Puzinas împotriva Lituaniei

DIRECȚIUNEA TERZĂ PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 44800/98 de Alvydas PUZINAS împotriva Lituania Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), care a stat la 14 martie 2000 în calitate de Cameră compusă de Sir Nicolas Bratza, Președintele J.-P. Costa, L. Loucaides, P. Kūris, dna F. Tulkens, K. Jungwiert, dna H.S. Greve, judecători și dna S. Dollé, grefierul secțiunii având în vedere cererea de mai sus introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 4 septembrie 1998 și înregistrată la 2 decembrie 1998, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național lituanian, născut în 1952. În prezent, el este reținut în închisoarea Sniego din Vilnius.

Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. Din 20 martie 1991, reclamantul a îndeplinit o condamnare de 13 ani de închisoare pentru crimă agravată. Prin decretul prezidențial de iertare din 27 iunie 1998 sentința reclamantului a fost redusă cu doi ani. La 21 iulie 1998, reclamantul a solicitat administrației de închisoare, cerând transferul la Kybartai „prison-settlement” (kolonija-gyvenvietė ) după ce a finalizat două treimi din condamnarea sa. Reclamantul a afirmat că a fost de comportament model și că are dreptul de a îndeplini în consecință restul condamnării în cel mai lenient tip de închisoare în conformitate cu articolele 22 și 67 din Codul penitenciar.

Administrația de închisoare a refuzat cererea sa. Reclamantul a scris numeroase plângeri cu privire la acest refuz la diverse instituții guvernamentale și parlamentare din Lituania. Solicitațiile sale au fost respinse din cauza faptului că nu există nici un „contract de prezență” special pentru persoanele condamnate pentru crime grave, deoarece Kybartai „contract de prezență” nu ar putea accepta numai prizonierii condamnați pentru infracțiuni minore. El a fost, de asemenea, informat că autoritățile de la închisoare au discreția de a decide dacă un deținut poate fi transferat sau nu la o închisoare mai liniștită.

De asemenea, reclamantul s-a plâns fără succes că nu a putut schimba închisoarea către diferite organisme interguvernamentale și internaționale neguvernamentale, cum ar fi Comisia pentru afaceri juridice și drepturile omului a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Consiliul statelor Mării Baltice (denumite în continuare „CBSS”) și Amnesty International. Reclamantul susține că, la 20 octombrie 1998, el a primit o scrisoare din data 16 octombrie 1998 de la Comisarul CBSS pentru instituțiile democratice și drepturile omului, bazată la Copenhaga. Reclamantul afirma că scrisoarea a fost deschisă atunci când a primit-o. Octombrie 1998 de la Secretariatul Comisiei Europene a Drepturilor Omului.

El a afirmat că scrisoarea de mai sus a fost, de asemenea, supusă la examinarea inițială de către administrația penitenciară înainte de a avea acces la aceasta. La 3 decembrie 1998, reclamantul a fost reprimat în cadrul procedurilor disciplinare. La 22 decembrie 1998, Ombudsmanul a depus o plângere cu privire la reprimarea și presupusele încălcări ale libertății corespondenței sale. La 22 decembrie 1998, Ombudsmanul a constatat că administrația de închisoare a censurat o scrisoare de la reclamant către soția sa în care a acuzat personalul de închisoare de furt. Ombudsmanul a constatat că, în consecință, la 30 octombrie 1998, administrația penitenciară a disciplinat reclamantul pentru calomnie.

Ombudsmanul a susținut că scrisorile reclamantului adresate soției sale aparținând domeniul vieții sale private și că acuzațiile sale de furt nu constituie nici o sugestie oficială, nici o cerere sau plângeri în sensul articolului 7 § 3 alineatul (4) din Regulamentul de închisoare. Ombudsmanul a concluzionat că sancțiunile disciplinare sunt ilegale și a sugerat să fie eliminate. Ombudsmanul a constatat, de asemenea, că scrisoarea din 16 octombrie 1998 a fost deschisă, dar că nu au fost găsite încărcături în acest sens. El a susținut că dreptul la respectarea corespondenței în temeiul articolului 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului este „aproape inviolabilă”, dar că statul a fost autorizat să censoare scrisorile deținuților în anumite cazuri.

