o instanță imparțială În primul rând, acesta arată că judecătorul D.R.G., membru al Camerei Tribunalului Militar Central care a examinat temeinicia cauzei și a pronunțat condamnarea sa, făcea parte din camera aceleiași instanțe atunci când acesta din urmă respingea apelul împotriva ordonanței de condamnare și se plângea, de asemenea, că judecătorul P.G.B.

a participat în calitate de judecător raportor la efectuarea anumitor investigații, după ce a fost pronunțat pentru judecată, declarând că, nefiind informat în prealabil cu privire la componența instanței, cu excepția judecătorilor militari, nu a fost în măsură să solicite recuzarea celor doi judecători care erau judecătorii aparținând corpului juridic al înarmării ( Vocea togados) Partea relevantă a articolului 6 alineatul (1) din Convenție este astfel formulată Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de către o instanță independentă și imparțială (...) care va decide (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei.

(...) Curtea va examina ambele ramuri ale plângerii separat. Recurentul se plânge în primul rând că cauza sa nu a fost ascultată în mod echitabil de către o instanță imparțială, în măsura în care judecătorul D.R.G., membru al Camerei Tribunalului Militar Central, care a examinat temeinicia cauzei și a pronunțat condamnarea sa, făcea parte din camera aceleiași instanțe atunci când acesta din urmă respingese cererea împotriva ordonanței de acuzare. În primul rând, guvernul susține că o ordonanță de acuzare nu este întemeiată decât pe indicii raționale de judecată a unei persoane. Ea nu menționează fapte dovedite. Ea nu acuză și nu condamnă. De altfel, ordonanța este provizorie, astfel încât aceasta poate fi modificată și chiar anulată de instanța de judecată în timpul procesului de luare a deciziilor.

În plus, în acest scop, instanța de judecată adresează camerei o copie a ordonanței de acuzare, recursul și, dacă este cazul, memoriile pe care părțile sau judecătorul le consideră necesare. În recurs, camera are cunoștințe despre caz limitat la ordonanța de condamnare și recursul la recurs. Procedura este scrisă și nu există nici o instanță. Prin examinarea căii de atac, camera n maiexaminează întreaga cauză, nu are contact direct cu părțile și cunoașterea cauzei se limitează la conținutul, provizoriu, al ordonanței interlocutorii de inculpare. Prin urmare, având în vedere caracterul limitat al cunoașterii cauzei de către Camera Tribunalului Militar Central, nu este posibil din punct de vedere obiectiv să se provoace o convingere anticipată cu privire la participarea persoanei acuzate la faptele delincvente.

Guvernul observă că instanța de judecată nu a dispus plasarea în detenție provizorie a reclamantului. Guvernul consideră că, având în vedere conținutul său, decizia Tribunalului Militar Central nu a fost contestată, nici nu s-a pronunțat nicio hotărâre de vinovăție sau de nevinovăție și este limitată la a nu renunța la o ordonanță de condamnare provizorie a instanței judecătorești. Pe de altă parte, guvernul observă că, în timpul ședinței publice din 26-27 noiembrie 1996, reclamantul omite să se plângă de participarea judecătorului D.R.G. în camera de judecată. În primul rând, guvernul constată că reclamantul nu a declarat o încălcare subiectivă a dreptului judecătorului D.R.G., pe baza lipsei de imparțialitate a instanței D.R.G.

În ceea ce privește lipsa de imparțialitate obiectivă, guvernul atrage atenția Curții asupra faptului că reclamantul nu aduce niciun motiv care să justifice presupusa lipsă de imparțialitate. Singurul motiv este o divergență pur formală cu privire la un act de procedură, și anume unicul fapt al participării judecătorului D.R.G. în camera de judecată compusă din cinci judecători, atunci când a făcut parte din camera care confirmă ordinul de achitare. În această privință, guvernul, care se referă la jurisprudența Curții, consideră că: Reclamantul contestă teza guvernului.

