GARRIDO GUERRERO v. SPAIN
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Inadmissible
GARRIDO GUERRERO v. SPAIN (CtEDO, 2000)
[Traducere] ... FACTELE Reclamant [Dl José Antonio Garrido Guerrero] este un național spaniol care s-a născut în 1941 și trăiește în San Fernando. El este un membru regulat al forțelor armate (căpitanul unei nave). El a fost reprezentat în fața Curții de către dl G. Muñiz Vega, din Barul de Madrid. Circumstanțele cazului Cauția, astfel cum a prezentat părțile, poate fi rezumat după cum urmează. Într-un ordin ( auto de procesamento ) din 17 noiembrie 1993 de investigare judecătorul nr. 1 al Curții Centrale de Militari din Madrid ( juez togado militar central ) a acuzat reclamantul și un alt membru al forțelor armate cu o infracțiune împotriva Trezorului (deșeuri pentru utilizarea privată a combustibilului aparținând Marinei, în încălcarea articolului 195 § 1 din Codul Penal Militar). Judecătorul de investigare a constatat, în special, că există dovezi care justifică urmărirea unei infracțiuni împotriva Trezorului. Reclamantul a apelat împotriva ordonanței Curții Centrale Militare care, într-o hotărâre (automobilă ) din 21 martie 1994, a respins recursul și a susținut ordonanța impugnată. Unul dintre judecători de pe banca care a auzit recursul a fost D.R.G., un membru al corpului juridic al forțelor armate ( vocal togado ). În decizia sa, instanța a menționat următoarele: „În conformitate cu jurisprudența stabilită de Curtea Constituțională ..., o procedură prin care o persoană este acuzată este o decizie judiciară provizorie de caracter pur procedural prin care se face o acuzație și care trebuie ulterior să facă obiectul unei proceduri adversare și al unei hotărâri. O astfel de decizie nu înseamnă că persoana acuzată este vinovat, nici nu este obligatorie pentru instanțe, care ar putea decide să nu se pronunțe cu acuzațiile în cazul în care dovezile pe care le-au fost bazate au încetat să existe.” Examinarea faptelor în care a fost implicat reclamantul, instanța a adăugat: „... și, în cele din urmă, pierderea bugetului forțelor armate, se ridică rațional la dovezi de conduită deliberată de partea acuzată, care a fost implicată în acte de această natură. Această conduită poate fi considerată în această etapă inițială ca fiind infracțiunea prevăzută la art. 195 din Codul Penal Militar, fără a aduce atingere clasificării și raționării juridice care pot fi adoptate ulterior atunci când meritele sunt examinate și se pronunță o hotărâre finală cu privire la problema vinei sau nevinovăției, având în vedere faptul că un ordin prin care o persoană este acuzată este doar o decizie judiciară provizorie de natură procedurală.” După începerea procedurii (juicio oral ) la Curtea Centrală a Militarilor, P.G.B. a fost numit judecător de raportare și a luat diferite măsuri de investigație. La 26 și 27 noiembrie 1996, procesul a fost desfășurat în public la Curtea Centrală a Militarilor. Banca a consistat în cinci judecători: judecătorul președinte, D.R.G. și P.G.B. ca judecători ai corpului legal al forțelor armate (vocale togados generales auditores În hotărârea pronunțată la 13 decembrie 1996, Curtea Centrală Militară a declarat reclamantul vinovat, l-a condamnat la închisoarea de un an și a ordonat să plătească daune autorităților de stat în ceea ce privește răspunderea sa civilă pentru o infracțiune împotriva Trezorului. Curtea a deținut, printre altele, , că verdictul vinovat împotriva reclamantului a fost bazat pe un întreg ansamblu de dovezi care au fost examinate în cursul anchetei și a fost confirmat sau adăugat la audiere – în special, dovezi directe, cum ar fi rapoartele de experți, declarațiile de martor și dovezi documentare. El a susținut că banca care l-a judecat nu a putut fi considerată drept un tribunal imparțial, în primul rând deoarece D.R.G. a fost anterior membru al bancului care a decis în apelul său împotriva ordinii din 17 noiembrie 1993 în care a fost acuzat, și în al doilea rând, deoarece P.G.B., ca judecător informator, a luat diferite măsuri de investigație după ce cazul a fost trimis pentru proces. Reclamantul s-a plâns, de asemenea, că dovezile au fost evaluate arbitrar și că unele dintre elementele de probă colectate în cursul anchetei nu au fost prezentate în cadrul procesului, dar au fost luate în considerare de către instanță, în încălcarea principiului adversar și a presunției de nevinovăție. Într-o hotărâre din 18 octombrie 