SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 41555/98 prezentate de dl P împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la martie 2000 într-o cameră compusă din Sir Nicolas Bratza, președintele J.-P. Costa, L. Loucaides, P. Kūris, F. Tulkens, K. Jungwiert, H.S. Greve, judecători și S. Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 27 decembrie 1997 și înregistrată la 9 iunie 1998, având în vedere art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât la 12 iulie 1999 și cele prezentate ca răspuns de reclamantă la 12 iulie 1999 În octombrie 1999, după ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAȚĂ recurenta este un resortisant francez, născut în 1931. S-a retras și a locuit în Saint-Avold (Moselle). Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Recurenta a fost implicată în activități de ambulanță în Saint-Avold. În 1981, aceasta completează pentru prima dată un formular de administrare fiscală care conferă dreptul la o reducere specială în favoarea micilor artizani. Ulterior, din cauza unei erori a ratei taxei pe valoarea adăugată (TVA) aplicabilă întreprinderilor de ambulanță, aceasta a făcut obiectul unui control fiscal pentru anii 1981-84. La 17 februarie 1988, recurenta sesizează Tribunalul Administrativ de la Strasbourg cu privire la o cerere de acordare a descărcării de gestiune pentru drepturile suplimentare de TVA și penalitățile aferente care i-au fost solicitate în perioada 1 ianuarie 1981-31 decembrie 1984. Între timp, la 12 iulie 1991, ministrul de buget a informat reclamanta că va beneficia de o reducere globală de 31 766 FRF pe impozitul pe venit. La 21 noiembrie 1995, Tribunalul Administrativ de la Strasbourg a respins cererea formulată de reclamantă la 17 februarie 1988. Recurenta a luat apoi o hotărâre în acest sens. La 18 octombrie 1996, administrația fiscală a trimis recurentei o scrisoare prin care îi solicita să plătească 22 272 FRF pentru TVA, din care 5 749 FRF pentru penalități. La 24 octombrie 1996, recurenta a solicitat la curtea din Saint-Avold suspendarea la executarea acestei sume. Prin scrisoarea din 5 decembrie 1996, conducerea serviciilor fiscale la data informa pe care a fost solicitat primitorului principal al Saint-Avold să suspende orice măsură de executare forțată în așteptarea hotărârii Tribunalului Administrativ de Apel al Nancy. GRIFS Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, recurenta se plânge de durata procedurii. Invocând art. 6 alin. (2) din Convenție, recurenta afirmă că cererea care i-a fost adresată de administrația fiscală înainte ca instanța de apel să se pronunțe asupra cauzei sale, aduce atingere principiului prezumției de nevinovăție. Invocând art. 6 alin. (3) din Convenție, recurenta se plânge că nu a fost încă informată cu privire la motivele respingerii marjei speciale impuse pentru micii artizani. PROCEDURA Cererea a fost introdusă în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 27 decembrie 1997 și înregistrată la 9 iunie 1998. În temeiul art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11, intrată în vigoare la noiembrie 1998, cauza este examinată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului începând cu această dată. La 23 martie 1999, Curtea a decis să aducă cererea la cunoștința guvernului pârât, invitând la prezentarea în scris a observațiilor sale cu privire la admisibilitatea și temeinicia fondului întemeiat pe durata procedurii. Guvernul și-a prezentat observațiile la 12 iulie 1999, iar recurenta a răspuns la aceasta la 12 octombrie 1999. Invocând art. 6 alineatul (1), art. 2 și art. 3 din convenție, recurenta se plânge de durata procedurii, de o încălcare a principiului prezumției de nevinovăție și de o încălcare a dreptului său de a fi informată cu privire la motivele respingerii marjei speciale instituite pentru micii artizani. Dispozițiile relevante ale articolului 6 alineatul (1) din convenție sunt astfel formulate: Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale, (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide, fie cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil, fie cu privire la temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei. Al doilea alineat al articolului 6 din convenție garantează principiul prezumției de nevinovăție și al treilea garantează dreptul la apărare. Guvernul afirmă, în principal, că art. 6 din convenție nu se aplică în