SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 3961/98 prezentate de Liliane MOTIÈRE împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la martie 2000 într-o cameră compusă din Sir Nicolas Bratza, președintele J.-P. Costa, F. Tulkens, W. Fuhrmann, K. Jungwiert, K. Traja, dl Ugrekhelidze, judecători și de S. Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 10 decembrie 1997 și înregistrată la 3 februarie 1998, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a deliberat, pronunță următoarea decizie ÎN FAȚĂ reclamanta este un cetățean francez, născut în 1943 și rezident în Cariera (Anse). Ea este reprezentată în fața Curții de către domnul S. Deygas, avocat în baroul Lyon. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Pe parcursul unei anumite perioade, recurenta a lucrat, în calitate de voluntar sau salariat, în mediul culturii fizice și al culturismului: ea a animat astfel o sală de culturism, de la 1 martie 1985 la 30 mai 1986, apoi cea a Oficiului Municipal pentru Sporturi din Rillous-Le Pape, de la 1 iunie 1986 la 31 iulie 1987, înainte de a fi concediată din motive economice. Din septembrie 1988 până în septembrie 1989, dna Motière a urmat un stagiu de formare la Centrul regional de educație populară și sport (CREPS) Alpii ar trăi la Vion (Isera) în vederea obținerii brevetului de stat de competență în domeniul culturii fizice și al corporației. După ce a urmat cu sârguință formarea, ea s-a prezentat la testele finale, ceea ce i-a permis să obțină brevetul menționat și să înceapă o nouă activitate profesională. Cu toate acestea, la sfârșitul formării sale și spre deosebire de toți colegii săi, ea nu a primit nici o notificare oficială cu privire la rezultatul stagiii sale. Printr-o scrisoare din 6 noiembrie 1989, Comisia a solicitat directorului CREPS Alpes să rețină rezultatul notelor obținute în cursul perioadei finale de probă a stagiii. La 6 august 1990, doamna Motière sesizează Tribunalul Administrativ din Grenoble cu privire la o acțiune în anulare a unei decizii a directorului CREPS din 3 ianuarie 1990 de refuzare a acordării brevetului, precum și a unei decizii a directorului regional pentru tineret și sport, din 26 ianuarie 1990 Aprilie 1990, respingând recursul grațios formulat la el la 1 martie 1990. În sprijinul acțiunii sale, Comisia susținea că refuzul care i se opunea a fost afectat de o eroare vădită de apreciere ; în plus, aceasta a invocat incompetența directorului CREPS de a lua o astfel de decizie, în mod corespunzător a componenței juriului, absența carnetului de pregătire prevăzut la art. 12 și 13 din lit. (a) din 13 august 1985 și necunoașterea legii din 11 iulie 1979 prin care se impune pentru orice decizie administrativă nefavorabilă să se prezinte motivele care o justifică. Prin hotărârea din 29 iulie 1994, tribunalul administrativ a invitat ministerul în cauză să prezinte procesul-verbal al deliberării juriului de la președinție din data de 29 iulie 1994, precum și nota din 12 decembrie 1989 a secretarului de stat pentru Tineret și Sport care aprobă deciziile juriului respectiv. printr-o hotărâre din 22 noiembrie 1989 1995, Tribunalul Administrativ din Grenoble a anulat decizia din 7 octombrie 1989 prin care juriul, care stabilise lista candidaților admiși la concurs, pronunțase eliminarea reclamantei. 1985) evaluările tuturor etapelor formării sale și nu i s-a acordat decât după decizia juriului care a declarat-o eliminată. Acesta a concluzionat că neregulile astfel comise au fost de natură să submineze în mod corespunzător desfășurarea întregii formări furnizate și decizia juriului luată în lumina notelor care sancționau diferitele etape de formare a persoanei respective. Această hotărâre a fost notificată părților la 10 ianuarie 1996. Doamna Motière a fost apoi la administrația care i-a răspuns că a fost imposibil să reconstituie carnetul de formare lipsă, din cauza . