Reclamanții sunt cetățeni polonezi. Primul reclamant s-a născut în 1946. A murit de cancer la 31 decembrie 1995. Al doilea reclamant, născut în 1953, a fost fosta soție a reclamantului care a revenit ulterior să trăiască cu el. Al treilea reclamant este fiica primului și al doilea reclamant. Reclamanții sunt reprezentați în fața Curții de către dl Adam Włoch, un avocat practicant în Cracovia. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 21 februarie 1994, al doilea reclamant, care este profesor, a solicitat autorităților educaționale din Kraków să-i elibereze o licență pentru a conduce o agenție de adopție ("rennja adapcyjna"). În răspuns, ea a fost informată printr-o scrisoare nevăzută că centrele care se ocupă de chestiuni de adopție și custodie nu pot fi gestionate decât de asociații reglementate de Legea Asociațiilor, ale căror scopuri legale sunt prevăzute astfel. La 19 septembrie 1994, procurorul regional Cracovia a acuzat primul reclamant de tranzacționare a copiilor, o infracțiune prevăzută de articolul IX din Dispozițiile de Transiție ale Codului Penal din 19 aprilie 1969, aplicabilă la momentul material. La 20 septembrie 1994, primul reclamant a fost arestat. În aceeași zi, reclamantul a fost examinat de un psihiatru de la Departamentul de Psichiatrie al Universității Jagiellonice, deoarece la momentul arestării sale a susținut că a suferit de depresie în ultimii zece ani. Opinia medicală a afirmat că, având în vedere starea de sănătate mentală a primului solicitant, el ar trebui reținut în sala psihiatrică a Centrului de Detenție Cracovia. La 21 septembrie 1994, Procurorul Regional Cracovia l-a reținut în arest pentru o perioadă de trei luni cu suspiciune de tranzacție la copii. În aceeași zi, procurorul a cerut Centrului de Detenție Cracoviei să pună reclamantul în sala psihiatrică. La 22 septembrie 1994, reclamantul a fost examinat de către un medic din spitalul centrului de detenție. Examinarea medicală nu a arătat nicio modificare patologică în toraxul reclamantului, scheletul, sistemul nervos, sistemul urinar sau cavitatea abdominală. Medicul a recomandat ca reclamantul să fie văzut de un psihiatru și de un specialist în medicină internă și să aibă o radiografie. O radiografie administrată după aceea a arătat o umbră în partea de sus a plămânului drept. Prin urmare, la 11 octombrie 1994, radiografie a fost repetată. A arătat o umbră de 4 cm în plămânul său. La 30 septembrie 1994 s-au servit motive scrise pentru o decizie din 19 septembrie 1994 asupra primului solicitant. Procurorul a considerat că există o suspiciune puternică că în septembrie 1993 a contactat dl și dna C. și, profitând de situația financiară dificilă, i-a convins să-și adopte copilul care se va naște în curând. La începutul lunii octombrie 1993, la descărcarea mamei din spitalul unde s-a născut copilul, l-a pus la terțe părți. Părinții biologici nu au avut niciun contact cu copilul. Mai târziu, o săptămână înainte de o audiere în instanța de adopție, primul reclamant a organizat o reuniune la firma de avocatură A.W., la care au participat dnul și dna C. și un cuplu american, Ks. În ziua audierii și după o decizie favorabilă cu privire la adoptarea de către dl și dna K. au fost rendue de către instanță, primul reclamant a dat 8.500.000 zlotys vechi (PLZ) Cs. și a reținut PLZ 1.500.000 pentru el însuși, aparent ca rambursare a costurilor pe care le-a suportat pentru întreținerea copilului. De asemenea, s-a stabilit că în noiembrie 1993 primul reclamant a avut contacte cu K.B., care era însărcinată la acel moment. După nașterea copilului ei, el a luat-o de la K.B. la descărcarea sa din spital și a plasat copilul cu părți terțe. Mama nu a avut niciun contact suplimentar cu copilul. De la iunie 1993 la noiembrie 1993 primul reclamant a plătit K.B. PLZ 9.000.000 în tranșe lunare de 1.500.000 PLZ. Copilul aparent a fost adoptat mai târziu de o altă familie americană. La 28 și 30 septembrie 1994, procurorul a consultat medici din spitalul centrului de detenție pentru a stabili dacă reclamantul ar putea participa la procedura penală efectuată împotriva lui. Ei l-au informat că sănătatea reclamantului nu l-a împiedicat să participe la proceduri. La 1 octombrie 1994, Oficiul Consiliului Municipal Cracovia a înregistrat compania primului solicitant. În conformitate cu termenii certificatului de înregistrare, el a fost autorizat să desfășoare o companie de consiliere juridică, oferind, printre altele, consiliere juridică în ceea ce privește procedurile de adopție și „cooperarea cu agențiile care se ocupă de chestiuni de adopție” ("współpraca z agencjami adapcyjnymi"). La 13 octombrie 1994, primul reclamant a fost examinat de către un specialist în plămâni care a