PUZINAS v. LITHUANIA
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Partly admissible;Partly inadmissible
PUZINAS v. LITHUANIA (CtEDO, 2000)
DIRECȚIUNEA TERZĂ PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 44800/98 de Alvydas PUZINAS împotriva Lituania Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), care a stat la 14 martie 2000 în calitate de Cameră compusă de Sir Nicolas Bratza, Președintele J.-P. Costa, L. Loucaides, P. Kūris, dna F. Tulkens, K. Jungwiert, dna H.S. Greve, judecători și dna S. Dollé, grefierul secțiunii având în vedere cererea de mai sus introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 4 septembrie 1998 și înregistrată la 2 decembrie 1998, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național lituanian, născut în 1952. În prezent, el este reținut în închisoarea Sniego din Vilnius. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. Din 20 martie 1991, reclamantul a îndeplinit o condamnare de 13 ani de închisoare pentru crimă agravată. Prin decretul prezidențial de iertare din 27 iunie 1998 sentința reclamantului a fost redusă cu doi ani. La 21 iulie 1998, reclamantul a solicitat administrației de închisoare, cerând transferul la Kybartai „prison-settlement” (kolonija-gyvenvietė ) după ce a finalizat două treimi din condamnarea sa. Reclamantul a afirmat că a fost de comportament model și că are dreptul de a îndeplini în consecință restul condamnării în cel mai lenient tip de închisoare în conformitate cu articolele 22 și 67 din Codul penitenciar. Administrația de închisoare a refuzat cererea sa. Reclamantul a scris numeroase plângeri cu privire la acest refuz la diverse instituții guvernamentale și parlamentare din Lituania. Solicitațiile sale au fost respinse din cauza faptului că nu există nici un „contract de prezență” special pentru persoanele condamnate pentru crime grave, deoarece Kybartai „contract de prezență” nu ar putea accepta numai prizonierii condamnați pentru infracțiuni minore. El a fost, de asemenea, informat că autoritățile de la închisoare au discreția de a decide dacă un deținut poate fi transferat sau nu la o închisoare mai liniștită. De asemenea, reclamantul s-a plâns fără succes că nu a putut schimba închisoarea către diferite organisme interguvernamentale și internaționale neguvernamentale, cum ar fi Comisia pentru afaceri juridice și drepturile omului a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Consiliul statelor Mării Baltice (denumite în continuare „CBSS”) și Amnesty International. Reclamantul susține că, la 20 octombrie 1998, el a primit o scrisoare din data 16 octombrie 1998 de la Comisarul CBSS pentru instituțiile democratice și drepturile omului, bazată la Copenhaga. Reclamantul afirma că scrisoarea a fost deschisă atunci când a primit-o. Octombrie 1998 de la Secretariatul Comisiei Europene a Drepturilor Omului. El a afirmat că scrisoarea de mai sus a fost, de asemenea, supusă la examinarea inițială de către administrația penitenciară înainte de a avea acces la aceasta. La 3 decembrie 1998, reclamantul a fost reprimat în cadrul procedurilor disciplinare. La 22 decembrie 1998, Ombudsmanul a depus o plângere cu privire la reprimarea și presupusele încălcări ale libertății corespondenței sale. La 22 decembrie 1998, Ombudsmanul a constatat că administrația de închisoare a censurat o scrisoare de la reclamant către soția sa în care a acuzat personalul de închisoare de furt. Ombudsmanul a constatat că, în consecință, la 30 octombrie 1998, administrația penitenciară a disciplinat reclamantul pentru calomnie. Ombudsmanul a susținut că scrisorile reclamantului adresate soției sale aparținând domeniul vieții sale private și că acuzațiile sale de furt nu constituie nici o sugestie oficială, nici o cerere sau plângeri în sensul articolului 7 § 3 alineatul (4) din Regulamentul de închisoare. Ombudsmanul a concluzionat că sancțiunile disciplinare sunt ilegale și a sugerat să fie eliminate. Ombudsmanul a constatat, de asemenea, că scrisoarea din 16 octombrie 1998 a fost deschisă, dar că nu au fost găsite încărcături în acest sens. El a susținut că dreptul la respectarea corespondenței în temeiul articolului 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului este „aproape inviolabilă”, dar că statul a fost autorizat să censoare scrisorile deținuților în anumite cazuri. Ombudsmanul nu a constatat încălcarea dreptului reclamantului de a respecta corespondența sa. Pe baza concluziilor Ombudsmanului, la 29 decembrie 1998, directorul