1997, Curtea Supremă (Divizia Militară) a respins recursul. În ceea ce privește afirmația că instanța de judecată a fost prejudecată din cauza D.R.G. a fost unul dintre judecători, Curtea Supremă a remarcat în hotărârea sa că, în conformitate cu dispozițiile dreptului intern privind motivele pentru care judecătorii ar putea retrage sau ar putea fi contestați și cu jurisprudența relevantă, faptul că un judecător a luat parte la adoptarea unei hotărâri care respinge un recurs împotriva unei hotărâri de a aduce acuzații nu poate fi considerat, în niciun caz, o măsură investigativă capabilă să afecteze ( contaminar ) imparțialitatea obiectivă a instanței care a trebuit să determine dacă persoana acuzată a fost vinovat. În ceea ce privește afirmația că instanța a fost prejudecată deoarece P.G.B., ca judecător de raportare pentru instanța de judecată, a luat anumite măsuri de investigare la cererea urmăririi, Curtea Supremă a observat că judecătorul a îndeplinit sarcinile încredințate de lege ca reprezentant al instanței în vederea obținerii unor dovezi directe și că instanța a avut cunoștință directă de măsurile de investigare care trebuie să fie efectuate înainte de ședință. În ceea ce privește plângerea potrivit căreia s-a încălcat principiul adversar și presupunerea inocenției, Curtea Supremă a remarcat că, în audierea reclamantului, care a fost asistat de consilierul său, a examinat co-apărătorii, martorii și experții și a pus întrebările pe care le-a considerat necesare pentru apărarea sa. Curtea Supremă a constatat că vina sa a fost înființată de instanța de judecată pe baza unui ansamblu întreg de probe examinate în timpul procesului, în conformitate cu principiul faptului că procedurile ar trebui să fie adversare și publice. recursul cu Curtea Constituțională, bazat pe dreptul său la o audiere echitabilă de către un tribunal independent și imparțial și pe principiul presunției de nevinovăție (art. 24 din Constituție). Într-o hotărâre (automat) din 30 martie 1998, Curtea Constituțională a respins recursul. În ceea ce privește plângerea conform căreia cei doi judecători în cauză nu au fost imparțiali, Curtea a declarat că reclamantul a fost informat numele judecătorilor în judecată (și, prin urmare, cei dintre cei doi judecători în cauză) și le-ar fi putut contesta; având în vedere că nu a făcut acest lucru, el nu a epuizat măsurile interne. În ceea ce privește celelalte plângeri, Curtea Constituțională a susținut că, în cadrul audierii publice în Curtea Centrală Militară, acuzații au apărut și au furnizat dovezi, martori au fost auziți și experți au dat avizele lor; principiul presunției de nevinovăție a fost respectat pe întreg ansamblu. Legea și practicile interne relevante art. 24 din Constituție prevede: „1. Oricine are dreptul la protecție efectivă de către judecători și instanțe în exercitarea drepturilor și a intereselor sale legitime; în nici un caz nu poate exista nici un refuz al drepturilor de apărare. În mod asemănător, toată lumea are dreptul de [a fi auzit de] un judecător obișnuit determinat anterior de lege; fiecare are dreptul de a se apăra și de a fi asistat de un avocat, de a fi informat de acuzația împotriva lui, de a avea un proces în public fără întârziere necorespunzătoare și de a participa la toate garanțiile, de a adăuga dovezile relevante pentru apărarea sa, de a nu se incrimina sau de a admite vinovăția și de a fi presupus nevinovat. ...” Legea de procedură a Curții Militare (Legea Instituțională nr. 2/1989) Dispozițiile relevante ale Legii Instituționale nr. 2/1989 din 13 aprilie 1989 privind motivele de provocare citite după cum urmează: Secțiunea 51 „Judecătorii, judecătorii președintelui și alți membri ai instanțelor militare ... nu participă la proceduri judiciare în cazul în care se aplică oricare dintre motivele prevăzute la secțiunea 53; dacă iau parte, [ele] pot fi contestate.” Secțiunea 53 [Un judecător] se retrage sau, dacă nu face acest lucru, poate fi contestat pe oricare dintre următoarele motive: ... în cazul în care a acționat ca avocat pentru sau a reprezentat una dintre părți, ca avocat a elaborat un raport în cadrul procedurii sau procedurilor similare, sau a participat la procedura în numele urmăririi judiciare sau ca un expert sau un martor obișnuit; în cazul în care el este sau a fost un reclamant împotriva sau acuzator al unei părți; un membru al forțelor armate care a pur și simplu prelucrat plângerea de inițiere a procedurii nu intră în prezenta subsecțiunea; ... 