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . La 5 februarie 1997, recurenta a sesizat din nou instanța administrativă din Grenoble cu privire la o cale de atac împotriva deschiderii unei proceduri judiciare în scopul executării hotărârii din 22 noiembrie 1995. Scopul acesteia era de a obliga instanța să organizeze, în condițiile stabilite de legislația în vigoare la momentul respectiv, o nouă ședință a juriului pentru a-l face să delibereze asupra cererii sale de examinare. La 24 martie 1997, instanța a respins recursul pe motiv că: în cazul executării hotărârii (...) în conformitate cu modalitățile solicitate de recurentă se confruntă cu o sarcină de a îndeplini o formalitate indispensabilă unei a doua treceri a aceleiași examinări de către mai multe persoane. Această hotărâre a fost notificată reclamantei prin scrisoarea din 28 martie 1997 pe care a primit-o la 4 aprilie. Cu toate acestea, la 30 iunie 1997, reclamanta a renunțat la acțiune printr-o ordonanță din 2 septembrie 1997, președintele celei de-a treia Camere a Curții Administrative de Apel din Lyon a emis o hotărâre prin care a retras recursul. Recurenta se plânge cu privire la durata procedurii în fața Tribunalului Administrativ din Grenoble și: la art. 6 alineatul (1) din Convenție, astfel de formulare Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide, (...) contestații cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...). În primul rând, guvernul invită Curtea să respingă cererea de nerespectare a termenului de șase luni prevăzut la art. 35 alineatul (1) din convenție. Acesta reamintește că, potrivit jurisprudenței Curții, în cazul unei presupuse încălcări constând într-o situație continuă împotriva căreia nu există o cale de atac, astfel cum este prezenta, termenul de șase luni începe din momentul în care această situație s-a încheiat. Or, prin introducerea cererii sale la 9 decembrie 1997, și anume la mai mult de doi ani de la hotărârea Tribunalului Administrativ din Grenoble, la 22 noiembrie 1995, recurenta nu ar fi respectat termenul menționat anterior. Presupunând chiar că reclamanta ar dori să susțină, în contradicție cu argumentul său inițial, că situația continuă de care se plânge ea s-a încheiat de fapt cu hotărârea Tribunalului Administrativ din 24 martie 1997, cererea ar fi încă afectată de întârzieri, întrucât reclamanta a luat cunoștință efectiv de hotărârea menționată la 4 aprilie 1997. Curtea a admis deja în cauzele privind durata procedurii că executarea unei hotărâri sau a unei hotărâri, din orice instanță, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din mai multe cauze privind durata procedurii, în sensul articolului 6 (hotărârile Di Pede c. Italia și Zapia c. Italia din 26 septembrie 1996, Recuperarea hotărârilor și a hotărârilor 1996-IV, pp. 1383-1384, § 20-24, și p. 14140-1411, §§ 16-20). Ea constată împreună cu recurenta că hotărârea din 22 noiembrie 1995 nu a pus capăt litigiului dintre aceasta și . Din acest motiv, aceasta a sesizat instanța administrativă din Grenoble pentru a obține executarea hotărârii menționate anterior. Ulterior, la 4 iunie 1997, Curtea a formulat un apel împotriva hotărârii acestei instanțe din 24 martie 1997, în fața instanței administrative din Lyon, din care a fost dezistată la 30 iunie 1997. Curtea administrativă de apel i-a dat un act de dezosare la 2 septembrie 1997. Curtea consideră că această procedură trebuie luată în considerare în scopul examinării termenului prevăzut de art. 35 alin. (1) din Convenție. În consecință, prin introducerea cererii sale în fața Curții la 9 decembrie 1997, recurenta a respectat termenul menționat. Cu titlu subsidiar, guvernul pledează în favoarea cererii de incompatibilitate Materiae în special, susține că litigiul dintre reclamantă și administrație nu s-ar referi la drepturi și obligații cu caracter civil, în sensul convenției, deoarece ar fi avut ca obiect, în ultimă instanță, competențe de autoritate publică. ; de fapt, recurenta aplica la o diplomă de . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În plus, formarea urmată de recurentă ar face parte din serviciul public și ar avea drept scop obținerea unei calificări instituite în scopuri de interes public. Nu există nicio îndoială că acest lucru este în cadrul serviciului public de educație fizică și de sănătate fizică și a căror cauză s-a născut instanța administrativă de către recurentă. În acest sens, selectarea persoanelor abilitate prin diplomă să participe la funcționarea acestui serviciu public ar constitui, fără îndoială, prerogative de autoritate publică în cadrul misiunii sale de garant și promotor al interesului general. Recurenta susține că, în cazul în care este adevărat că brevetul la care a aplicat recurenta era, într-adevăr, o diplomă de stat emisă în condiții care permit ca viitorii formatori să dispună de competențele necesare pentru a asigura