Departamentului Penitenciarului a ridicat pedeapsa disciplinară ilegală. art. 22 din Codul penitenciar prevede o categorie specială de „elemente pentru persoane, care au demonstrat în mod clar o îmbunătățire”. art. 67 din Codul prevede că „persoanele condamnate, care au demonstrat în mod clar o îmbunătățire, pot fi transferate la un lege de închisoare.” art. 22 din Constituție prevede că corespondența unei persoane este inviolabilă. Persoanele sunt protejate de instanțe împotriva interferențelor arbitrare sau ilegale cu acest drept. art. 41 din Codul penitenciar prevede că „corespondența persoanelor condamnate trebuie censurată”. art. 7 § 1 (7) din Regulamentul interimar prevede că „cristele persoanelor condamnate (cu excepția celor trimise de la un procuror) sau primite într-o închisoare sunt supuse cenziunii”. art. 7 § 1 (8) prevede că orice scrisoare care conține „criptografie [și] declarații cinice sau amenințatoare nu trebuie trimise destinatarului”. art. 7 § 3 alineatul (4) prevede că „pronunțarea, cererile sau plângerile care conțin insulte, jargon sau obscenități nu trebuie trimise, [și că] sancțiuni disciplinare pot fi impuse persoanelor care au semnat” aceste acte. În conformitate cu art. 102 din Constituție și cu dispozițiile relevante ale Legii Curții Constituționale, Curtea Constituțională poate examina acțiunile care susțin incompatibilitatea cu Constituția statutului, legea sau reglementarea. Doar un număr limitat de organe oficiale, inclusiv instanțele, pot plânge Curții Constituționale. În conformitate cu art. 8 din Convenție, reclamantul susține că scrisorile sale au fost deschise în absența sa și censurate de administrația penitenciară. El se plânge în continuare de pedeapsa disciplinară impusă de administrația închisorii pentru declarațiile sale conținute într-o scrisoare adresată soției sale prin care a acuzat personalul de la închisoare de furt. El susține că drepturile de a respecta viața sa privată și libertatea de exprimare au fost injustificate. În conformitate cu articolele 3, 7, 8 și 12 din Convenție, reclamantul se plânge că nu a putut beneficia de dispozițiile articolelor 22 și 67 din Codul de închisoare, care prevede posibilitatea transferului său la un „decontare prințină”, în cazul în care ar putea trăi cu soția sa. PROCEDURĂ Cererea a fost introdusă la 4 septembrie 1998 și înregistrată la 2 decembrie 1998. La 20 aprilie 1999, Curtea a hotărât să comunice cererea guvernului contestat. Observațiile scrise ale Guvernului au fost depuse la 3 iulie 1999. Reclamantul a răspuns la 31 august 1999. HOTĂRÂREA în temeiul articolului 8 din Convenție, reclamantul se plânge în legătură cu controlul corespondenței sale de către administrația închisorii. art. 8 menționează următoarele: „1. Toată lumea are dreptul la respect pentru viața sa privată și de familie, casa lui și corespondența lui. Nu va exista nici o interferență de către o autoritate publică în exercitarea acestui drept, cu excepția celor în conformitate cu legea și este necesară într-o societate democratică în interesul securității naționale, al siguranței publice sau al bunăstanței economice a țării, al prevenirii tulburărilor sau al criminalității, al protecției sănătății sau morale sau al protecției drepturilor și libertăților altora.” Guvernul recunoaște că censurarea corespondenței reclamantului este permisă în temeiul Codului de închisoare și a normelor interioare de închisoare. Cu toate acestea, acestea indică că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne în această parte a cererii, deoarece nu a reușit să se plângă la închisoare, la proces și la alte autorități executive, la Ombudsman sau la tribunal. Codul penitenciarului și Regulamentul interimar ar putea fi incompatibil cu art. 22 din Constituție, care stabilește libertatea de comunicare. Reclamantul ar fi putut să se plângă la o instanță, susținând, prin trimitere la Constituție, că cenzura corespondenței sale i-a încălcat drepturile personale. Prin urmare, judecătorul ar fi putut să aplice Curtea Constituțională, solicitând o hotărâre privind respectarea prevederilor legale de mai sus cu Constituția. În opinia Guvernului, Curtea este împiedicată prin art. 35 § 1 din Convenție să examineze această parte a cererii. Reclamantul susține că nu a avut remedii de evacuare, ceea ce se confirmă prin faptul că Ombudsmanul a respins plângerile sale cu privire la cenzura. Curtea constată că dreptul intern a permis cenzurarea corespondenței reclamantului, iar orice