Ombudsmanul nu a constatat încălcarea dreptului reclamantului de a respecta corespondența sa. Pe baza concluziilor Ombudsmanului, la 29 decembrie 1998, directorul Departamentului Penitenciarului a ridicat pedeapsa disciplinară ilegală. art. 22 din Codul penitenciar prevede o categorie specială de „elemente pentru persoane, care au demonstrat în mod clar o îmbunătățire”. art. 67 din Codul prevede că „persoanele condamnate, care au demonstrat în mod clar o îmbunătățire, pot fi transferate la un lege de închisoare.” art. 22 din Constituție prevede că corespondența unei persoane este inviolabilă. Persoanele sunt protejate de instanțe împotriva interferențelor arbitrare sau ilegale cu acest drept.

art. 41 din Codul penitenciar prevede că „corespondența persoanelor condamnate trebuie censurată”. art. 7 § 1 (7) din Regulamentul interimar prevede că „cristele persoanelor condamnate (cu excepția celor trimise de la un procuror) sau primite într-o închisoare sunt supuse cenziunii”. art. 7 § 1 (8) prevede că orice scrisoare care conține „criptografie [și] declarații cinice sau amenințatoare nu trebuie trimise destinatarului”. art. 7 § 3 alineatul (4) prevede că „pronunțarea, cererile sau plângerile care conțin insulte, jargon sau obscenități nu trebuie trimise, [și că] sancțiuni disciplinare pot fi impuse persoanelor care au semnat” aceste acte. În conformitate cu art. 102 din Constituție și cu dispozițiile relevante ale Legii Curții Constituționale, Curtea Constituțională poate examina acțiunile care susțin incompatibilitatea cu Constituția statutului, legea sau reglementarea.

Doar un număr limitat de organe oficiale, inclusiv instanțele, pot plânge Curții Constituționale. În conformitate cu art. 8 din Convenție, reclamantul susține că scrisorile sale au fost deschise în absența sa și censurate de administrația penitenciară. El se plânge în continuare de pedeapsa disciplinară impusă de administrația închisorii pentru declarațiile sale conținute într-o scrisoare adresată soției sale prin care a acuzat personalul de la închisoare de furt. El susține că drepturile de a respecta viața sa privată și libertatea de exprimare au fost injustificate. În conformitate cu articolele 3, 7, 8 și 12 din Convenție, reclamantul se plânge că nu a putut beneficia de dispozițiile articolelor 22 și 67 din Codul de închisoare, care prevede posibilitatea transferului său la un „decontare prințină”, în cazul în care ar putea trăi cu soția sa.

PROCEDURĂ Cererea a fost introdusă la 4 septembrie 1998 și înregistrată la 2 decembrie 1998. La 20 aprilie 1999, Curtea a hotărât să comunice cererea guvernului contestat. Observațiile scrise ale Guvernului au fost depuse la 3 iulie 1999. Reclamantul a răspuns la 31 august 1999. HOTĂRÂREA în temeiul articolului 8 din Convenție, reclamantul se plânge în legătură cu controlul corespondenței sale de către administrația închisorii. art. 8 menționează următoarele: „1. Toată lumea are dreptul la respect pentru viața sa privată și de familie, casa lui și corespondența lui.

Nu va exista nici o interferență de către o autoritate publică în exercitarea acestui drept, cu excepția celor în conformitate cu legea și este necesară într-o societate democratică în interesul securității naționale, al siguranței publice sau al bunăstanței economice a țării, al prevenirii tulburărilor sau al criminalității, al protecției sănătății sau morale sau al protecției drepturilor și libertăților altora.” Guvernul recunoaște că censurarea corespondenței reclamantului este permisă în temeiul Codului de închisoare și a normelor interioare de închisoare. Cu toate acestea, acestea indică că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne în această parte a cererii, deoarece nu a reușit să se plângă la închisoare, la proces și la alte autorități executive, la Ombudsman sau la tribunal.