În primul rând, acesta subliniază că, dacă nici el, nici avocatul său nu au formulat plângeri în timpul … cu privire la lipsa de injurii a instanței de judecată, … Reclamantul subliniază, de asemenea, că, potrivit doctrinei juridice cele mai recente, la Acuzațiile împotriva unei anumite persoane, adică a unei forme oficiale și provizorii de crimă și, prin urmare, acuzarea unei anumite persoane împotriva unei infracțiuni. Acuzarea unei urmăriri penale are tendința de a atrage, în mare măsură, convingerea magistraților cu privire la răspunderea persoanei acuzate. În ceea ce privește natura cererii de încuviințare a hotărârii, reclamantul reamintește că instanța de judecată trebuie să examineze atât regularitatea formală a deciziei în cauză, cât și legalitatea și fondul.

Astfel, atunci când instanța la care se face recurs ia o decizie care confirmă decizia care face obiectul căii de atac, o ratifică pe aceasta din urmă. Instanța de apel își asumă conținutul deciziei contestate și preia în contul său recunoașterea vinovăției care figurează în prima decizie. Reclamantul susține că, la fel ca în cauza Castillo Algar c. Spania (hotărârea din 28 octombrie 1998, Recuperarea hotărârilor și a hotărârilor, 303), decizia prin care magistrații au aprobat recursul interjudiciar împotriva ordinului de acuzare sugerează că Tribunalul Militar Central este de acord cu opinia magistratului instructor potrivit căreia există indicii raționale pentru acesta Concluzia sa este că participarea judecătorului D.R.G.

în camera Tribunalului Militar Central care l-a condamnat a încălcat art. 6 alineatul (1) din Convenție. Întrebarea care se pune în speță este dacă participarea la procesul judecătorului D.R.G., care a stat anterior în camera Tribunalului Militar Central, care a confirmat hotărârea instanței judecătorești de a acuza reclamantul de infracțiune împotriva Trezoreriei Publice, poate pune o îndoială cu privire la imparțialitatea instanței de judecată. Curtea nu consideră că este necesar să se soluționeze problema dacă reclamantul a epuizat efectiv căile de atac interne în cazul în care cauza este inadmisibilă din motivele următoare.

Curtea reamintește că, în scopul la art. 6 alineatul (1), "intimitate" trebuie să fie apreciată pe baza unui demers subiectiv, încercând să determine convingerea personală a unui astfel de judecător în această ocazie și în conformitate cu o abordare obiectivă care să ducă la garantarea faptului că: aceasta implică suficiente garanții pentru a exclude orice îndoială legitimă în această privință (a se vedea, printre altele, Hotărârea Incal c. Turcia din 9 iunie 1998, Rec., 1998-IV, p. 1574, § 65). În ceea ce privește abordarea subiectivă, Curtea constată că imparțialitatea personală a judecătorului D.R.G. nu a fost pusă în discuție de către reclamant. În ceea ce privește aprecierea obiectivă, aceasta constă în a se întreba dacă, independent de conduita personală a judecătorului, anumite fapte verificabile permit să se suspecteze imparțialitatea acestuia din urmă.

În această privință, chiar și aparențele pot avea o importanță deosebită; este de încredere că tribunalele unei societăți democratice trebuie să se dedice justițiabililor și, în special, inculpaților; prin urmare, trebuie să se recuza orice judecător de care se poate teme în mod legitim o lipsă de imparțialitate. Pentru a se pronunța cu privire la existența, într-un anumit caz, a unui motiv legitim de a se teme unui judecător de un defect de injumătățire, a adecvației persoanei acuzate intră în cont, dar nu joacă un rol decisiv. , Hotărârea Hauschildt c. Danemarca din 24 mai 1989, seria A nr. 154, p. 21 § 48. În speță, teama de o lipsă de injumătățire a fost legată de faptul că Această situație poate stârni îndoieli cu privire la imparțialitatea judecătorilor.