ordonat să facă un nou examen de raze X sau tomografic, precum și broncoscopie. La 17 octombrie 1994, centrul de detenție a stabilit că reclamantul ar putea avea o broncoscopie la spitalul Jan Paweł II din Kraków, la 21 octombrie 1994. La 21 octombrie 1994, procurorul public regional din Cracovia a avut o conversație telefonică cu medicii din centrul de detenție pentru a stabili dacă reclamantul ar putea participa la procedura penală. El a fost informat că reclamantul a fost supus testelor de diagnostic, deoarece umbrele suspecte au fost găsite în plămânul drept. Cu o scrisoare de aceeași dată procurorul a cerut spitalului închisorii să furnizeze în scris informații despre sănătatea reclamantului cât mai curând posibil. Tomografia plămânilor reclamantului a fost efectuată la 18 noiembrie 1994. Interpretarea sa, dată la 23 noiembrie 1994, a confirmat prezența unor modificări suspecte în plămânii lui. La 18 noiembrie 1994, avocatul de apărare al reclamantului a depus o cerere de eliberare în temeiul articolului 218 din Codul de Procedură Penală, susținând că reclamantul ar trebui eliberat, deoarece a existat o suspiciune că suferă de cancer pulmonar. La 21 noiembrie 1994, Procurorul Regional Cracovia a refuzat să elibereze reclamantul, având în vedere faptul că informațiile obținute de la spitalul centrului de detenție în ceea ce privește sănătatea reclamantului erau insuficiente pentru a stabili dacă suferă de cancer. La 30 noiembrie 1994, reclamantul a suferit o broncoscopie. La 6 decembrie 1994, un grup de medici din spitalul centrului de detenție din Cracovia a declarat că reclamantul ar trebui eliberat în timp ce suferă de cancer pulmonar. Procurorul a solicitat să se pregătească un raport medical suplimentar privind compatibilitatea sănătății reclamantului cu continuarea sa detenție. La 14 decembrie 1994, doi specialiști ai Institutului de Medicină Forensică din Universitatea Cracoviei au confirmat că există o probabilitate puternică că reclamantul suferă de cancer pulmonar. La 19 decembrie 1994, reclamantul a fost eliberat. Un certificat medical emis în ziua descărcării de gestiune din spitalul închisorii a declarat că testele citologice au arătat prezența celulelor suspecte în plămâni. Există o probabilitate puternică că suferă de cancer pulmonar. Un examen de un specialist în plămâni a fost urgent necesar. Condiția reclamantului a necesitat, de asemenea, o examinare tomografică a plămânilor și o broncoscopie. Reclamantul suferă de depresie. În timp ce spitalizat, el a primit diferite medicamente. La 29 decembrie 1994, reclamantul a fost admis la un spital din Cracovia. Apoi a suferit un curs de radioterapia. La 11 ianuarie 1994, Curtea de Apel din Cracovia a refuzat cererea procurorului public de prelungire a detenției la încarcerarea unui alt suspect reținut în același caz, A.W., care a fost un avocat. Curtea a declarat că actele cu care A.W. au fost acuzate nu puteau fi calificate în mod rezonabil ca tranzacționarea la copii în sensul articolului IX din Dispozițiile tranzitorii ale Codului Penal. Acest lucru s-a întâmplat deoarece, în evaluarea ceea ce ar putea constitui infracțiunea "tradeing in copii", a avut în vedere neapărat faptul că adoptarea este în interesul cel mai bun al unui copil, în timp ce noțiunea de comerț în ființe umane implicate inerent acționează în detrimentul victimelor acestui comerț. În timp ce este adevărat, instanța a continuat că adoptarea a limitat, într-o anumită măsură, libertatea unei persoane care urmează să fie adoptate, scopul acestuia a fost îmbunătățirea condițiilor de viață a unui copil și îmbunătățirea perspectivelor de bunăstare. Prin urmare, adoptarea în sine trebuie percepută ca fiind benefică pentru un copil. În cazul în care a fost examinat, autoritățile de investigare nu au stabilit că actele cu care A.W. au fost acuzate au cauzat orice prejudiciu copiilor sau altor persoane. Curtea a atașat importanța faptului că secțiunea IX din Dispozițiile tranzitorii ale Codului penal care a penalizat comerțul cu ființe umane ar trebui înlocuită, în urma propunerii unui comitet responsabil cu elaborarea unui nou Cod, printr-o infracțiune distinctă de organizare a adopțiilor în scopuri comerciale. cu infracțiunea definită în secțiunea IX din Dispozițiile tranzitorii, deoarece infracțiunea comerțului cu ființele umane a fost considerată prin opinie unanimă a eminenților cercetători juridici, membri ai comitetului de redactare, pentru a constitui o infracțiune separată de cea a organizării adopțiilor în scop comercial. Curtea a concluzionat că pur și simplul fapt că A.W. a acționat ca avocat și ca intermediar în numeroase proceduri de adopție și a primit taxe pentru aceasta, nu este suficient pentru o