Codul penitenciarului și Regulamentul interimar ar putea fi incompatibil cu art. 22 din Constituție, care stabilește libertatea de comunicare. Reclamantul ar fi putut să se plângă la o instanță, susținând, prin trimitere la Constituție, că cenzura corespondenței sale i-a încălcat drepturile personale. Prin urmare, judecătorul ar fi putut să aplice Curtea Constituțională, solicitând o hotărâre privind respectarea prevederilor legale de mai sus cu Constituția. În opinia Guvernului, Curtea este împiedicată prin art. 35 § 1 din Convenție să examineze această parte a cererii. Reclamantul susține că nu a avut remedii de evacuare, ceea ce se confirmă prin faptul că Ombudsmanul a respins plângerile sale cu privire la cenzura.

Curtea constată că dreptul intern a permis cenzurarea corespondenței reclamantului, iar orice cale internă nu a avut nici o perspectiva de succes. Procedura în fața Curții Constituționale sugerată de Guvern nu poate fi considerată drept un remediu în sensul articolului 35 § 1 din Convenție, deoarece Curtea Constituțională nu poate permite remediere pentru încălcarea drepturilor unei persoane, dar poate examina numai compatibilitatea unei legi cu Constituția. În orice caz, o acțiune constituțională nu a fost accesibilă reclamantului în mod personal sau direct (a se vedea partea „legislația internă relevantă” de mai sus). Prin urmare, această parte a cererii nu poate fi respinsă pentru incapacitatea de a epuiza căile de recurs interne.

Acesta consideră că această parte a cererii ridică chestiuni complexe de fapt și de drept, ale căror determinare ar trebui să depinde de examinarea fondului. Prin urmare, această parte a cererii nu poate fi considerată ca fiind evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă. Reclamantul se plânge în continuare de pedeapsa disciplinară impusă de administrația penitenciară pentru declarațiile sale conținute într-o scrisoare adresată soției sale prin care a acuzat personalul de la închisoare de furt. Curtea consideră că reclamația de mai sus va fi examinată în conformitate cu art. 10 din Convenția, care prevede, în măsura în care este relevant, după cum urmează: „1.

Fiecare are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept include libertatea de a deține opinii și de a primi și divulga informații și idei fără interferență de către autoritatea publică … Exercitarea acestor libertăți, având în vedere că are sarcini și responsabilități, poate fi supusă unor astfel de formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege și sunt necesare într-o societate democratică, în interesul securității naționale, integrității teritoriale sau al siguranței publice, pentru prevenirea tulburărilor sau a criminalității, pentru protecția sănătății sau a moralității, pentru protecția reputației sau drepturilor altor persoane, pentru prevenirea comunicării informațiilor primite în încredere sau pentru menținerea autorității și imparțialității judiciare.” Guvernul subliniază faptul că penalitatea disciplinară în cauză a fost revocată ca urmare a concluziilor Ombudsmanului.

Curtea constată că măsura disciplinară împotriva reclamantului a fost revocată. Revocarea constituie, în esență, o recunoaștere a încălcării drepturilor personale ale reclamantului. Curtea este convinsă că autoritățile au acordat reclamantului un recurs adecvat în ceea ce privește plângerea de mai sus și că nu mai poate pretinde în acest sens că este victimă de o încălcare a Convenției în sensul articolului 34 (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Dalban c. România din 28 septembrie 1999, nepublicată §§§ 44-45). Rezultă că această parte a cererii este evident nefondată în sensul art. 35 § 3 din Convenție și trebuie respinsă în conformitate cu art. § 4. Reclamantul se plâng în continuare în conformitate cu art. 3, 7, 8 și 12 din Convenție că nu a putut schimba închisoarea.

art. 3 interzice tortura, tratamente sau pedepsele inumane sau degradante. art. 7 interzice legislația penală sau sancțiunile retroactive și art. 12 garantează dreptul de a căsători și de a găsi o familie. Cu toate acestea, Convenția nu garantează, ca atare, orice drept la un regim specific de închisoare. În acest sens, se poate face referire la jurisprudența constantă a Comisiei, care a stabilit că refuzul de a transfera un deținut de la o închisoare la alta, în absența oricărei exigențe legate de starea sa de sănătate, nu constituie tratamente inumane sau degradante în temeiul articolului 3 (a se vedea, printre altele, Eur. Comm. HR, nr. 21915/93, dec. 12.1.1995, D.R. 80, p. 108, 128-130).