Cu toate acestea, răspunsul la întrebarea dacă aceste îndoieli pot fi considerate justificate în mod obiectiv variază în funcție de circumstanțele cauzei ; prin urmare, simplul fapt că un judecător a luat deja decizii înainte de proces nu poate justifica, în sine, temeri cu privire la imparțialitatea sa (hotărârea Hauchildt citată anterior, p. 2 § 50). În această privință, Curtea constată că, potrivit ordonanței de judecată din 17 noiembrie 1993 pronunțată de judecătorul militar central nr. 1 al Madridului, existau dovezi împotriva reclamantului care justificau o acuzație de infracțiune împotriva Trezoreriei Publice în sensul art. 195 alin. (1) din Codul penal militar.

Reclamantul a interjetat recursul la ordonanța Tribunalului Militar Central, dar acesta l-a decăzut la 21 martie 1994. Curtea constată că, în decizia sa din 21 martie 1994, camera Tribunalului Militar Central în care se afla, ca simplu judecător, D.R.G., a făcut, întradevăr, obiectul hotărârii din 17 noiembrie 1993. Cu toate acestea, și spre deosebire de cauza Castillo Algar menționată anterior, în cazul în care: Termenii utilizați de Camera Tribunalului Militar Central care a stat la baza cererii de procedură a tribunalului militar central [...] puteau oferi cu ușurință să se gândească la faptul că a fost în cele din urmă în acord cu punctul de vedere adoptat de Tribunalul Suprem (...), potrivit căruia existau suficiente indicii care să permită să se concluzioneze că un spătar militar fusese comis În prezenta cauză, instanța de apel a avut mare grijă să precizeze limitele actului de punere sub acuzare, caracterul său de decizie formală și provizorie, care nu afectează în niciun fel calea de atac, nici calificarea faptelor reproșate, nici vinovăția persoanei acuzate.

În plus, Curtea constată o altă diferență nu mai puțin importantă față de cauza Castillo Algar deja citată. Întradevăr, în aceasta din urmă, doi magistrați interveniți în cadrul procedurii de investigare a ordonanței de acuzare a domnului Castillo Algar au stat ulterior ca președinte și, respectiv, judecător raportor în camera Tribunalului Militar Central care l-a judecat și l-a condamnat. Acest lucru este valabil și în cazul în care judecătorul D.R.G. a fost numit judecător numai în camera Tribunalului Militar Central format din cinci judecători care, la 13 decembrie 1996, l-a recunoscut pe reclamantul vinovat și l-a condamnat la închisoare. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că, în circumstanțele din speță, reticențele unei lipse de imparțialitate exprimate de recurent nu sunt justificate în mod obiectiv.

Reclamantul se plânge, de asemenea, că judecătorul P.G.B. a participat în calitate de judecător raportor la efectuarea anumitor anchete, odată ce cauza a fost pronunțată pentru judecată. Cu toate acestea, Curtea consideră că simplul fapt că un judecător a luat parte la anumite acte de către un judecător raportor în etapa de judecată nu poate, în sine, să justifice temeri cu privire la imparțialitatea sa (a se vedea Hotărârea Hauschildt citată anterior, p. 22). 50, și Castillo Algar, citată anterior, § 46. Prin urmare, se consideră că acest litigiu trebuie respins ca fiind în mod vădit nefondat în temeiul articolului 35 alineatul (3) din convenție.

Reclamantul se plânge că anumite mijloace de probă aflate în întreținere, în special documente, nu au fost prezentate la ședință, dar au fost totuși luate în considerare de către instanță, cu încălcarea principiului contradictoriu și a prezumției de nevinovăție garantate prin art. 6 alineatul (2) din convenție, al cărui text este următorul: Orice persoană acuzată de încălcarea dreptului comunitar este prezumată nevinovată până când vinovăția sa a fost stabilită legal. Cu toate acestea, Curtea constată că dreptul la apărare a fost respectat de instanțele interne în fața cărora reclamantul a putut prezenta probele pe care le-a considerat utile pentru apărarea cauzei sale. În plus, din dosar reiese că instanțele în cauză și-au întemeiat deciziile exclusiv pe mijloace de probă care au fost reproduse și discutate liber în instanță.