publicului un cadru serios, ar fi cel puțin excesiv să se pretindă că viitorii monitori au toate vocația de a participa la funcționarea unui serviciu public. Un astfel de brevet ar fi singura modalitate pentru candidații de a avea acces la monitorizare, fie că este vorba de un loc de muncă public sau privat. Singurul obiectiv al recurentei, care se afla într-o situație de solicitant de locuri de muncă, a fost de a reuși formarea sa în cadrul CREPS, pentru a aplica un post de supraveghetor într-o sală privată de cultură fizică. Prin urmare, refuzul împotriva reclamantei ar fi lipsit de posibilitatea de a găsi un loc de muncă în sectorul pe care l-a ales. Curtea ia notă de faptul că recurenta, fără profesie, a început un stagiu de formare pentru a obține un brevet de ă care i-ar fi permis să lucreze ca educatoare sportivă în domeniul culturismului, domeniu în care lucrase deja timp de doi ani. La sfârșitul ciclului de formare și după încercările finale, aceasta a fost declarată eliminată. Invocând diferite vicii de formă și de fond care au afectat legalitatea operațiunilor de investigare, ea sesizează instanța administrativă care, după cinci ani și patru luni, i-a dat câștig de cauză. Cu toate acestea, s-a dovedit imposibil să se execute judecata, deoarece administrația n În ceea ce privește orice procedură a cărei executare este decisivă pentru (de exemplu) drepturi și obligații (hotărârea Ringeisen c. Austria din 16 iulie 1971, seria A n 13, p. 39 § 94). : Drepturile și obligațiile cu caracter civil trebuie să constituie obiectul - sau unul dintre obiectele - al interdicției și la sfârșitul procedurii în litigiu trebuie să fie direct decisive pentru un astfel de drept (hotărârea Le Cont, Van Leuven și De Meyere c. Belgia din 23 iunie 1981, seria A n 43, p. 21, § 46) ; Această dispoziție nu se aplică decât unei proceduri care duce la o decizie cu efecte directe, dar nu și consecințe indirecte sau accidentale asupra drepturilor și obligațiilor cu caracter civil ale societății (Frank Surmont și Helena De Mearechy și alții c. Belgia, Decizia Comisiei privind admisibilitatea din 6 iulie 1989, D.R. 62). Pe de altă parte, Curtea a statuat că, atunci când o legislație care se supune anumitor condiții admiterii unei profesii și pe care le satisface, acesta din urmă are un drept de acces la această profesie (hotărârea De Moor c. Belgia din 22 iunie 1994, seria A n În plus, Curtea a considerat că, atunci când un stat acordă drepturi care sunt susceptibile de recurs judiciar, aceste drepturi pot fi considerate drept drepturi cu caracter civil în sensul articolului 6 § 1 (hotărârea Tinnelly & Sons Ltd și alții și McElduff și alții c. Regatul Unit din 10 iulie 1998, Rec., p. 1656, § 61). Desigur, prezenta cauză diferă puțin de cele în care Curtea este pronunțată până în prezent și care se referă la o contestație privind dreptul de a practica sau de a continua să practice o profesie: în unele dintre aceste cazuri, cei interesați practicau deja profesia de medic (hotărârile Albert și Le Cont c. Belgia menționată anterior, și Diennet c. Franța din 26 septembrie 1995, seria A n 325-A) d. expertul contabil (hotărârea Van Marle și altele c. Țările de Jos din 26 iunie 1986, seria A n 101) sau d. avocat (hotărârea H. c. Belgia din 30 noiembrie 1987, seria A n 127-B) și procedurile în litigiu puneau în aplicare dreptul acestora de a-și redobândi profesia - respectiv - la o suspendare, la intrarea în vigoare a unei noi legislații sau a unei radieri. În alte cazuri, este vorba despre dreptul de a avea acces la o profesie, dar cei interesați îndeplineau condițiile impuse de legea în materie (hotărârea De Moor c. Belgia menționată anterior) sau deținea diploma necesară (hotărârea Kraska c. Elveția din 19 aprilie 1993, seria A n 254-A). Cu toate acestea, în speță, recurenta, care nu a absolvit, dar care a lucrat deja ca voluntar și ca salariată, timp de doi ani în domeniul culturismului, se afla fără loc de muncă atunci când și-a început stagiul de formare pentru a obține brevetul în litigiu ; acest brevet i-ar fi oferit, după caz, acces la o nouă profesie în acest domeniu, fie în calitate de angajat în sectorul privat, fie în calitate de funcționar. Chiar și în acest din urmă caz, art. 6 ar trebui să se aplice deoarece natura ocupării forei de muncă pe care ar ocupa-o reclamanta nu ar implica o participare directă și nici chiar indirectă la