speță, în ceea ce privește o procedură de impozitare fiscală. În special, guvernul subliniază faptul că notificarea unei taxe suplimentare rezultă pur și simplu din aplicarea principiului contribuabililor la acest impozit, care nu are nicio vocație represivă, dar se justifică prin necesitatea de a finanța cheltuielile colectivității. Prin urmare, guvernul consideră că nu este posibil să o urmărească pe reclamantă atunci când consideră că dreptul administrativ al impozitului are un caracter penal în sensul articolului 6 din Convenție, în timp ce în dreptul penal francez există o procedură specifică de urmărire în caz de fraudă a impozitului, al cărei scop este acela de a-i sancționa pe cei care au încercat să se sustragă în mod fraudulos plății sale - lucru despre care nu se pune problema în cazul de față. Guvernul subliniază că, spre deosebire de ceea ce este în materie penală, oficiul judecătorului privind impozitul pe profit este de a se pronunța asupra temeiniciei impozitării în litigiu și nu asupra vinovăției potențiale a unui contribuabil acuzat de evaziune fiscală. Prin urmare, dimensiunea penală lipsește într-un litigiu ca acesta, în care contestația este limitată la principalul impozit. Guvernul susține că, în cazul de față, litigiul prezentat instanței naționale se referea exclusiv la justificarea suplimentelor de TVA la care a fost supusă recurenta - adică principalul impozit al acesteia, și nu la eventualele penalități cu titlu represiv. Redresarea pronunțată împotriva sa nu a fost, de altfel, însoțită de nicio sancțiune de acest fel. Cu toate acestea, guvernul nu contestă faptul că taxa suplimentară pe venit solicitată recurentei includea majorări de întârziere. Guvernul subliniază că aceste dobânzi de întârziere au ca unic scop compensarea lipsei de câștig suferită de administrația fiscală din cauza fluxului de timp și nu pot da naștere unei contestații de natură penală, deoarece acestea nu au nici o intenție represivă. În orice caz, guvernul subliniază că problema temeiniciei acestor majorări nu a fost niciodată dezbătută în fața instanței naționale, întrucât recurenta nu le-a contestat în niciun moment în cadrul acțiunilor pe care le-a formulat în fața instanțelor interne. Cu titlu subsidiar, statul membru în cauză pune la dispoziția înțelepciunii Curții în ceea ce privește temeinicia motivului întemeiat pe durata procedurii. În primul rând, recurenta combate teza guvernului potrivit căreia, după ce ministrul însărcinat cu bugetul i-a acordat o reducere grațioasă a impozitului pe venit, TVA-ul este singurul obiect actual al litigiului. Recurenta subliniază că are încă o penalizare de 5 749 FRF plus cheltuielile de judecată. Curtea reamintește jurisprudența constantă potrivit căreia art. 6 alin. (1) nu se aplică, în principiu, în temeiul noțiunii februarie 1994, seria A nr. 284, p. 27 alin. 58). Pe de altă parte, în afara amenzilor impuse cu titlu de sancțiune penală patrimonială mai ales atunci când obligația, care este de natură patrimonială, rezultă dintr-o legislație fiscală (a se vedea Hotărârea Schouten și Meldrum c. Țările de Jos din 9 decembrie 1994, seria A nr. 304, pp. 20-21, § 50; a se vedea, de asemenea, mutatis mutandis, Hotărârea Maillard c. Franța din 9 iunie 1998, Recuperarea hotărârilor și a deciziilor 1998-III, p. 1304, § 41). Or, în cazul de față, Curtea constată că procedura în litigiu s-a referit în principal la suplimentele de TVA cărora le-a fost supusă reclamanta. Prin urmare, nu s-a purtat nici asupra drepturilor și obligațiilor cu caracter civil ale acesteia din urmă, nici asupra unei acuzații în materie penală. În această privință, Curtea arată în primul rând că reclamanta nu este acuzată de fraudă fiscală. În plus, valoarea penalităților datorate se ridică la 5 749 FRF Prin urmare, penalizările în cauză nu ating o amploare considerabilă, care ar fi putut cauza un prejudiciu grav recurentei și ar fi conferit obligației care i-a fost impusă o culoare penală (a se vedea în mod negativ Hotărârea Bendenoun menționată anterior, p. 20 § 47). cu dispozițiile Convenției și trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară revendicarea IRRECEVABIL S. Dolle N. Bratza Grefier Președinte
de la requête n° 41545/98
présentée par M.-T. P
contre France
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le
7
mars
2000 en une chambre composée de
Sir
Nicolas Bratza,
président
,
M.
J.-P. Costa,
M.