11. dacă a participat la aceleași proceduri în altă capacitate.” Secțiunea 54 „... În cazul în care instanța sau judecătorul consideră că nu există nici o justificare pentru retragere, acesta sau el ordonă persoanei care s-au oferit să se retragă în acest caz, fără a aduce atingere dreptului de contestare al părților. Nici un recurs nu poate face obiectul unei astfel de decizii.” Secțiunea 56 prevede că provocările trebuie făcute la începutul procedurii sau de îndată ce persoana care face provocarea devine conștientă de motivul provocării și, în orice caz, cel puțin 48 de ore înainte de audiere, cu excepția cazului în care terenul vine la lumină ulterior. Cu privire la ordinele prin care un acuzat este acuzat (Auto de procesamento ) și la apeluri împotriva acestor hotărâri, legea prevede: Secțiunea 164: „În cazul în care există dovezi rezonabile de vinovăție din partea unuia sau a mai multor persoane identificate, judecătorul de investigare le acuză ... Acuzațiile sunt formulate cu o procedură [automică] ], în care se menționează actele pedepsite se presupune că acuzatul s-a comis, infracțiunile presupuse constituite de aceste acte și dispozițiile legale [relevante] ... urmate de acuzațiile și de măsurile referitoare la eliberarea sau detenția acuzatului în timpul procesului ...” Secțiunea 165 „... Acuzatul și celelalte părți pot depune un recurs, care nu poate avea efect suspensiv, împotriva ordinului prin care acuzatul este acuzat în termen de cinci zile de la [să] deservit ...” Secțiunea 263 „... în cazul în care recursul împotriva ordinului prin intermediul căruia este acuzat este autorizat ..., se eliberează o ordonanță pentru compilarea unui dosar separat ... și eliberarea unui certificat cuprinzător privind ordinul impugat și toate elementele pe care judecătorul consideră necesare să le includă în dosarul de caz sau care au fost menționate în recursul inițial.” Jurisprudența Curții Supreme Într-o hotărâre pronunțată la 14 noiembrie 1994, Curtea Supremă a pronunțat o hotărâre cu privire la circumstanțele în care un judecător ar putea fi considerat a participa la aceeași procedură într-o etapă anterioară în scopul unei provocări în temeiul articolului 53 alineatul (11) din Legea privind procedurile Curții Militare. ] a unei instanțe militare pe unsprezece temei enumerate în art. 53 din Legea privind procedurile Curții Militare este valabil numai în cazul în care judecătorul a luat măsuri de investigație în legătură cu cazul ... Singurul fapt de a respinge un recurs împotriva unei hotărâri prin intermediul cărora un acuzat este acuzat – o decizie de la care singura indicie care urmează să fie scosă este că instanța nu este de acord cu evaluarea judecătorului de investigare a faptului că există dovezi rezonabile de vinovăție a acuzatului – nu poate fi considerată, în nici un caz, ca o măsură investigativă capabilă să afecteze imparțialitatea obiectivă a instanței ...” În conformitate cu art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul s-a plâns că nu a primit o audiere echitabilă de către un tribunal imparțial. El a susținut că D.R.G., membru al Curții Centrale de Militari, care a examinat meritele cauzei și l-a condamnat, așezase, de asemenea, în instanța respectivă, atunci când a respins apelul împotriva ordinului în care a fost acuzat. El se plângea în continuare că P.G.B. a participat la anumite anchete ca judecător de raportare după ce a fost trimis în judecată. El a afirmat că, din moment ce nu i-a fost dat aviz cu privire la compoziția curții, cu excepția judecătorilor militari, el nu a fost în măsură de a contesta cei doi judecători din corpul legal al forțelor armate ( vocale togados În sfârșit, el se plângea că unele dintre elementele de probă – în special documentele – nu au fost prezentate la audiere, dar au fost luate în considerare de către instanță, în încălcarea principiului adversar și a presunției de inocence consemnate la art. 6 § 2 din convenție. PROCEDURĂ Cererea a fost depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 25 septembrie 1998 și înregistrată la 2 octombrie 1998. În conformitate cu art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11, care a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1998, cazul a fost examinat de Curte de la data respectivă. La 29 iunie 1999, Curtea a hotărât să comunice reclamația reclamantului susținând o încălcare a dreptului său la un