cale internă nu a avut nici o perspectiva de succes. Procedura în fața Curții Constituționale sugerată de Guvern nu poate fi considerată drept un remediu în sensul articolului 35 § 1 din Convenție, deoarece Curtea Constituțională nu poate permite remediere pentru încălcarea drepturilor unei persoane, dar poate examina numai compatibilitatea unei legi cu Constituția. În orice caz, o acțiune constituțională nu a fost accesibilă reclamantului în mod personal sau direct (a se vedea partea „legislația internă relevantă” de mai sus). Prin urmare, această parte a cererii nu poate fi respinsă pentru incapacitatea de a epuiza căile de recurs interne. Acesta consideră că această parte a cererii ridică chestiuni complexe de fapt și de drept, ale căror determinare ar trebui să depinde de examinarea fondului. Prin urmare, această parte a cererii nu poate fi considerată ca fiind evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă. Reclamantul se plânge în continuare de pedeapsa disciplinară impusă de administrația penitenciară pentru declarațiile sale conținute într-o scrisoare adresată soției sale prin care a acuzat personalul de la închisoare de furt. Curtea consideră că reclamația de mai sus va fi examinată în conformitate cu art. 10 din Convenția, care prevede, în măsura în care este relevant, după cum urmează: „1. Fiecare are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept include libertatea de a deține opinii și de a primi și divulga informații și idei fără interferență de către autoritatea publică ... . Exercitarea acestor libertăți, având în vedere că are sarcini și responsabilități, poate fi supusă unor astfel de formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege și sunt necesare într-o societate democratică, în interesul securității naționale, integrității teritoriale sau al siguranței publice, pentru prevenirea tulburărilor sau a criminalității, pentru protecția sănătății sau a moralității, pentru protecția reputației sau drepturilor altor persoane, pentru prevenirea comunicării informațiilor primite în încredere sau pentru menținerea autorității și imparțialității judiciare.” Guvernul subliniază faptul că penalitatea disciplinară în cauză a fost revocată ca urmare a concluziilor Ombudsmanului. Curtea constată că măsura disciplinară împotriva reclamantului a fost revocată. Revocarea constituie, în esență, o recunoaștere a încălcării drepturilor personale ale reclamantului. Curtea este convinsă că autoritățile au acordat reclamantului un recurs adecvat în ceea ce privește plângerea de mai sus și că nu mai poate pretinde în acest sens că este victimă de o încălcare a Convenției în sensul articolului 34 (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Dalban c. România din 28 septembrie 1999, nepublicată §§§ 44-45). Rezultă că această parte a cererii este evident nefondată în sensul art. 35 § 3 din Convenție și trebuie respinsă în conformitate cu art. § 4. Reclamantul se plâng în continuare în conformitate cu art. 3, 7, 8 și 12 din Convenție că nu a putut schimba închisoarea. art. 3 interzice tortura, tratamente sau pedepsele inumane sau degradante. art. 7 interzice legislația penală sau sancțiunile retroactive și art. 12 garantează dreptul de a căsători și de a găsi o familie. Cu toate acestea, Convenția nu garantează, ca atare, orice drept la un regim specific de închisoare. În acest sens, se poate face referire la jurisprudența constantă a Comisiei, care a stabilit că refuzul de a transfera un deținut de la o închisoare la alta, în absența oricărei exigențe legate de starea sa de sănătate, nu constituie tratamente inumane sau degradante în temeiul articolului 3 (a se vedea, printre altele, Eur. Comm. HR, nr. 21915/93, dec. 12.1.1995, D.R. 80, p. 108, 128-130). Nici nu există nici o indicație că prin refuzul autorităților de închisoare au împiedicat reclamantul să vadă soția sa, interzicând astfel viața sa de familie în temeiul articolului 8. În ceea ce privește restul acuzațiilor reclamantului în această parte a cererii, Curtea consideră că acestea sunt complet nefondate și nu dezvăluie nicio apariție a unei încălcări a convenției. Rezultă că această parte a cererii trebuie, de asemenea, respinsă ca fiind, vădit nefondată în temeiul articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, DECLAREA ADMISSIBILE, fără a prejudicia fondurile, plângerile reclamantului cu privire la controlul corespondenței sale; DECLAREA INADMISSIBILĂ restul cererii. S. Dolle N. Bratza Președintele grefierului