exercitarea autorităii publice și la funciile menite să protejeze interesele generale ale statului, în sensul hotărârii Pellegrin c. Frana (8 decembrie 1999, care urmează să apară în Recueul 1999, § 66). La sfârșitul stagiului, directorul CREPS i-a dat un refuz de admitere. Prin introducerea instanței administrative, recurenta a urmărit să constate de către acesta încălcarea anumitor norme de drept printr-un act administrativ, în special omisiunea CREPS de a completa registrul de formare și de a-l elibera înainte de decizia juriului care o declară eliminată, formalități impuse totuși de articolele 7, 12 și 13 din Decretul ministerial din 13 august 1995. Cu siguranță, reclamanta nu avea dreptul de a obține diploma de la CREPS și nici cea de a exercita profesia de mentor de culturism. Cu toate acestea, aceasta a avut dreptul la o procedură de examinare periodică, în conformitate cu articolele menționate anterior, ceea ce i-ar fi permis să caute un loc de muncă în domeniul culturismului. Întrucât regularitatea acestei proceduri era pregătită pentru o acțiune judiciară care a fost exercitată de recurentă (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea Tinnelly & Sons Ltd și alții McElduff și alții), o În ceea ce privește dreptul civil, a apărut în instanță și a fost pronunțată de instanța administrativă. La art. 6 alineatul (1) se aplică în speță. În ceea ce privește durata procedurii, Curtea constată că a început cu sesizarea Tribunalului Administrativ din Grenoble, la 6 august 1990, și se încheie cu ordonana președintelui celei de-a treia Camere a Tribunalului Administrativ din Lyon, care a dat un act recurentei cu privire la revocarea sa, la 2 septembrie 1997 și, prin urmare, a durat șapte ani și aproximativ o lună. Cu toate acestea, Curtea arată că recurenta se plânge numai de durata primei proceduri în fața Tribunalului Administrativ din Grenoble, care a durat cinci ani, trei luni și șaisprezece zile. Guvernul reamintește că au trecut mai mult de doi ani între sesizarea Tribunalului Administrativ din Grenoble și depunerea observațiilor pârâtului și că reclamanta nu și-a prezentat observațiile ca răspuns decât peste nouă luni mai târziu. Tribunalul a considerat, de asemenea, că este necesar să se ia o decizie suplimentară cu privire la o hotărâre înainte de a se pronunța dreptul pe care l-a pronunțat la un an după aceste din urmă. Când cauza a fost în stare să fie judecată, instanța de judecată și lectura hotărârii au avut loc în foarte scurt timp. În cazul în care Curtea ar trebui să examineze, de asemenea, a doua procedură, aceasta nu ar putea decât să constate că aceasta se afla în litigiu cu o mare rapiditate: instanța a fost introdusă la 5 februarie, instanța a avut loc la 20 martie și hotărârea a fost pronunțată la 24 martie 1997. recurenta subliniază că cauza nu ar prezenta un grad ridicat de complexitate și procedura nu ar fi fost amânată de către părți. Ar fi constant ca termenele de judecată în fața instanțelor administrative, în special în fața Tribunalului Administrativ din Grenoble, să fie foarte lungi și să se apropie de cauze comparabile cu cele ale recurentei, un termen între trei și șase ani. Prin urmare, ar fi cert că rapiditatea cu care părțile și-au putut prezenta observațiile nu afectează în mod semnificativ termenul de prelucrare a dosarului de către instanță. În cele din urmă, lentoarea procedurii ar fi ilustrată prin faptul că a durat patru ani la tribunalul administrativ pentru a vedea caracterul incomplet al documentelor depuse de ministerul competent și pentru a dispune (prin hotărârea din 29 iulie 1994) o completare a procedurii și că, ulterior acestei hotărâri, recurenta a trebuit să mai aștepte șaisprezece luni pentru a se pronunța cu privire la legalitatea deciziei contestate. Curtea consideră că această parte a cererii ridică întrebări serioase de fapt și de drept care necesită o examinare pe fond. Prin urmare, aceasta nu poate fi declarată în mod vădit nefondată în temeiul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. În plus, Curtea constată că nu se confruntă cu niciun alt motiv de imputare. toate mijloacele de fond rezervate. S. Dolle N. Bratza Modulul Președinte
de la requête n
o
39615/98
présentée par Liliane MOTIERE
contre la France
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le
28
mars
2000 en une chambre composée de
Sir
Nicolas Bratza,
président
,
M.