Nici nu există nici o indicație că prin refuzul autorităților de închisoare au împiedicat reclamantul să vadă soția sa, interzicând astfel viața sa de familie în temeiul articolului 8. În ceea ce privește restul acuzațiilor reclamantului în această parte a cererii, Curtea consideră că acestea sunt complet nefondate și nu dezvăluie nicio apariție a unei încălcări a convenției. Rezultă că această parte a cererii trebuie, de asemenea, respinsă ca fiind, vădit nefondată în temeiul articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, DECLAREA ADMISSIBILE, fără a prejudicia fondurile, plângerile reclamantului cu privire la controlul corespondenței sale; DECLAREA INADMISSIBILĂ restul cererii.

S. Dolle N. Bratza Președintele grefierului

THIRD SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 44800/98 by Alvydas PUZINAS against Lithuania The European Court of Human Rights (Third Section), sitting on 14 March 2000 as a Chamber composed of Sir Nicolas Bratza, President , Mr J.-P. Costa, Mr L. Loucaides, Mr P. Kūris, Mrs F. Tulkens, Mr K. Jungwiert, Mrs H.S. Greve, judges , and Mrs S. Dollé, Section Registrar , Having regard to the above application introduced with the European Commission of Human Rights on 4 September 1998 and registered on 2 December 1998, Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court, Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS The applicant is a Lithuanian national, born in 1952. At present he is detained in the Sniego Prison in Vilnius.

A. Particular circumstances of the case The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. Since 20 March 1991 the applicant has been serving a sentence of 13 years’ imprisonment for aggravated murder. By a Presidential decree of pardon of 27 June 1998 the applicant’s sentence was reduced by two years. On 21 July 1998 the applicant applied to the prison administration, requesting his transfer to the Kybartai “prison-settlement” ( kolonija-gyvenvietė ) as he had completed two thirds of his sentence. The applicant asserted that he was of model behaviour and that he was accordingly entitled to serve the remainder of the sentence in the most lenient type of prison pursuant to Articles 22 and 67 of the Prison Code.

The prison administration refused his request. The applicant wrote numerous complaints about this refusal to various governmental and parliamentary institutions in Lithuania. His applications were rejected on the ground that there was no special “prison-settlement” for persons convicted of serious crimes as the Kybartai “prison-settlement” could accommodate only prisoners convicted of minor offences. He was also informed that the prison authorities had discretion to decide whether or not a detainee could be transferred to a more lenient prison. The applicant also unsuccessfully complained that he was unable to change prisons to various intergovernmental and international non-governmental bodies, such as the Committee on Legal Affairs and Human Rights of the Parliamentary Assembly of the Council of Europe, the Council of the Baltic Sea States (hereinafter referred to as “the CBSS”) and Amnesty International.

The applicant submits that on 20 October 1998 he received a letter dated 16 October 1998 from the CBSS Commissioner on Democratic Institutions and Human Rights based in Copenhagen. The applicant states that the letter had been opened when he received it. The applicant further alleges that on 2 November 1998 he received a letter dated 21 October 1998 from the Secretariat of the European Commission of Human Rights. He states that the above letter had also been subjected to initial screening by the prison administration before he had access to it. On 3 December 1998 the applicant was reprimanded in disciplinary proceedings. He lodged with the Ombudsman a complaint concerning the reprimand and alleged breaches of the freedom of his correspondence.