suspiciune rezonabilă că o infracțiune pedepsită în temeiul Secțiunii IX a fost comisă. La 21 februarie 1995, primul reclamant a suferit o operațiune. O parte din plămânii lui a fost eliminat. În timpul operației a fost stabilită prezența metástazelor în ganglionul său limfatic. El a fost externat din spital la 23 martie 1995. La 31 decembrie 1995, reclamantul a murit de cancer pulmonar. La 31 ianuarie 1996, al doilea reclamant a solicitat instituirea unei proceduri penale cu privire la cauzele decesului primului solicitant. Ea a susținut că, după admiterea sa la spitalul închisorii, o rază X a arătat posibile simptome de cancer. La începutul lunii octombrie 1994, serviciile medicale de la închisoare au notificat procurorul și au subliniat posibilitatea unui progres rapid și violent al cancerului. Ei au subliniat necesitatea unei examinări suplimentare a reclamantului de către specialiști și, eventual, a unei operații. Al doilea reclamant a susținut, de asemenea, că, pe parcursul primei șederi ale reclamantului în spitalul închisorii, procurorul I. K.-B. a fost informat pe o bază continuă de avocații reclamantului cu privire la faptul că continuarea sa deținere a constituie un pericol imediat pentru viața sa. Ea a ignorat în întregime aceste informații. De asemenea, ea nu a avut în vedere rezultatele primei examinări medicale ale reclamantului. Ea a ignorat, de asemenea, opiniile medicale ale spitalului penitenciar și ale Institutului de Medicină Forensică, indicând că condiția reclamantului a fost incompatibilă cu continuarea sa detenție. Ea a refuzat să-l elibereze, având în vedere că reclamantul a fost prevaricator. Al doilea reclamant a afirmat, de asemenea, că tratamentul primului solicitant după eliberarea sa a fost ineficient, în principal datorită faptului că boala a fost deja într-o etapă avansată. Al doilea reclamant a declarat că dovezile pentru a dovedi exactitatea afirmațiilor sale au fost găsite în dosarele medicale ale primului solicitant la spitalul de închisoare și Spitalul Pulmonologic Cracovia și în dosarele medicale ale reclamantului păstrate de Institutul Cracovia de Medicină Forense. Al doilea reclamant a afirmat că moartea primului solicitant a fost cauzată de detenția sa din septembrie până în decembrie 1994 și de lipsa unui tratament adecvat împotriva cancerului pe parcursul acestui timp. Ea a susținut, în special, că dacă primul reclamant ar fi fost eliberat mai devreme pentru a primi un tratament adecvat, el ar fi avut o șansă de a fi salvat. Faptul că, în timpul detenției sale, el a fost privat de tratament, a constituit, în opinia celui de-al doilea reclamant, omorât în sensul dispozițiilor relevante ale Codului Penal. La 12 ianuarie 1996, Ministerul Justiției a ordonat ca investigarea acuzațiilor celui de-al doilea reclamant să fie efectuată de un procuror din biroul procuror în afara Cracoviei. La 25 martie 1996, procurorul regional din Cracovia, având în vedere moartea primului reclamant, a întrerupt procedura penală împotriva acestuia. La 8 martie 1996, procurorul regional din districtul Tarnow a refuzat să înceapă proceduri penale cu privire la moartea primului reclamant. La 29 aprilie 1996, procurorul de apel din Cracovia a anulat această decizie și a ordonat reluarea anchetelor. La 30 iulie 1996, investigațiile au fost întrerupte în timp ce procurorul public a constatat că nu s-a comis nicio infracțiune penală. Două exemplare ale acestei decizii au fost trimise la adresa celui de-al doilea reclamant în Cracovia și în Nowy Targ. Nu se contează că primul a fost servit la solicitant la 6 august 1996, iar al doilea la 12 august 1996. La 22 august 1996, procurorul regional Tarnów a refuzat să accepte recursul, având în vedere că termenul de șapte zile ar fi trebuit să fie calculat de la data serviciului efectiv al deciziei asupra celui de-al doilea reclamant, adică. Începând cu 6 august 1996 și, prin urmare, reclamantul și-a prezentat apelul din termenul legal. Legea internă relevantă 1. Detenția retrasă în temeiul capitolului 23 din Codul de Procedință Penală, după caz în momentul material, legalitatea ordinului de detenție al procurorului public ar putea fi contestată în fața unei instanțe. Autoritățile competente să decidă în ceea ce privește detenția în reținere au fost specificate în articolele 210 și 212 din Codul de Procedură Penală poloneză, care în timp material se citește după cum urmează: art. 210: "1. Măsurile preventive [inclusiv detenția în reținere în reținere] sunt impuse de către instanță; înainte de trimiterea unui act în instanță, acestea sunt impuse de procuror (...)." art. 212: "1. Hotărârea privind măsurile preventive poate fi apelată [în instanța superioară] (...). Ordinea procurorului privind detenția în reținere poate fi apelată instanței competente pentru a lua în considerare procedurile penale în cauză. (...)" 