În ceea ce privește vinovația reclamantului, Curtea constată că aceasta a fost stabilită de instanța din fond pe baza unui întreg set de elemente de probă examinate la ședință, cu respectarea principiilor contradictoriei și publicității. În aceste condiții, Curtea consideră că această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată în conformitate cu art. 35 alineatul (3) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară că Vincent Berger Matti Pellonpäin Președinte

QUATRIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 43715/98 présentée par José Antonio GARRIDO GUERRERO contre l’Espagne La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 2 mars 2000 en une chambre composée de M. M. Pellonpää, président , M. G. Ress, M. A. Pastor Ridruejo, M. L. Caflisch, M. J. Makarczyk, M. I. Cabral Barreto, M me N. Vajić, juges , et de M. V. Berger, greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 25 septembre 1998 et enregistrée le 2 octobre 1998, Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant est un ressortissant espagnol, né en 1941 et résidant à San Fernando.

Il est militaire de carrière (capitaine de vaisseau). Il est représenté devant la Cour par M e Gonzalo Muñiz Vega, avocat au barreau de Madrid. Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. A. Circonstances particulières de l’affaire Par une ordonnance ( auto de procesamiento ) du 17 novembre 1993, le juge militaire central n° 1 de Madrid ( Juez Togado Militar Central ) inculpa le requérant ainsi qu’un autre militaire d’un délit contre le Trésor public pour avoir détourné à des fins privées du combustible appartenant à la marine nationale, et ce en violation de l’article 195 § 1 du code pénal militaire. Le juge d’instruction estima en particulier qu’il existait des indices justifiant la poursuite pour un délit contre le Trésor public.

Contre cette ordonnance d’inculpation, le requérant interjeta appel devant le tribunal militaire central qui, par une décision ( auto ) du 21 mars 1994, rejeta le recours et confirma la décision entreprise. La chambre du tribunal comportait, entre autres, D.R.G., juge relevant du corps juridique de l’Armée ( vocal togado ). Dans sa décision, le tribunal souligna ceci : « L’inculpation, selon la jurisprudence établie par le Tribunal constitutionnel (...) ne constitue qu’une décision judiciaire d’imputation formelle et provisoire, qui doit faire l’objet du subséquent débat contradictoire ultérieur et du jugement, et qui n’implique pas la culpabilité de l’inculpé, ni ne lie les organes judiciaires, étant donné que ceux-ci peuvent laisser sans effet l’inculpation, si les indices qui motivèrent son adoption disparaissent.

» Examinant les faits de la cause dans lesquels était impliqué le requérant, le tribunal ajouta : « (...) et, en définitive, le préjudice occasionné au budget militaire, constituent rationnellement des indices d’une conduite déterminée de la part de l’inculpé qui est impliqué dans de tels faits et cette conduite peut être qualifiée initialement comme constitutive du délit prévu à l’article 195 du code pénal militaire, et cela sans préjuger de la qualification et considération légale ultérieure qu’elle pourrait mériter lors de l’examen au fond, lorsque sera rendu le jugement définitif sur la culpabilité ou l’innocence, eu égard au fait que l’ordonnance d’inculpation n’est qu’une décision judiciaire formelle et provisoire.

» Après l’ouverture de la phase de jugement ( juicio oral ) devant le tribunal militaire central, le juge P.G.B. fut désigné juge rapporteur et procéda à la réalisation de divers actes d’investigation. Les 26 et 27 novembre 1996 eut lieu l’audience publique devant la chambre du Tribunal militaire central. La chambre était composée de cinq juges et comprenait le président, D.R.G. et P.G.B., en tant que juges relevant du corps juridique de l’Armée ( vocales togados generales auditores ), ainsi que deux juges militaires ( vocales militares ). Par un jugement rendu le 13 décembre 1996, le tribunal militaire central reconnut le requérant coupable des faits reprochés et le condamna à une peine d’emprisonnement d’un an et au paiement de dommages et intérêts à l’administration de l’Etat, au titre de sa responsabilité civile pour un délit contre le Trésor public.