J.-P. Costa,
M
me
M.
M.
M.
M.
juges
,
et de
M
me
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 10 décembre 1997 et enregistrée le 3 février 1998,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n
o
11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante est une ressortissante française, née en1943 et résidant aux Carrières (Anse). Elle est représentée devant la Cour par Me S. Deygas, avocat au barreau de Lyon.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Pendant une certaine période, la requérante travailla, en tant que bénévole ou salariée, dans le milieu de la culture physique et du culturisme
: elle anima ainsi une salle de musculation, du 1er
mars
1985 au 30 mai 1986, puis celle de l’Office municipal des sports de Rilleux-Le Pape, du 1er
juin
1986 au 31
juillet
1987, avant d’être licenciée pour des raisons économiques.
De septembre 1988 à septembre 1989, Mme Motière suivit un stage de formation au Centre régional d’éducation populaire et du sport (CREPS) Alpes Vivarais à Voiron (Isère) afin d’obtenir le brevet d’État d’aptitude à l’enseignement de la culture physique et du culturisme. Ayant assidûment suivi la formation, elle se présenta aux épreuves finales, ce qui lui permettait d’espérer obtenir ledit brevet et de démarrer une nouvelle activité professionnelle. Toutefois, à la fin de sa formation, et contrairement à l’ensemble de ses collègues, elle ne reçut aucune notification officielle du résultat de son stage. Par une lettre du 6
novembre
1989, elle sollicita du directeur du CREPS Alpes Vivarais le résultat des notes obtenues lors de l’épreuve finale du stage.
Le 6
août
1990, Mme Motière saisit le tribunal administratif de Grenoble d’un recours en annulation d’une décision du directeur du CREPS, du 3
janvier
1990, lui refusant l’octroi dudit brevet, ainsi que d’une décision du directeur régional de la jeunesse et des sports, du 26
avril
1990, rejetant le recours gracieux formé auprès de lui le 1er mars 1990. A l’appui de son recours, elle soutenait que le refus qui lui était opposé était entaché d’une erreur manifeste d’appréciation
; de plus, elle faisait valoir l’incompétence du directeur du CREPS de prendre une telle décision, l’irrégularité de la composition du jury, l’absence du livret de formation exigé par les articles 12 et 13 de l’arrêté du 13
août
1985 et la méconnaissance de la loi du 11
juillet
1979 imposant pour toute décision administrative défavorable de faire état des motifs la justifiant.
Par un jugement avant dire droit du 29 juillet 1994, le tribunal administratif invita le ministère concerné à produire le procès-verbal de la délibération du jury de l’unité finale de synthèse de la session d’octobre 1989 et la note du 12 décembre 1989 du secrétaire d’Etat à la Jeunesse et aux Sports approuvant les décisions dudit jury.
Par un jugement du 22
novembre
1995, le tribunal administratif de Grenoble annula la décision du 7
octobre
1989 par laquelle le jury, qui avait fixé la liste des candidats admis au concours, avait prononcé l’élimination de la requérante. Il relevait que le livret de formation de Mme Motière établi pour l’année scolaire 1988-1989 ne mentionnait pas (en méconnaissance de l’article 7 de l’arrêté du 13
août
1985) les évaluations de toutes les étapes de sa formation et ne lui avait été délivré que postérieurement à la décision du jury la déclarant éliminée. Il concluait que les irrégularités ainsi commises avaient été de nature à entacher d’irrégularité le déroulement de l’ensemble de la formation dispensée et la décision du jury prise au vu des notes sanctionnant les différentes étapes de la formation de l’intéressée. Ce jugement fut notifié aux parties le 10 janvier 1996.
Mme Motière s’adressa alors à l’administration qui lui répondit qu’il était impossible de reconstituer le livret de formation manquant, en raison de l’ancienneté de la période de formation de l’intéressée (1988-1989) et faute d’avoir conservé l’évaluation de celle-ci par l’administration. Cette dernière suggéra à la requérante de s’inscrire aux épreuves d’un diplôme nouvellement créé, le brevet d’État d’éducateur sportif.