2. Procedura de compensare pentru detenție nejustificată capitolul 50 din Codul de Procedură Penală, după caz în momentul material, prevede compensații privind daunele cauzate de condamnare care au fost ulterior anulate și achitarea persoanei condamnate, pentru detenție nejustificată în timp util și pentru arestarea și detenția până la 48 de ore. Curtea Regională din regiunea a cărei persoană deținută a fost eliberată are competența de a examina dacă s-au îndeplinit condițiile de atribuire a compensației.Decizia Curții Regionale ar putea fi apelată la Curtea de Apel. În conformitate cu art. 489 din Cod, o cerere de compensare a detenției nejustificate în mod manifest la reținere a fost depusă în termen de un an de la data în care decizia finală de încheiere a procedurii penale în cauză a devenit finală. Prin urmare, în practică, o cerere de compensare pentru detenție nejustificată în temeiul articolului 487 din Codul de Procedință Penală nu a putut fi depusă până la încheierea procedurii penale împotriva persoanei în cauză (a se vedea, de asemenea, decizia Curții Supreme nr. 106/96, 9.1.96, publicată în Prok. Ialia, decizia Curții Supreme nr. II KRN 124/95, 13.10.95, publicată în OSNKW 1996/1/2/7. Procedura referitoare la o cerere în temeiul articolului 487 din Codul de Procedință Penală a fost considerată independentă de procedura penală inițială în care a fost impusă detenția, care nu a fost concepută pentru a asigura eliberarea de la detenție, ci repararea financiară pentru daunele cauzate de detenție nejustificată a reținutului. Persoana în cauză, prin instituirea unei astfel de proceduri, ar putea solicita retrospectiv o hotărâre privind dacă detenția sa este justificată. Cu toate acestea, el sau ea ar putea contesta legalitatea de a continua detenția pe cale de reținere și de a obține eliberarea sa. Răspunderea civilă în ceea ce privește târgul Trezorului de Stat În temeiul articolului 417 din Codul Civil, Trezorarea de Stat este responsabilă pentru daunele cauzate de un agent al statului în exercitarea sarcinilor sale.
The applicants are Polish citizens. The first applicant was born in 1946. He died of cancer on 31 December 1995. The second applicant, born in 1953, was the first applicant's former wife who subsequently returned to live with him. The third applicant is the daughter of the first and second applicants. The applicants are represented before the Court by Mr Adam Włoch, a lawyer practising in Kraków. A. The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. On 21 February 1994 the second applicant, who is a teacher, requested the Kraków educational authorities to issue her a licence to run an adoption agency ("agencja adopcyjna"). In reply, she was informed by an undated letter that centres dealing with adoption and custody matters could only be run by associations governed by the Associations Act, whose statutory purposes so provided. On 19 September 1994 the Kraków Regional Prosecutor charged the first applicant with trading in children, an offence provided for by Article IX of the Transitory Provisions of the Criminal Code of 19 April 1969, applicable at the material time. On 20 September 1994 the first applicant was arrested. On the same day the applicant was examined by a psychiatrist from the Department of Psychiatry of the Jagiellonian University, since at the time of his arrest he had submitted that he had been suffering from depression for the last ten years. The medical opinion stated that, having regard to the first applicant’s state of mental health, he should be detained in the psychiatric ward of the Kraków Detention Centre. On 21 September 1994 the Kraków Regional Prosecutor remanded him in custody for a period of three months on suspicion of trading in children. On the same day the prosecutor asked the Kraków Detention Centre to place the applicant in the psychiatric ward. On 22 September 1994 the applicant was examined by a physician from the detention centre hospital. The medical examination did not show any pathological changes in the applicant’s thorax, skeleton, nervous system, urinary system or abdominal cavity. The physician recommended that the applicant should be seen by a psychiatrist and a specialist in internal medicine and should have an X-ray. An X-ray taken afterwards showed a shadow at the top of his right lung. On 11 October 1994 therefore the X-ray was repeated. It showed a shadow of 4 cm in his lung. On 30 September 1994 written grounds of a decision of 19 September 1994 were served on the first applicant. The prosecutor considered that there was a strong suspicion