On 22 December 1998 the Ombudsman found that the prison administration had censored a letter from the applicant to his wife in which he had accused the prison staff of theft. The Ombudsman found that, as a consequence, on 30 October 1998 the prison administration had disciplined the applicant for slander. The Ombudsman held that the applicant’s letters to his wife pertained to the field of his private life, and that his allegations of theft did not constitute any formal suggestions, applications or complaints for the purpose of Rule 7 § 3 (4) of the Prison Rules. The Ombudsman concluded that the disciplinary penalty was unlawful, and suggested that it should be lifted. The Ombudsman also found that the letter from the CBSS of 16 October 1998 had been opened, but that no enclosures had been found therewith.

He held that the right to respect for correspondence under Article 8 of the European Convention of Human Rights was “almost inviolable”, but that the State was allowed to censor prisoners’ letters in certain cases. The Ombudsman found no violation of the applicant’s right to respect for his correspondence. On the basis of the Ombudsman’s conclusions, on 29 December 1998 the Director of the Penitentiary Department lifted the unlawful disciplinary penalty. B. Relevant domestic law Article 22 of the Prison Code envisages a special category of “prison-settlements for persons, who have clearly demonstrated an improvement”. Article 67 of the Code provides that “convicted persons, who have clearly demonstrated an improvement, may be transferred … to a prison-settlement”.

Article 22 of the Constitution provides that correspondence of a person is inviolable. Persons shall be protected by courts from arbitrary or unlawful interference with that right. Article 41 of the Prison Code provides that “convicted persons’ correspondence shall be censored”. Rule 7 § 1 (7) of the Prison Interim Rules states that “convicted persons’ letters (except those to a prosecutor) sent from or received in a prison are subject to censorship”. Rule 7 § 1 (8) states that any letters containing “cryptography [and] cynical or threatening statements shall not be sent to the addressee”. Rule 7 § 3 (4) provides that written “suggestions, applications or complaints containing insults, jargon or obscenities shall not be sent, [and that] disciplinary penalties may be imposed on the persons who have signed” such papers.

Pursuant to Article 102 of the Constitution and the relevant provisions of the Constitutional Court Act, the Constitutional Court can examine actions alleging incompatibility with the Constitution of a statute, by-law or rule. Only a limited number of official bodies, including courts, can complain to the Constitutional Court. No private individual can lodge an action with the Constitutional Court. COMPLAINTS 1. Under Article 8 of the Convention the applicant alleges that his letters have been opened in his absence and censored by the prison administration. 2. He further complains of the disciplinary penalty imposed by the prison administration for his statements contained in a letter to his wife whereby he had accused the prison staff of theft.

He claims that the rights to respect for his private life and freedom of expression were unjustifiably interfered with as a result. 3. Under Articles 3, 7, 8 and 12 of the Convention, the applicant complains that he has been unable to benefit from the provisions of Articles 22 and 67 of the Prison Code which envisages a possibility for his transfer to a “prison-settlement”, where he could live with his wife. PROCEDURE The application was introduced on 4 September 1998 and registered on 2 December 1998. On 20 April 1999 the Court decided to communicate the application to the respondent Government. The Government’s written observations were submitted on 3 July 1999. The applicant replied on 31 August 1999. THE LAW 1. Under Article 8 of the Convention the applicant complains about the control of his correspondence by the prison administration.

Article 8 states as follows: “1. Everyone has the right to respect for his private and family life, his home and his correspondence. 2. There shall be no interference by a public authority with the exercise of this right except such as is in accordance with the law and is necessary in a democratic society in the interests of national security, public safety or the economic well-being of the country, for the prevention of disorder or crime, for the protection of health or morals, or for the protection of the rights and freedoms of others.” The Government concede that censorship of the applicant’s correspondence is permitted under the Prison Code and the Prison Interim Rules. They state, however, that the applicant did not exhaust domestic remedies in respect of this part of the application, as he failed to complain to the prison, prosecuting and other executive authorities, the Ombudsman or the courts.