Le 5 février
1997, la requérante saisit à nouveau le tribunal administratif de Grenoble d’une requête tendant à l’ouverture d’une procédure juridictionnelle aux fins d’exécution du jugement du 22
novembre
1995.Elle visait à faire obliger l’Etat à organiser, dans les conditions fixées par la réglementation en vigueur à l’époque, une nouvelle réunion du jury en vue de le faire délibérer sur sa candidature à l’examen litigieux. Le 24
mars
1997, le tribunal rejeta le recours au motif que «
l’exécution du jugement (...) selon les modalités réclamées par la requérante se heurte à l’impossibilité de remplir une formalité indispensable à un second passage du même examen par l’intéressé
». Ce jugement fut notifié à la requérante par lettre du 28 mars 1997 qu’elle reçut le 4 avril.
La requérante en appela contre ce jugement devant la cour administrative d’appel de Lyon, le 4 juin 1997. Toutefois, le 30 juin 1997, elle se désista de son recours. Par une ordonnance du 2 septembre 1997, le président de la troisième chambre de la cour administrative d’appel donna acte à la requérante de son désistement.
La requérante se plaint de la durée de la procédure devant le tribunal administratif de Grenoble et invoque l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera, (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil, (...).
»
1.
En premier lieu, le Gouvernement invite la Cour à rejeter la requête pour non-respect du délai de six mois, prescrit par l’article 35 § 1 de la Convention. Il rappelle que, selon la jurisprudence de la Cour, en cas de violation alléguée consistant en une situation continue contre laquelle il n’existe pas de voie de recours, telle la présente, le délai de six mois court à partir du moment où cette situation a pris fin. Or, en introduisant sa requête le 9 décembre 1997, à savoir plus de deux ans après le jugement du tribunal administratif de Grenoble, le 22 novembre 1995, la requérante n’aurait pas respecté le délai susmentionné. A supposer même que la requérante entendrait faire valoir, en contradiction avec son argument initial, que la situation continue dont elle se plaint s’est en fait achevé avec le jugement du tribunal administratif du 24 mars 1997, la requête serait encore frappée de tardiveté car la requérante prit connaissance effective dudit jugement le 4 avril 1997.
La Cour a déjà admis dans les affaires concernant la durée de la procédure que l’exécution d’un jugement ou arrêt, de quelque juridiction que ce soit, doit être considérée comme faisant partie intégrante du «
procès
» au sens de l’article 6 (arrêts Di Pede c. Italie et Zapia c. Italie du 26 septembre 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996-IV, pp. 1383-1384, §§ 20-24, et pp. 1410-1411, §§ 16-20 respectivement). Elle note avec la requérante que le jugement du 22 novembre 1995 n’a pas mis fin au contentieux opposant celle-ci à l’Etat. Pour cette raison, celle-ci a saisi le tribunal administratif de Grenoble afin d’obtenir l’exécution du jugement précité. Par la suite, le 4 juin 1997, elle a formé un appel contre le jugement de ce tribunal, du 24 mars 1997, devant la cour administrative d’appel de Lyon, duquel elle s’est désistée le 30 juin 1997. La cour administrative d’appel lui donna acte de ce désistement le 2 septembre 1997. La Cour estime que cette procédure doit être prise en compte aux fins de l’examen du délai prescrit par l’article 35 § 1 de la Convention. Il s’ensuit qu’en introduisant sa requête devant la Cour le 9 décembre 1997, la requérante a respecté ledit délai.
2.
A titre subsidiaire, le Gouvernement plaide l’irrecevabilité de la requête pour incompatibilité
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention. Plus particulièrement, il soutient que le litige opposant la requérante à l’administration ne porterait pas sur des «
droits et obligations de caractère civil
» au sens de la Convention car il aurait trait «
à titre prééminent
» à des prérogatives de puissance publique
; la requérante postulait en fait à un diplôme d’Etat et c’est parce que les irrégularités formelles qui avaient entaché la formation de celle-ci avaient pu influer sur la décision du jury que le tribunal administratif annula la décision de celui-ci. De plus, la formation suivie par la requérante relèverait du service public et aurait pour but d’obtenir une qualification instituée à des fins d’intérêt public. Il ne ferait aucun doute que c’est dans le cadre du service public de l’éducation physique et sportive qu’est né le contentieux déféré au juge administratif par la requérante. A cet égard, la sélection des personnes habilitées par diplôme à participer au fonctionnement de ce service public relèverait sans conteste de prérogatives régaliennes de l’Etat dans sa mission de garant et promoteur de l’intérêt général.