that in September 1993 he had contacted Mr and Ms C. and, taking advantage of their difficult financial situation, convinced them to give for adoption their child which was soon to be born. At the beginning of October 1993, upon discharge of the mother from the hospital where the child had been born, he had placed it with third parties. The biological parents had not had any further contact with the child. Later, a week before a court hearing in the adoption proceedings, the first applicant had organised a meeting at the law firm of A.W. attended by Mr and Ms C. and an American couple, the Ks. On the day of the hearing and after a favourable decision as to adoption by Mr and Ms K. had been rendered by the court, the first applicant had given 8,500,000 old zlotys (PLZ) to the Cs. and had retained PLZ 1,500,000 for himself, apparently as reimbursement of costs which he had borne for the maintenance of the child. It had further been established that in November 1993 the first applicant had had contacts with K.B., who had been pregnant at that time. After her child had been born, he had taken it from K.B. upon her discharge from hospital and had placed the child with third parties. The mother had not had any further contact with the child. From June 1993 to November 1993 the first applicant had paid to K.B. PLZ 9,000,000 in monthly instalments of PLZ 1,500,000. The child had apparently later been adopted by another American family. On 28 and 30 September 1994, the prosecutor consulted doctors from the detention centre hospital in order to establish whether the applicant could take part in the criminal proceedings conducted against him. They informed him that the applicant’s health did not prevent him from participating in the proceedings. On 1 October 1994 the Office of Kraków Municipal Council registered the first applicant's company. In accordance with the terms of the registration certificate he was allowed to run a legal advice company, providing, inter alia, legal counselling concerning adoption proceedings and "cooperation with agencies dealing with adoption matters" ("współpraca z agencjami adopcyjnymi"). On 13 October 1994 the first applicant was examined by a lung specialist who ordered that he should undergo a new X-ray or tomographical examination, and bronchoscopy. On 17 October 1994 the detention centre established that the applicant could have a bronchoscopy at the Jan Paweł II Hospital in Kraków on 21 October 1994. On 21 October 1994 the Kraków Regional Public Prosecutor had a phone conversation with doctors from the detention centre in order to establish whether the applicant could participate in the criminal proceedings. He was informed that the applicant was undergoing diagnostic tests since suspect shadows had been found in his right lung. By a letter of the same date the prosecutor requested the prison hospital to provide information in writing about the applicant’s health as soon as possible. The tomography of the applicant’s lungs was carried out on 18 November 1994. Its interpretation, given on 23 November 1994, confirmed the presence of suspect changes in his lungs. On 18 November 1994 the applicant’s defence counsel filed with the Regional Public Prosecutor’s Office a request for release based on Article 218 of the Code of Criminal Procedure, submitting that the applicant should be released as there was a suspicion that he was suffering from lung cancer. On 21 November 1994 the Kraków Regional Prosecutor refused to release the applicant, having regard to the fact that information obtained from the detention centre hospital regarding the applicant’s health was insufficient to establish whether he was suffering from cancer. On 30 November 1994 the applicant underwent a bronchoscopy. On 6 December 1994 a panel of physicians of the Kraków detention centre hospital stated that the applicant should be released as he was suffering from lung cancer. The prosecutor requested that a further medical report be prepared concerning the compatibility of the applicant’s health with his continued detention. On 14 December 1994 two specialists from the Institute of Forensic Medicine of Kraków University confirmed that there was a strong likelihood that the applicant was suffering from lung cancer. On 19 December 1994 the applicant was released. A medical certificate issued on the day of his discharge from the prison hospital stated that cytological tests had shown the presence of suspect cells in his lungs. There was a strong likelihood that he was suffering from lung cancer. An examination by a lung specialist was urgently necessary. The applicant's condition also necessitated a tomographical examination of his lungs as well as a