AFFAIRE COSCIA c. ITALIE

SECȚIUNEA 1: COSCIA c. ITALIA (solicitarea nr. 35616/97) HOTĂRÂREA STRASBURG 11 aprilie 2000 În cauzele Coscia c. Italia Curtea Europeană a Drepturilor L'lape (secțiunea I), care se află într-o cameră compusă din E. Palm, președinta Ferrari Bravo, Gaukur Jörundsson, R. Türmen, B. Zupančič, T. Panțiru, R. Maruste , judecători și M. O După ce a deliberat într-o cameră a consiliului la 28 martie 2000, se retrage hotărârea, adoptată la această dată în mod legal Laque a fost deferit instanței de către domnul Luciano Coscia ( La 18 iunie 1999, resortisantul italian, la originea sa, se află o cerere (nr. 35616/97) îndreptată împotriva Republicii Italiene și pe care reclamantul a sesizat-o Comisia Europeană pentru Drepturile Omului ( la 28 octombrie 1996, în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ( La 21 octombrie 1998, Comisia a reținut cererea (nr. 35616/97) cu privire la durata procedurii și a respins pentru surplus. În raportul său [1] din 4 martie 1999 (fostul articol 31), Comisia concluzionează în unanimitate încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenție. Ca urmare a intrării în vigoare a Protocolului 11 la 1 noiembrie 1998, în conformitate cu art. 5 alineatul (4) din protocolul menționat anterior, coroborat cu articolele 24 alineatul (6) și 100 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții, un colegiu al Marii Camere a decis, la 7 iulie 1999, că cauza va fi examinată de o cameră constituită în cadrul uneia dintre secțiunile Curții. Președintele Curții, M. Wildhaber, a atribuit apoi cauza primei secțiuni. Camera constituită în cadrul acestei secțiuni îl cuprindea în mod direct pe domnul Conforti, judecător ales în conformitate cu Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (art. 27 alineatul (2) din convenție și art. 26 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul de procedură), și pe doamna E. Palm, președintele secțiunii [art. 26 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul de procedură]. Ceilalți membri desemnați de aceasta din urmă pentru a completa camera au fost, domnul Gaukur Jörundsson, domnul Turmen, domnul Zupančič, domnul Panțiru, domnul Maruste [art. 26 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul de procedură]. Ulterior, dl Conforti, care a participat la examinarea cauzei de către Comisie, a fost demascat (art. 28 din Regulamentul de procedură). Ulterior, guvernul l-a desemnat pe domnul L. Ferrari Bravo, judecător ales în temeiul San Marino, pentru a se afla în locul domnului Conforti (art. 27 alineatul (2) din Convenție și art. 29 alineatul (1) din Regulamentul de procedură). La 5 noiembrie 1999, guvernul a informat Curtea că nu intenționa să prezinte un nou memoriu și să se refere la observațiile sale în fața Comisiei. La 26 octombrie 1999, grefa primise memoriul reclamantului. La 7 iulie 1989, reclamantul și soția sa s-au opus unui ordin de plată obținut de societatea C.S.L. în lichidare, susținând că au rambursat deja împrumutul care le fusese acordat de societatea respectivă. Printr-o ordonanță din 16 octombrie 1990, judecătorul de punere în funcțiune a ordonat suspendarea executării provizorii a ordinului de plată și după două audieri, printr-o hotărâre din 26 martie 1991, al cărei text a fost depus la grefă la 5 septembrie 1991, Tribunalul din Torino a acceptat cererea reclamantului și a soției sale. La 27 octombrie 1992, societatea C.S.L. a făcut apel la Curtea de Apel din Torino. La 14 ianuarie 1993, reclamantul s-a constituit în procedură. După o audiere, la 3 iunie 1993, părțile și-au prezentat concluziile. Ședința din 18 noiembrie 1994 a fost trimisă din oficiu la 10 Mai 1996 din cauza mutației consilierului de punere în funcțiune. Prin hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefa din 25 mai 1996, Curtea a respins opoziția la ordinul de restricție și a condamnat reclamantul și soția sa să plătească. La 7 octombrie 1996, societatea C.S.L. a prezentat o cerere de sechestrare a apartamentului de proprietate al reclamantului și al soției sale. 10. La 10 ianuarie 1997, reclamantul și soția sa s-au ocupat de casare. 11. La 13 februarie 1997, ei au prezentat, de asemenea, o acțiune în fața Curții de Apel din Torino, pentru a obține suspendarea executării sechestrului. Prin ordonanța din 19 martie 1997, al cărei text a fost depus la grefă la 9 aprilie 1997, Curtea de Apel a suspendat această sechestrare. printr-o ordonanță din 23 aprilie 1997 În februarie 1998, Tribunalul din Torino și-a rezervat să stabilească data ședinței procedurii de executare, în urma suspendării executării hotărârii din 10 mai 1996, în așteptarea reluării procedurii. 12. La 27 noiembrie 1998, Curtea de Casație a respins acțiunea reclamantului. Prin intermediul unei hotărâri din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefa din 25 martie 1999, Curtea de Casație a respins recursul reclamantului. În ceea ce privește VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIA 13. Reclamantul a susținut că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil. 1 din Convenție, astfel de formulare Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 14. Prin urmare, aceasta a durat mai mult de nouă ani și opt luni, pentru trei instane. 17. Curtea amintește că a constatat în patru hotărâri din 28 iulie 1999 (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bouttazzi c. Italia care trebuie să apară în rejudecarea oficială a Curii, § 22) existena în Italia a unei practici contrare Conveniei care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la cerina În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 18. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței termenului rezonabil. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r i contractante nu permite să se dea ștearsă decât . imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită 250 000 000 de lire italiene (ITL) ca sumă globală și forfetară pentru prejudiciul suferit. 21. Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 12 000 000 000 ITL pentru prejudicii morale. Reclamantul anulează mai multe facturi pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne, fără a indica totuși o sumă totală definitivă și nu formulează nicio cerere cu privire la cheltuielile suportate în fața Curții. 23. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30. În cazul de față, având în vedere elementele aflate în posesia sa și criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 000 000 ITL pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată suportate în fața instanțelor interne și acordă reclamantului. Interese moratorii 24. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data d adoptarea prezentei hotărâri a fost de 2,5 % l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, 12 000 000 (doisprezece milioane) lire italiene pentru daune morale și 1 000 000 (un milion) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor trebui să majoreze un interes simplu de 2,5% l an de la expirarea termenului respectiv și până la plata acesteia Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 11 aprilie 2000, în conformitate cu art. 77 alineatele (2) și (3) din Regulamentul Michael O