tribunal imparțial (art. 6 § 1) guvernului, solicitându-i să prezinte în scris observațiile lor privind admisibilitatea și meritul său. Guvernul a prezentat observațiile lor la 15 octombrie 1999 și reclamantul a răspuns la 14 decembrie 1999. În baza articolului 6 § 1 din Convenție, reclamantul s-a plâns că nu a primit o audiere echitabilă de către un tribunal imparțial. El a depus, în primul rând, că D.R.G., membru al Curții Centrale Militare care examinase meritele cauzei și l-a condamnat, de asemenea, în instanța respectivă, atunci când a respins apelul împotriva ordinului în care a fost acuzat. De asemenea, el se plângea că P.G.B. a participat la anumite anchete ca judecător de raportare după ce a fost trimis în judecată. El a afirmat că, din moment ce nu i s-a dat aviz cu privire la compoziția curții, cu excepția judecătorilor militari, el nu a fost în măsură de a contesta cei doi judecători din corpul legal al forțelor armate ( vocale togados Partea relevantă a art. 6 § 1 din Convenție prevede: „În decizia că orice acuzație penală împotriva lui, toată lumea are dreptul la o audiere echitabilă ... de către un tribunal independent și imparțial ...” Curtea va examina cele două membre ale plângerii separat. (a) Reclamantul s-a plâns, în primul rând, că nu a primit o audiere echitabilă de către un tribunal imparțial în cadrul acelui D.R.G., membru al Curții Centrale Militare care a examinat meritele cauzei și l-a condamnat, așezându-se, de asemenea, în instanța respectivă, atunci când a respins recursul împotriva ordinului în care a fost acuzat. Guvernul a susținut, în primul rând, că o ordonanță care încorporează o decizie de a aduce acuzații se bazează numai pe existența unor dovezi rezonabile a unei infracțiuni. Acesta nu a prezentat fapte stabilite. Acesta nu a constituit nici o acuzație, nici o condamnare. În plus, a fost provizorie și, în consecință, ar putea fi variată sau chiar respinsă de către judecătorul de investigare în timpul anchetei. În plus, în cazul unui recurs, judecătorul investigator a trimis instanței o copie a ordinului, anunțul de recurs și orice argument pe care părțile sau judecătorul l-au considerat necesar. Cunoașterea instanței cu privire la un caz de recurs a fost limitată la ordinul de acuzare a suspectului și la notificarea recursului. Procedințele au fost efectuate în scris și nu au fost desfășurate ședințe. În examinarea unui recurs, instanța nu a reexaminat în întregime cazul și nu a avut nici un contact direct cu părțile; cunoașterea acestui caz se limitează la conținutul (provizional) al ordinului interlocutor de imputare a suspectului. Acesta a urmat faptul că, datorită cunoștinței limitate ale instanței cu privire la caz, nu a fost posibil în mod obiectiv să constituie o viziune preliminară privind dacă persoana acuzată a participat sau nu la infracțiune. Guvernul a subliniat că judecătorul de investigare nu a ordonat reclamantului să fie reținut în timpul procesului. Ei au considerat că, având în vedere conținutul său, decizia Curții Centrale de Militari privind recursul nu a prejudecat problema vinovăției sau nevinovăției reclamantei, dar nu a anulat doar ordinul judecătorului de investigare care l-a taxat provizoriu. Guvernul a observat în continuare că, în ședința publică la 26 și 27 Noiembrie 1996 reclamantul nu s-a plâns că D.R.G. a fost membru al tribunalului. În ceea ce privește plângerea reclamantului privind lipsa de imparțialitate a D.R.G., Guvernul a remarcat că reclamantul nu a afirmat că nu a existat nici o lipsa de imparțialitate subjectivă din partea judecătorului. În ceea ce privește dacă a existat vreo lipsă de imparțialitate obiectivă, Guvernul a atras atenția Curții asupra faptului că reclamantul nu a adunat nici o dovadă în sprijinul afirmației sale de prejudecăți. Singura plângere pe care a susținut-o a fost bazată pe o neregularitate pur procedurală: faptul că D.R.G. au participat la dezbaterile instanței de judecată în calitate de unul dintre cele cinci judecători, fiind deja membru al bancului care a susținut ordinul în care reclamantul a fost acuzat. În acest sens, guvernul, în baza jurisprudenței Curții, a considerat că pur și simplul fapt de a fi membru al acesteia din urmă bancă nu ar putea în nici un fel să se ridice la prejudecăți. În concluzie, ei au susținut că plângerea era inadmisibilă ca fiind evident nefondată. Reclamantul a contestat argumentele guvernului. El a susținut, în primul rând, că motivul