bronchoscopy. The applicant was also suffering from depression. While hospitalised, he had been receiving various drugs. On 29 December 1994 the applicant was admitted to a hospital in Kraków. He subsequently underwent a course of radiation therapy. On 11 January 1994 the Kraków Court of Appeal refused the public prosecutor's request for prolongation of detention on remand of another suspect detained in the same case, A.W., who was an advocate. The court stated that the acts with which A.W. had been charged could not reasonably be qualified as trading in children within the meaning of Article IX of the Transitional Provisions of the Criminal Code. This was so because, in the assessment of what could constitute the offence of "trading in children", regard had necessarily to be had to the fact that adoption was in a child's best interest, whereas the notion of trading in human beings inherently involved acts to the detriment of the victims of such trade. Whereas it was true, the court continued, that adoption did, to a certain extent, limit the liberty of a person to be adopted, its purpose was to improve a child's conditions of life and to enhance its prospects of well-being. Therefore, adoption in itself had to be perceived as being beneficial for a child. In the case under examination, it had not been established by the investigating authorities that the acts with which A.W. had been charged had caused any harm to any children, or to other persons. The court attached importance to the fact that Section IX of the Transitional Provisions of the Criminal Code which penalised trading in human beings was to be replaced, following a proposal by a committee charged with drafting a new Code, by a separate offence of organising adoptions for commercial purposes. It indicated, the court emphasised, that it was impossible to charge A.W. with the offence defined in Section IX of the Transitional Provisions, as the offence of trading in human beings was considered by an unanimous opinion of eminent legal scholars, members of the drafting committee, to constitute an offence separate from the one of organising adoptions for commercial purposes. The court concluded that the mere fact that A.W. had acted as a lawyer and as an intermediary in numerous adoption proceedings and had received fees for it, was not sufficient for a reasonable suspicion that an offence punishable under Section IX had been committed. On 21 February 1995 the first applicant underwent an operation. A part of his lungs was removed. During the operation the presence of metastases in his lymph nodes was established. He was discharged from hospital on 23 March 1995. On 31 December 1995 the applicant died of lung cancer. On 31 January 1996 the second applicant requested that criminal proceedings be instituted concerning the causes of the first applicant's death. She submitted that, after his admission to the prison hospital, an X-ray had showed possible symptoms of cancer. At the beginning of October 1994 the prison medical services had accordingly notified the prosecutor and had pointed out the possibility of a quick and violent progress of the cancer. They had emphasised the necessity of the applicant's further examination by specialists and, possibly, of an operation. The second applicant further submitted that, throughout the first applicant's stay in the prison hospital, the prosecutor I. K.-B. had been informed on an ongoing basis by the applicant's lawyers of the fact that his continued detention entailed an immediate danger to his life. She had entirely disregarded this information. Likewise, she had disregarded the results of the first applicant's medical examinations. She had also ignored the medical opinions of the prison hospital and of the Forensic Medicine Institute indicating that the applicant's condition had been incompatible with his continued detention. She had kept refusing to release him, considering that the applicant had been prevaricating. The second applicant further stated that the first applicant's treatment after his release had been ineffective, mainly owing to the fact that the illness had already been in an advanced stage. The first applicant had received a course of radiation therapy and had subsequently undergone the operation. The second applicant stated that the evidence to prove the accuracy of her assertions was to be found in the first applicant's medical records at the prison hospital and the Kraków Pulmonological Hospital, and in the applicant's medical records kept by the Kraków Forensic Medicine Institute. The second applicant asserted that the first applicant's death had been caused by his detention from September to December 1994 and by the lack of any