The Prison Code and the Prison Interim Rules may be incompatible with Article 22 of the Constitution, which establishes freedom of communication. The applicant could have complained to a court, alleging, by reference to the Constitution, that the censorship of his correspondence breached his personal rights. The judge could then have applied to the Constitutional Court, requesting a ruling on the compliance of the above statutory provisions with the Constitution. In the Government’s view, the Court is precluded by Article 35 § 1 of the Convention from examining this part of the application. They do not comment on the merits of the complaint. The applicant argues that he had no remedies to exhaust.

This is confirmed by the fact that the Ombudsman rejected his complaints about the censorship. The Court notes that the domestic law permitted censorship of the applicant’s correspondence, and any domestic avenue was devoid of any prospect of success. The procedure before the Constitutional Court suggested by the Government cannot be regarded as a remedy within the meaning of Article 35 § 1 of the Convention as the Constitutional Court cannot afford redress for a violation of the rights of an individual, but may only examine the compatibility of a law with the Constitution. In any event, a constitutional action was not accessible to the applicant personally or directly (see the ‘Relevant domestic law’ part above).

It follows that this part of the application cannot be rejected for failure to exhaust domestic remedies. The Court has had regard to the parties’ other observations. It considers that this part of the application raises complex questions of fact and law, the determination of which should depend on an examination of the merits. This part of the application cannot therefore be regarded as manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring it inadmissible has been established. 2. The applicant further complains of the disciplinary penalty imposed by the prison administration for his statements contained in a letter to his wife whereby he had accused the prison staff of theft.

The Court considers that the above complaint falls to be examined under Article 10 of the Convention, which provides, insofar as relevant, as follows: “1. Everyone has the right to freedom of expression.

This right shall include freedom to hold opinions and to receive and impart information and ideas without interference by public authority … . 2. The exercise of these freedoms, since it carries with it duties and responsibilities, may be subject to such formalities, conditions, restrictions or penalties as are prescribed by law and are necessary in a democratic society, in the interests of national security, territorial integrity or public safety, for the prevention of disorder or crime, for the protection of health or morals, for the protection of the reputation or rights of others, for preventing the disclosure of information received in confidence, or for maintaining the authority and impartiality of the judiciary.” The Government stress that the disciplinary penalty in question was revoked as a result of the Ombudsman’s conclusions.

The Court notes that the disciplinary measure against the applicant has been lifted. The revocation constituted in essence an acknowledgement of a breach of the applicant’s personal rights. The Court is satisfied that the authorities afforded the applicant appropriate redress in regard to the above complaint. It follows that he may no longer claim in this connection to be a victim of a violation of the Convention within the meaning of Article 34 (see, mutatis mutandis, the Dalban v. Romania judgment of 28 September 1999, unpublished , §§ 44-45). It follows that this part of the application is manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention, and must be rejected pursuant to Article 35 § 4. 3. The applicant further complains under Articles 3, 7, 8 and 12 of the Convention that he has been unable to change prison.

Article 3 prohibits torture, inhuman or degrading treatment or punishment. Article 7 prohibits retroactive criminal legislation or penalties and Article 12 guarantees the right to marry and found a family. However, the Convention does not guarantee, as such, any right to a specific regime of imprisonment. Reference can be made in this connection to the constant case-law of the Commission, which established that the refusal to transfer a detainee from one prison to another, in the absence of any exigencies pertaining to his state of health, does not constitute inhuman or degrading treatment under Article 3 (see, inter alia , Eur. Comm. HR, no. 21915/93, Dec. 12.1.1995, D.R. 80, pp. 108, 128-130).

Nor is there any indication that by the refusal the prison authorities prevented the applicant from seeing his wife, thereby interfering with his family life under Article 8. In respect of the remainder of the applicant’s allegations in this part of the application, the Court considers that they are wholly unsubstantiated and do not disclose any appearance of a violation of the Convention. It follows that this part of the application is also to be rejected as being manifestly ill-founded pursuant to Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention. For these reasons, the Court, unanimously,

DECLARES ADMISSIBLE

, without prejudging the merits, the applicant’s complaints about the control of his correspondence;

DECLARES INADMISSIBLE

the remainder of the application. S. Dollé N. Bratza Registrar President