pentru care nici el și consilierul său nu s-au plâns la audiere că instanța de judecată nu era imparțială este că nu știau care au fost desemnați judecători pentru a se așeza; ei au fost doar spus numele celor doi judecători care nu erau membri ai corpului legal al forțelor armate, și nu aveau absolut cunoștințe despre care ofițerii generali ai corpului să se așeze ca membri ai instanței. De asemenea, reclamantul a susținut că, în conformitate cu cele mai recente avize juridice, acuzând pe cineva de o anumită infracțiune, a făcut să pară probabil că persoana a comis de fapt această infracțiune. În consecință, acuzarea a constituit o adevărată „inculpare judiciară” – adică o acuzație oficială (în lipsa provizorie) că o persoană a comis o infracțiune și, prin urmare, o acuzație pentru o infracțiune specifică. Inființarea procedurii penale a avut o tendință puternică de a face judecători să creadă că acuzatul este responsabil. În ceea ce privește natura unui recurs împotriva unei hotărâri care acuză un suspect, reclamantul a susținut că instanța de apel a trebuit să revizuiască nu numai proprietatea oficială a deciziei atacate, ci și legitimitatea și meritul acesteia. În consecință, în cazul în care instanța a hotărât apelul pentru a susține decizia inițială, aceasta a aprobat această decizie. Curtea de apel a acceptat conținutul hotărârii impușite și a adoptat declarația inerentă a hotărârii de vinovăție a acuzatului. Reclamantul a susținut că, la fel ca în cazul Castillo Algar c. Spania (decizia din 28 octombrie 1998, Raportul hotărârilor și hotărârilor 1998 VIII), hotărârea judecătorilor de a respinge recursul său împotriva ordinului în care a fost acuzat a sugerat că Curtea Centrală Militară a împărtășit opinia judecătorului de investigare a faptului că există dovezi rezonabile pentru a justifica acuzarea reclamantului cu o infracțiune împotriva Trezoreriei. El a concluzionat că participarea D.R.G. la procesul de la Curtea Centrală Militară care a condus la condamnarea sa a constituit o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție. Problema din cauza instantană este dacă faptul că D.R.G. a participat la procesul atunci când a fost anterior membru al Curții Centrale Militare care a susținut ordinul judecătorului de investigare acuzarea reclamantului cu o infracțiune împotriva Trezoreriei este capabil să pună îndoială de imparțialitatea instanței de judecată. Curtea nu consideră necesar să se determine dacă reclamantul a epuizat măsurile interne, având în vedere că plângerea este inadmisibilă din următoarele motive. Curtea reiterează că, în sensul articolului 6 § 1, imparțialitatea trebuie evaluată prin intermediul unui test subjectiv, care constă în încercarea de a determina condamnarea personală a unui anumit judecător într-un caz, și prin intermediul unui test obiectiv, care constă în verificarea dacă judecătorul a oferit garanții suficiente pentru a exclude orice îndoieli legitime în acest sens (a se vedea, printre alte autorități, Incal v. Hotărârea Turciei din 9 iunie 1998, Raporturile 1998-IV, p. 1571, § 65). În ceea ce privește testul subjectiv, Curtea constată că reclamantul nu a contestat imparțialitatea personală a D.R.G.. În cadrul testului obiectiv, trebuie determinat dacă, în afară de comportamentul personal al judecătorului, există fapte sigure care pot provoca suspiciunile că este prejudecat. În acest sens, chiar apariția poate fi de oarecare importanță. Ceea ce este în joc este încrederea pe care instanțele într-o societate democratică trebuie să o inspire în public și, în special, în acuzat. Prin urmare, orice judecător pentru care există un motiv legitim pentru a te teme că lipsa de imparțialitate trebuie retrase. Când se decide dacă într-un anumit caz există un motiv legitim pentru a se teme că un anumit judecător lipsește de imparțialitate, punctul de vedere al acuzatului este important, dar nu decisiv. Ce este decisiv este dacă această frică poate fi considerată justificată în mod obiectiv (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea Hauschildt c. Danemarca din 24 mai 1989, Seria A nr. 154, p. 21, § 48). În cazul instantaneu, frica că instanța de judecată nu a fost imparțială a fost cauzată de faptul că unul dintre judecători a fost anterior membru al bancului care a susținut în apel ordinul în care reclamantul a fost acuzat (Auto de procesamiento Acest tip de situație poate ocaziona îndoieli din partea acuzată în ceea ce