La requérante allègue que s’il est exact que le brevet auquel postulait la requérante était bien un diplôme d’Etat délivré dans des conditions permettant de s’assurer que les futurs formateurs disposent des compétences nécessaires pour assurer auprès du public un encadrement sérieux, il serait pour le moins excessif de prétendre que les futurs moniteurs ont tous vocation à participer au fonctionnement d’un service public. Un tel brevet serait le seul moyen pour les candidats d’accéder au monitorat, que ce soit au titre d’un emploi public ou privé. Le seul objectif de la requérante, qui se trouvait en situation de demandeur d’emploi, était de réussir sa formation auprès du CREPS, afin de postuler à un emploi de monitrice dans une salle privée de culture physique. Le refus opposé à la requérante l’aurait donc privé de la possibilité de trouver un emploi dans le secteur qu’elle avait choisi.
La Cour note que la requérante, sans profession, avait entrepris un stage de formation pour obtenir un brevet d’Etat qui lui aurait permis de travailler comme éducatrice sportive dans le domaine du culturisme, domaine dans lequel elle avait déjà travaillé pendant deux ans. A l’issue du cycle de formation et après les épreuves finales, elle a été déclarée éliminée. Invoquant différents vices de forme et de fond ayant affecté la légalité des opérations d’examen, elle saisit le tribunal administratif qui, cinq ans et quatre mois plus tard, lui donna gain de cause. Toutefois, il s’est avéré impossible de faire exécuter le jugement, car l’administration n’était plus en mesure de reconstituer le livret de formation de la requérante, en raison de l’ancienneté de la période de formation de celle-ci.
Selon la jurisprudence constante de la Cour, «
les termes «
contestations sur (des) droits et obligations de caractère civil
» couvrent toute procédure dont l’issue est déterminante pour (de tels) droits et obligations
» (arrêt Ringeisen c. Autriche du 16 juillet 1971, série A n
o
13, p. 39, § 94). L’article 6 § 1 ne se contente pourtant pas d’un lien ténu ni de répercussions lointaines
: des droits et obligations de caractère civil doivent constituer l’objet - ou l’un des objets - de la contestation et l’issue de la procédure litigieuse doit être directement déterminante pour un tel droit (arrêt Le Compte, Van Leuven et De Meyere c. Belgique du 23 juin 1981, série A n
o
43, p. 21, § 46)
; cette disposition ne s’applique qu’à une procédure aboutissant à une décision ayant des effets directs, mais non des conséquences indirectes ou fortuites, sur les droits et obligations de caractère civil de l’intéressé (Frank Surmont et Helena De Meurechy et autres c. Belgique, décision de la Commission sur la recevabilité du 6 juillet 1989, D.R. 62, p. 284). D’un autre côté, la Cour a jugé que lorsqu’une législation subordonne à certaines conditions l’admission à une profession et que l’intéressé y satisfait, ce dernier possède un droit d’accès à ladite profession (arrêt De Moor c. Belgique du 22 juin 1994, série A n
o
292-A, p. 15, § 43). De plus, la Cour a estimé que lorsqu’un Etat accorde des droits qui sont susceptibles d’un recours judiciaire, ces droits peuvent être considérés comme des droits de caractère civil au sens de l’article 6 § 1 (arrêt Tinnelly & Sons Ltd et autres et McElduff et autres c. Royaume-Uni du 10 juillet 1998,
Recueil des arrêts et décisions
1998-IV, p. 1656, § 61).