PREMIÈRE SECTION

AFFAIRE COSCIA c. ITALIE

(Requête n°

35616/97)

ARRÊT

STRASBOURG

11 avril 2000

En l’affaire Coscia c. Italie

,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant en une chambre composée de

:

M

me

E. Palm,

présidente

,

M.

L.

Ferrari Bravo,

M.

Gaukur Jörundsson,

M.

R. Türmen,

M.

B. Zupančič,

M.

T. Panțîru,

M.

R. Maruste

, juges

,

et de

M. M.

O’Boyle

,

greffier de section

;

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 28 mars 2000,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

L’affaire a été déférée à la cour par M. Luciano Coscia («

le requérant

»), ressortissant italien, le 18 juin 1999. A son origine se trouve une requête (n° 35616/97) dirigée contre la République italienne et dont le requérant avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme («

la Commission ») le 28 octobre 1996 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

Le 21 octobre 1998, la Commission a retenu la requête (n° 35616/97) quant au grief tiré de la durée de la procédure et l’a rejetée pour le surplus. Dans son rapport

[1]

du 4 mars 1999 (ancien article 31), elle conclut à l’unanimité à la violation de l’article 6 § 1 de la Convention.

3.

A la suite de l’entrée en vigueur du Protocole n° 11 le 1

er

novembre 1998, et conformément à l’article 5 § 4 dudit Protocole, lu en combinaison avec les articles 24 § 6 et 100 § 1 du règlement de la Cour («

le règlement

»), un collège de la Grande Chambre a décidé, le 7 juillet 1999, que l’affaire serait examinée par une chambre constituée au sein de l’une des sections de la Cour.

4.

Le président de la Cour, M. L. Wildhaber, a ensuite attribué l’affaire à la première section. La chambre constituée au sein de ladite section comprenait de plein droit M. B. Conforti, juge élu au titre de l’Italie (articles 27 § 2 de la Convention et 26 § 1 a) du règlement), et Mme E. Palm, présidente de la section (article 26 § 1 a) du règlement). Les autres membres désignés par cette dernière pour compléter la chambre étaient, M. Gaukur Jörundsson, M. R. Turmen, M. B. Zupančič, M. T. Panțîru, M. R. Maruste (article 26 § 1 b) du règlement).