M.
M
me
M.
M
me
H.S. Greve,
juges
,
et de
M
me
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 27
décembre
1997 et enregistrée le 9
juin
1998,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur le 12
juillet
1999 et celles présentées en réponse par la requérante le 12
octobre
1999,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante est une ressortissante française, née en 1931. Elle est retraitée et réside à Saint-Avold (Moselle).
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
La requérante exerçait l’activité d’ambulancière à Saint-Avold. En 1981, elle remplit pour la première fois un formulaire de l’administration fiscale donnant droit à une décote spéciale instituée en faveur des petits artisans. Par la suite, en raison d’une erreur de taux de la taxe sur la valeur ajoutée (TVA) applicable aux entreprises d’ambulance, elle fit l’objet d’un contrôle fiscal pour les années 1981-84.
Le 17 février 1988, la requérante saisit le tribunal administratif de Strasbourg d’une demande tendant à obtenir la décharge des droits supplémentaires de TVA et des pénalités y afférentes qui lui avaient été réclamées au titre de la période du 1er janvier 1981 au 31
décembre 1984.
Entre-temps, le 12 juillet 1991, le ministre chargé du Budget informa la requérante qu’elle bénéficierait d’une remise globale de 31 766 FRF sur l’impôt sur le revenu.
Le 21 novembre 1995, le tribunal administratif de Strasbourg rejeta la demande introduite par la requérante le 17 février 1988. La requérante interjeta alors appel dudit jugement. L’affaire est actuellement pendante devant la cour administrative d’appel de Nancy.
Le 18 octobre 1996, l’administration fiscale envoya à la requérante une lettre lui demandant de payer 22 272 FRF au titre de la TVA, dont 5 749 FRF
au titre des pénalités.
Le 24 octobre 1996, la requérante sollicita auprès de la cour d’appel le sursis à exécution concernant le recouvrement de cette somme. Par lettre du 5 décembre 1996, la direction des services fiscaux l’informait qu’il avait été demandé au receveur principal de Saint-Avold de suspendre toute mesure d’exécution forcée dans l’attente de l’arrêt de la cour administrative d’appel de Nancy.
1.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint de la durée de la procédure.
2.
Invoquant l’article 6 § 2 de la Convention, la requérante affirme que la demande qui lui a été adressée par l’administration fiscale avant que la cour d’appel statue sur son affaire, porte atteinte au principe de la présomption d’innocence.
3.
Invoquant l’article 6 § 3 de la Convention, la requérante se plaint qu’elle n’a toujours pas été informée des motifs du rejet de la décote spéciale instituée pour les petits artisans.
La requête a été introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 27 décembre 1997 et enregistrée le 9 juin 1998.
En vertu de l’article 5 § 2 du Protocole n° 11, entré en vigueur le
1
er
novembre 1998, l’affaire est examinée par la Cour européenne des Droits de l’Homme à partir de cette date.
Le 23 mars 1999, la Cour a décidé de porter la requête à la connaissance du gouvernement défendeur, en l’invitant à présenter par écrit ses observations sur la recevabilité et le bien-fondé du grief tiré de la durée de la procédure.
Le Gouvernement a présenté ses observations le 12 juillet 1999, et la requérante y a répondu le 12 octobre 1999.
Invoquant l’article 6 §§ 1, 2 et 3 de la Convention, la requérante se plaint de la durée de la procédure, d’une atteinte au principe de la présomption d’innocence, et d’une atteinte à son droit d’être informée des motifs du rejet de la décote spéciale instituée pour les petits artisans.
Les dispositions pertinentes de l’article 6 § 1 de la Convention sont ainsi libellées :
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera, soit des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil, soit du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.
»
Le deuxième paragraphe de l’article 6 de la Convention garantit le principe de la présomption d’innocence et le troisième garantit les droits de la défense.