Le tribunal déclara notamment que la culpabilité du requérant se fondait sur tout un ensemble d’éléments de preuve examinés pendant l’instruction et confirmés ou administrés à l’audience et, en particulier des preuves directes telles qu’expertises, témoignages et preuves documentaires. Le requérant se pourvut en cassation devant le Tribunal suprême. Il soutenait que la chambre qui l’avait jugé ne pouvait passer pour un tribunal impartial, en ce que, d’une part, le juge D.R.G. avait auparavant siégé dans la chambre qui s’était prononcée sur son appel contre l’ordonnance d’inculpation du 17 novembre 1993 et que, d’autre part, le juge P.G.B. avait participé en tant que juge rapporteur à la réalisation de certaines investigations une fois l’affaire renvoyée pour jugement.

Le requérant se plaignait également d’une appréciation arbitraire des éléments de preuve et de ce que certains moyens de preuve à charge rassemblés durant l’instruction n’avaient pas été produits à l’audience, mais avaient été pris en compte par le tribunal, au mépris du principe du contradictoire et de la présomption d’innocence. Par un arrêt du 18 octobre 1997, la chambre militaire du Tribunal suprême rejeta le pourvoi.

S’agissant tout d’abord de la prétendue partialité du tribunal a quo en raison de la participation en tant que juge du magistrat D.R.G., le Tribunal suprême nota dans son arrêt que, selon les dispositions du droit interne régissant les motifs de désistement et de récusation de magistrats et la jurisprudence dégagée en la matière, le fait qu’un juge ait participé à l’adoption d’une décision rejetant un recours contre une décision d’inculpation ne saurait être considéré d’aucune manière comme constituant une activité d’instruction susceptible d’entacher ( contaminar ) l’impartialité objective du tribunal statuant sur la culpabilité de l’inculpé. Quant à la prétendue partialité du tribunal au motif que le juge P.G.B.

avait mené, en tant que rapporteur de la chambre du tribunal de jugement, certains actes d’investigation à la demande du ministère public, le Tribunal suprême observa que le juge avait agi comme délégué de la chambre de jugement en exécution d’un mandat légal et ce, pour garantir l’immédiateté de la preuve et la connaissance directe par le tribunal des actes d’investigation devant se pratiquer avant l’audience. Au sujet du moyen tiré de la violation du principe du contradictoire et de la présomption d’innocence, le Tribunal suprême nota qu’au cours de l’audience, le requérant, qui était assisté par son conseil, interrogea le coaccusé, les témoins et les experts, posa les questions qu’il estima pertinentes pour la défense de sa cause.

Quant à la culpabilité du requérant, le Tribunal suprême constata que celle-ci avait été établie par le tribunal a quo sur la base de tout un ensemble d'éléments de preuve examiné à l'audience, dans le respect des principes du contradictoire et de la publicité. Le requérant saisit alors le Tribunal constitutionnel d'un recours d' amparo sur le fondement du droit à ce que sa cause fût entendue équitablement par un tribunal indépendant et impartial et du principe de la présomption d'innocence (article 24 de la Constitution). Par une décision ( auto ) du 30 mars 1998, notifiée au requérant le 6 avril 1998, le Tribunal constitutionnel rejeta le recours.

Pour ce qui est du grief tiré de l'absence d’impartialité des deux juges en question, la haute juridiction précisa que le requérant avait été informé des noms des juges militaires faisant partie de la chambre de jugement et donc de ces deux juges et aurait pu présenter une demande en récusation, ce qu'il n'avait pas fait, de sorte qu’il n’avait pas fait usage des voies de recours utilisables en droit interne. Pour ce qui est du restant des griefs, le Tribunal constitutionnel déclara que lors de l’audience publique devant le tribunal militaire central, les accusés avaient comparu et déposé, des témoins avaient été entendus et diverses expertises avaient été pratiquées et ce, dans le respect du principe de la présomption d’innocence.

B. Droit et pratique internes pertinents

DÉCLARE LA REQUÊTE IRRECEVABLE

. Vincent Berger Matti Pellonpää Greffier Président