5.

Ultérieurement, M. Conforti, qui avait participé à l’examen de l’affaire par la Commission, s’est déporté (article 28 du règlement). Par la suite, le Gouvernement a désigné M. L. Ferrari Bravo, juge élu au titre de Saint-Marin, pour siéger à la place de M. Conforti (articles 27 § 2 de la Convention et 29 § 1 du règlement).

6.

Le 5 novembre 1999, le Gouvernement a informé la Cour qu'il n'entendait pas présenter un nouveau mémoire et se référait à ses observations devant la Commission. Le 26 octobre 1999, le greffe avait reçu le mémoire du requérant.

EN FAIT

7.

Le 7 juillet 1989, le requérant et sa femme firent opposition à une injonction de payer obtenue par la société C.S.L., mise en liquidation, en soutenant avoir déjà remboursé l'emprunt qui leur avait été accordé par ladite société. Par une ordonnance du 16 octobre 1990, le juge de la mise en état ordonna la suspension de l'exécution provisoire de l'injonction de payer et après deux audiences, par un jugement du 26

mars 1991, dont le texte fut déposé au greffe le 5

septembre 1991, le tribunal de Turin fit droit à la demande du requérant et de sa femme.

8.

Le 27 octobre 1992, la société C.S.L. interjeta appel devant la cour d'appel de Turin. Le 14 janvier 1993 le requérant se constitua dans la procédure. Après une audience, le 3 juin 1993, les parties présentèrent leurs conclusions. L'audience du 18 novembre 1994 fut renvoyée d'office au 10

mai 1996 en raison de la mutation du conseiller de la mise en état. Par arrêt du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 25

mai

1996, la cour rejeta l'opposition à l'injonction

et condamna le requérant et sa femme à payer.

9.

Le 7

octobre 1996, la société C.S.L. présenta une demande de saisie de l'appartement de propriété du requérant et de sa femme.

10.

Le 10 janvier 1997, le requérant et sa femme se pourvurent en cassation.

11.

Le 13

février 1997, ils présentèrent également un recours devant la cour d'appel de Turin, afin d'obtenir la suspension de l'exécution de la saisie. Par une ordonnance du 19 mars 1997, dont le texte fut déposé au greffe le 9

avril 1997, la cour d'appel suspendit ladite saisie. Par une ordonnance du 23

février 1998, le tribunal de Turin se réserva de fixer la date de l'audience de la procédure d'exécution, suite à la suspension de l'exécution du jugement du 10 mai 1996, dans l'attente de la reprise de la procédure.

12.

Le 27 novembre 1998 se tint l’audience en cassation. Par un arrêt du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 25 mars 1999, la Cour de cassation rejeta le recours du requérant.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

13.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6

§

1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)

»

14.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

15.

La période à considérer a débuté le 7 juillet 1989 et s'est terminée le 25

mars 1999.

16.

Elle a donc duré plus de neuf ans et huit mois, pour trois instances.

17.

La Cour rappelle avoir constaté dans quatre arrêts du 28 juillet 1999 (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi c. Italie à paraître dans le recueil officiel de la Cour, §

22) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

18.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 §

1.

II.

Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention

19.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

20.

Le requérant réclame 250 000 000 lires italiennes (ITL) à titre de somme globale et forfaitaire pour le préjudice qu’il aurait subi.

21.

La Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 12 000 000 ITL pour préjudice moral.

B.

Frais et dépens

22.

Le requérant allègue plusieurs factures au titre des frais et dépens encourus devant les juridictions internes, sans toutefois indiquer un montant total définitif. Il ne formule aucune requête quant aux frais encourus devant la Cour.

23.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, §

30). En l’espèce, compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 1 000 000 ITL au titre de frais et dépens encourus devant les juridictions internes et l’accorde au requérant.

C.

Intérêts moratoires

24.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 2,5 % l

’

an.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois, 12

000 000 (douze millions) lires italiennes pour dommage moral

et 1

000 000 (un million) lires italiennes pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 2,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration dudit délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 11 avril 2000, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Michael

O’Boyle

Elisabeth

Palm

Greffier

Présidente

[1]

Note du greffe

: le rapport est disponible au greffe.