Le Gouvernement affirme, à titre principal, que l’article 6 de la Convention ne s’applique pas en l’espèce, s’agissant d’une procédure de taxation fiscale. En particulier, le Gouvernement souligne que la notification d’un supplément d’impôt résulte simplement de l’application du principe d’assujettissement des contribuables à cet impôt, lequel n’a aucune vocation répressive, mais se justifie par la nécessité de financer les dépenses de la collectivité. Le Gouvernement considère qu’il n’est donc pas possible de suivre la requérante lorsqu’elle estime que le contentieux administratif de l’impôt revêt un caractère pénal au sens de l’article 6 de la Convention, alors que, par ailleurs, il existe en droit pénal français une procédure spécifique de poursuites en cas de fraude à l’impôt, dont le but est précisément de sanctionner ceux qui ont tenté de se soustraire frauduleusement à son paiement - ce dont il n’est pas question dans le cas d’espèce. Le Gouvernement souligne que, contrairement à ce qu’il en est en matière pénale, l’office du juge de l’impôt est de se prononcer sur le bien-fondé de l’imposition litigieuse et non sur la culpabilité éventuelle d’un contribuable poursuivi pour fraude fiscale. La dimension pénale fait donc défaut dans un litige comme celui-ci, dans lequel la contestation est circonscrite au principal de l’impôt.
Le Gouvernement affirme que, dans le cas d’espèce, la contestation soumise au juge national portait exclusivement sur le bien-fondé des suppléments de TVA auxquels la requérante avait été assujettie - c’est-à-dire le principal de son impôt, et non sur d’éventuelles pénalités à vocation répressive. Le redressement prononcé à son encontre n’était d’ailleurs assorti d’aucune pénalité de cette sorte.
Toutefois, le Gouvernement ne conteste pas que le supplément d’impôt sur le revenu réclamé à la requérante comprenait des majorations de retard. Le Gouvernement souligne que ces intérêts de retard ont pour seule vocation de compenser le manque à gagner subi par l’administration fiscale en raison de l’écoulement du temps, et ne peuvent donner lieu à une contestation de nature pénale, car ils ne comportent aucune visée répressive. En tout état de cause, le Gouvernement relève que la question du bien-fondé desdites majorations n’a jamais été débattue devant le juge national, puisque la requérante ne les a à aucun moment contestées dans le cadre des recours contentieux qu’elle a formés devant les juridictions internes.
A titre subsidiaire, le Gouvernement s’en remet à la sagesse de la Cour pour ce qui concerne le bien-fondé du grief tiré de la durée de la procédure.
La requérante combat les thèses avancées par le Gouvernement. Elle précise tout d’abord que, le ministre chargé du budget lui ayant accordé une remise gracieuse sur l’impôt sur le revenu, la TVA est le seul objet actuel du litige. La requérante souligne qu’il subsiste toujours une pénalité de 5 749 FRF plus les frais d’huissier.
La Cour rappelle la jurisprudence constante selon laquelle l’article 6 § 1 n’est pas applicable, en principe, au titre de la notion « droits et obligations de caractère civil », à la procédure de caractère fiscal, même si les mesures fiscales en cause ont entraîné des répercussions sur les droits patrimoniaux (voir l’arrêt Bendenoun c. France du 24
février 1994, série A n° 284, p. 27, § 58). Par ailleurs, et hormis les amendes imposées à titre de «
sanction pénale », le fait de démontrer qu’un litige est de nature «
patrimoniale » n’est pas suffisant pour qu’il soit couvert par la notion de « droits et obligations de caractère civil », notamment lorsque l’obligation, qui est de nature patrimoniale résulte d’une législation fiscale (voir l’arrêt Schouten et Meldrum c. Pays-Bas du 9
décembre 1994, série A n° 304, pp. 20-21, § 50
; voir aussi,
mutatis mutandis
, l’arrêt Maillard c. France du 9 juin 1998,
Recueil des arrêts et décisions
1998-III, p. 1304, § 41).
Or, dans le cas d’espèce, la Cour note que la procédure litigieuse porta principalement sur les suppléments de TVA auxquels la requérante fut assujettie. Le débat contentieux n’a donc porté ni sur les «
droits et obligations de caractère civil
» de cette dernière ni sur une «
accusation en matière pénale
». A cet égard, la Cour relève tout d’abord que la requérante n’est pas poursuivie pour fraude fiscale. En outre, le montant des pénalités dues s’élève à 5
; par conséquent, les pénalités en question n’atteignent pas en l’occurrence une ampleur considérable, laquelle aurait pu causer un grave préjudice à la requérante et conférer à l’obligation qui lui est infligée une coloration pénale (voir
à contrario
l’arrêt Bendenoun précité, p. 20, § 47).
Il s'ensuit que la requête est incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention et doit être rejetée, en application de son article 35 §§ 3 et 4.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
.
Greffière
Président