privește imparțialitatea judecătorilor. Cu toate acestea, dacă aceste îndoieli pot fi considerate drept justificate obiectiv depinde de circumstanțele fiecărui caz în particular; în consecință, pur și simplul fapt că un judecător a luat, de asemenea, decizii preliminare în acest caz nu poate justifica în sine temerile cu privire la imparțialitatea sa (a se vedea hotărârea Hauschildt menționată mai sus, p. 22, § 50). În acest sens, Curtea observă că, în conformitate cu ordinul în care reclamantul a fost acuzat, încheiat prin investigarea judecătorului nr. 1 din Curtea Centrală de Militară din Madrid la 17 noiembrie 1993, au existat dovezi care să justifice urmărirea penală pentru o infracțiune împotriva Trezoreriei în sensul art. 195 § 1 din Codul Penal Militar. Reclamantul a apelat împotriva ordinului în fața Curții Centrale Militare, care a respins recursul la 21 martie 1994. Cu adevărat, în decizia sa din 21 martie 1994, Curtea Centrală Militară, cu D.R.G. ca unul dintre membrii băncilor, a adoptat termenii ordinului impugat din 17 noiembrie 1993. Cu toate acestea, împotriva poziției din cazul Castillo Algar citat mai sus, în care „formularea utilizată de camera Curții Centrale Militare care a auzit apelul împotriva auto de procesamento ... s-ar putea considera ușor să însemne că aceasta a adoptat în cele din urmă opinia adoptată de Curtea Supremă ... că „există suficiente dovezi pentru a permite concluzia că o infracțiune militară a fost comisă” (p. 3117, § 48), instanța de apel din cauza instantană a avut grijă de a menționa limitele ordinii în care a fost acuzat reclamantul, indicând că caracterul procedural, provizoriu al deciziei a însemnat că nu a prejudecat în nici un fel rezultatul procedurii în ceea ce privește clasificarea juridică a infracțiunii sau vina acuzatului. În plus, Curtea observă o diferență suplimentară – și una care nu este mai puțin semnificativă – între cazul instantaneu și cazul Castillo Algar citat mai sus. În ultimul caz doi judecători care au participat la revizuirea ordinului de acuzare a dlui Castillo Algar au fost ulterior președinție judecător și, respectiv, judecător de raportare din cadrul Curții Centrale Militare care l-au judecat și l-au condamnat. Situația a fost diferită în cazul instantaneu: D.R.G. doar așezat ca membru nepreședinte al bancului de cinci judecători al Curții Centrale de Militari, care la 13 decembrie 1996 a declarat reclamantul vinovat și l-a condamnat la închisoare. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că, în circumstanțele cauzei, temerile de prejudecată ale reclamantului nu sunt justificate în mod obiectiv, rezultând că această plângere este evident nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § 3 din Convenție. (b) De asemenea, reclamantul s-a plâns că P.G.B. a participat la anumite anchete ca judecător de raportare după ce a fost trimis în judecată. Cu toate acestea, Curtea consideră că pur și simplul fapt că un judecător a luat anumite măsuri de investigare ca judecător de raportare în etapa procesului nu poate justifica în sine temerile cu privire la imparțialitatea sa (a se vedea Hotărârea Hauschildt citată mai sus, p. 22, § 50, și Hotărârea Castillo Algar citată mai sus, p. 3116, § 46). Rezultă că această plângere este evident nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § 3 din Convenție. Reclamantul s-a plâns că unele dintre elementele de probă – în special documentele – nu au fost prezentate la audiere, dar că au fost luate în considerare de către instanță, în încălcarea principiului adversar și a presunției de nevinovăție consemnate la art. 6 § 2 din convenție, care prevede: Cu toate acestea, Curtea remarcă că drepturile apărării au fost respectate de instanțele interne la care reclamantul a putut prezenta dovezile pe care le-a considerat necesare pentru apărare. De asemenea, este clar din dosarul în cauză că instanța în cauză și-a bazat hotărârile doar pe dovezi adăugate și discutate de ambele părți la ședință. Curtea constată, de asemenea, că vina reclamantului a fost stabilită de instanța de judecată pe baza unui ansamblu întreg de probe examinate în cadrul procesului, în conformitate cu principiul faptului că procedurile ar trebui să fie adversare și publice. În acest sens, Curtea consideră că această parte a cererii este evident nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § 3 din Convenție. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea inadmisibilă.