Certes, la présente affaire diffère un peu de celles dans lesquelles la Cour s’est prononcée jusqu’à présent et qui concernaient une contestation sur le droit de pratiquer ou de continuer à pratiquer une profession : dans certaines de ces affaires, les intéressés pratiquaient déjà la profession de médecin (arrêts Albert et Le Compte c. Belgique précité, et Diennet c. France du 26 septembre 1995, série A n
o
325-A) d’expert-comptable (arrêt Van Marle et autres c. Pays-Bas du 26 juin 1986, série A n
o
101) ou d’avocat (arrêt H. c. Belgique du 30 novembre 1987, série A n
o
127-B) et les procédures litigieuses mettaient en jeu le droit de ceux-ci de pouvoir réexercer leur profession suite - respectivement - à une suspension, l’entrée en vigueur d’une nouvelle législation ou d’une radiation. Dans d’autres, il s’agissait du droit d’accéder à une profession, mais les intéressés satisfaisaient aux conditions posées par la loi en la matière (arrêt De Moor c. Belgique précité) ou possédaient le diplôme requis (arrêt Kraska c. Suisse du 19 avril 1993, série A n
o
Toutefois, en l’espèce, la requérante, non diplômée mais ayant déjà travaillé comme bénévole et comme salariée, pendant deux ans dans le domaine du culturisme, se trouvait sans emploi lorsqu’elle a entrepris son stage de formation pour obtenir le brevet litigieux
; ce brevet lui aurait, le cas échéant, donné accès à une nouvelle profession dans ce domaine, soit en tant qu’employée dans le secteur privé soit en tant que fonctionnaire. Même dans ce dernier cas, l’article 6 trouverait à s’appliquer car la nature de l’emploi qu’occuperait la requérante n’impliquerait pas une participation directe ni même indirecte à l’exercice de la puissance publique et aux fonctions visant à sauvegarder les intérêts généraux de l’Etat, au sens de l’arrêt Pellegrin c. France (8 décembre 1999, à paraître dans le
Recueil
1999, § 66). A la fin du stage, le directeur du CREPS lui notifia un refus d’admission. En saisissant le tribunal administratif, la requérante visait à faire constater par celui-ci la violation de certaines règles de droit par un acte administratif, notamment l’omission du CREPS de remplir le livret de formation et de le lui délivrer avant la décision du jury la déclarant éliminée, formalités pourtant imposées par les articles 7, 12 et 13 de l’arrêté ministériel du 13 août 1995. Il est certain que la requérante n’avait pas un droit d’obtenir le diplôme du CREPS ni celui d’exercer la profession de monitrice de culturisme
; elle avait cependant droit à une procédure d’examen régulière, conformément aux articles susmentionnés, ce qui lui aurait permis de rechercher un travail dans le domaine du culturisme. Comme la régularité de cette procédure se prêtait à un recours judiciaire qui a été exercé par la requérante (voir,
mutatis mutandis
, l’arrêt Tinnelly & Sons Ltd et autres McElduff et autres précité), une «
contestation
» relative à un «
droit de caractère civil
» a surgi en l’occurrence et a été tranchée par la juridiction administrative. L’article 6 § 1 trouve donc à s’appliquer en l’espèce.
3.
Quant à la durée de la procédure, la Cour note qu’elle a débuté avec la saisine du tribunal administratif de Grenoble, le 6 août 1990, et s’est terminée avec l’ordonnance du président de la troisième chambre de la cour administrative d’appel de Lyon donnant acte à la requérante de son désistement, le 2 septembre 1997. Elle a donc duré sept ans et un mois environ. Toutefois, la Cour relève que la requérante se plaint seulement de la durée de la première procédure devant le tribunal administratif de Grenoble, qui dura cinq ans, trois mois et seize jours.
Le Gouvernement rappelle que plus de deux ans se sont écoulés entre la saisine du tribunal administratif de Grenoble et le dépôt des observations du défendeur, et que la requérante n’a pas produit ses observations en réponse que plus de neuf mois plus tard. Le tribunal a estimé en outre nécessaire d’ordonner un complément d’instruction par un jugement avant dire droit qu’il a prononcé un an après ces dernières. Quand l’affaire a été en état d’être jugée, l’audience et la lecture du jugement ont eu lieu à très bref délai. Si la Cour devait examiner aussi la seconde procédure, elle ne pourrait que constater qu’elle s’était déroulée avec une grande célérité
: l’instance a été introduite le 5 février, l’audience a eu lieu le 20 mars et le jugement a été rendu le 24 mars 1997.
La requérante souligne que l’affaire ne présenterait pas un grand degré de complexité et la procédure n’aurait pas été retardé par les parties. Il serait constant que les délais de jugement devant les juridictions administratives et notamment devant le tribunal administratif de Grenoble, sont très longs et qu’ils avoisineraient pour des affaires comparables à celles de la requérante, un délai entre trois et six ans. Il serait donc certain que la rapidité avec laquelle les parties avaient pu produire leurs observations est sans grande incidence sur le délai du traitement du dossier par la juridiction. Enfin, la lenteur de l’instruction serait illustrée par le fait qu’il a fallu quatre ans au tribunal administratif pour s’apercevoir du caractère incomplet des documents versés par le ministère compétent et ordonner (par le jugement du 29 juillet 1994) un complément d’instruction et que, postérieurement à ce jugement, la requérante a dû encore attendre seize mois pour qu’il soit statué sur la légalité de la décision contestée.
La Cour estime que cette partie de la requête pose de sérieuses questions de fait et de droit qui nécessitent un examen au fond. Dès lors, elle ne saurait être déclarée manifestement mal fondée en application de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour constate en outre qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
,
tous moyens de fond réservés.
Greffière
Président