adequate treatment against cancer throughout that time. She submitted in particular that had the first applicant been released earlier to receive adequate treatment, he would have had a chance to be saved. The fact that during his detention he had been deprived of treatment, amounted, in the second applicant's opinion, to manslaughter within the meaning of the relevant provisions of the Criminal Code. On 12 January 1996 the Ministry of Justice ordered that the investigation of the second applicant's allegations should be conducted by a prosecutor from a prosecutor's office outside of Kraków. On 25 March 1996 the Kraków Regional Prosecutor, in view of the first applicant's death, discontinued the criminal proceedings against him. On 8 March 1996 the Tarnów Regional District Prosecutor refused to institute criminal proceedings concerning the first applicant's death. On 29 April 1996 the Appellate Prosecutor in Kraków quashed this decision and ordered that the investigations be resumed. On 30 July 1996 the investigations were discontinued as the Public Prosecutor found that no criminal offence had been committed. Two copies of this decision were sent to the second applicant’s addresses in Kraków and in Nowy Targ. It is not contested that the first one was served on the applicant on 6 August 1996, and the second one on 12 August 1996. The applicant lodged an appeal against this decision on 19 August 1996. On 22 August 1996 the Tarnów Regional Prosecutor refused to accept her appeal, considering that the seven-day time-limit should have been calculated from the date of the effective service of the decision on the second applicant, i.e. from 6 August 1996 and that, therefore, the applicant had submitted her appeal out of the statutory time-limit. B. Relevant domestic law 1. Detention on remand Under Chapter 23 of the Code of Criminal Procedure, as applicable at the material time, the lawfulness of the Public Prosecutor's detention order could be challenged before a court. The authorities competent to decide in relation to detention on remand were specified in Articles 210 and 212 of the Polish Code of Criminal Procedure, which at the material time read as follows: Article 210: "1. Preventive measures [including detention on remand] are imposed by the court; before a bill of indictment is sent to the court, they are imposed by the prosecutor (...)." Article 212: "1. The decision concerning preventive measures may be appealed [to the higher court] (...). 2. The prosecutor's order on detention on remand may be appealed to the court competent to consider the criminal proceedings at issue. (...)" 2. Proceedings for compensation for unjustified detention Chapter 50 of the Code of Criminal Procedure, as applicable at the material time, provided for compensation regarding damages arising out of imprisonment resulting from conviction which has subsequently been quashed and the convicted person acquitted, for obviously unjustified detention on remand and for arrest and detention up to 48 hours. The Regional Court in whose region the detained person had been released was competent to examine whether the conditions for awarding compensation had been met. The decision of the Regional Court could be appealed to the Court of Appeal. According to Article 489 of the Code, a request for compensation for manifestly unjustified detention on remand had to be lodged within one year from the date on which the final decision terminating the criminal proceedings in question had become final. Therefore, in practice, a request for compensation for unjustified detention under Article 487 of the Code of Criminal Procedure could not be lodged until the criminal proceedings against the person concerned were terminated (see also the decision of the Supreme Court no. WRN 106/96, 9.1.96, published in Prok. ialia, the decision of the Supreme Court no. II KRN 124/95, 13.10.95, published in OSNKW 1996/1-2/7). The proceedings relating to a request under Article 487 of the Code of Criminal Procedure were to be regarded as independent of the original criminal proceedings in which the detention was imposed. They were not designed to secure release from detention but financial reparation for damage arising from unjustified detention on remand. The person concerned, by instituting such proceedings, could retrospectively seek a ruling as to whether his or her detention was justified. He or she could, however, challenge the lawfulness of continuing detention on remand and obtain his or her release. 3. Civil liability in tort of the State Treasury Under Article 417 of the Civil Code, the State Treasury is liable for damage caused by an agent of the State in the exercise of his or her duties.