SECȚIUNEA I DECIZIE PARȚIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 39449/96 prezentate de Evrim Ç PORTOFOLE împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are loc la aprilie 2000 într-o cameră compusă din E. Palm, președinta J. Casadevall, Gaukur Jörundsson, R. Türmen, C. Biersan, W. Thomassen, R. Muștar, judecători și grefier de secțiune al dlui O Având în vedere cererea prezentată mai sus Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 23 iulie 1997 și înregistrată la 21 ianuarie 1998, având în vedere art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, după ce a intenționat, face următoarea decizie în fapt Recurenta, resortisant turc, născută în 1976, are reședința la Istanbul. Ea este studentă. Ea este reprezentată în fața Curții de către Maestrul Özcan K La 15 ianuarie 1997, în timp ce se afla în locul lui Kadćköy, recurenta a fost arestată și reținută în spațiile secțiunii antiteroriste din cadrul conducerii securității d Partidul Revoluționar al Poporului (Devrimci Halk Partsi). În timpul interviului, ca urmare a refuzului recurentei de a recunoaște ceea ce i s-a reproșat, polițiștii l-ar fi abuzat și ar fi obligat să semneze o declarație pregătită în avans, al cărei conținut era inexact. Procedura penală inițiată împotriva membrilor forțelor de securitate Recurenta a depus o plângere la procurorul din Republica Dahja împotriva ofițerilor de poliție responsabili de interogatoriu în timpul arestării sale, cărora le-a reproșat că i-a aplicat tratamente abuzive pentru a extorca mărturisirea. Ea susține, printre altele, că ar fi fost suspendată de brațe, ar fi fost bătută în timp ce era legată la ochi. A spus că polițiștii au hărțuit-o sexual. La data de 6 februarie 1997, medicul de la domiciliu a emis un raport provizoriu conform căruia recurenta suferea de dureri și de slăbire a motorului pe brațul stâng. La 14 februarie 1997, un medic de la Institutul de Medicină Legală din Istanbul a emis un nou raport, confirmând constatările din 6 februarie. În conformitate cu dispozițiile articolului 243 din Codul penal, procurorul districtual al Republicii a inițiat o acțiune în fața tribunalului în litigiu împotriva a doi funcționari de poliție pentru rele tratamente. Recurenta s-a constituit parte civilă și a solicitat repararea prejudiciului moral suferit în temeiul drepturilor sale civile. Prin hotărârea din 3 iulie 1997, instanța de judecată a decis că funcționarii poliției nu aveau suficiente probe pentru a fi acuzați. Curtea a constatat, de asemenea, că reclamanta a declarat că nu putea identifica cei doi polițiști acuzați ca fiind responsabili de relele tratamente pe care le-ar fi suferit. Procedura penală inițiată împotriva reclamantei În declarația sa din 29 ianuarie 1997 în fața procurorului general al Republicii, reclamanta a declarat că a fost supusă unor presiuni în timpul procesului de interogare și a respins conținutul declarației sale către poliție. În aceeași zi, după ce a auzit, judecătorul judecător al Curții de Securitate a statului a dispus arestarea provizorie a reclamantei. În fața judecătorului, reclamanta își va reiniția declarațiile, potrivit cărora ar fi fost supusă unor presiuni în timpul detenției sale. Prin actul de acuzare prezentat la 3 aprilie 1997, procurorul Republicii aproape de Curtea de Securitate a solicitat asistență unei bande armate, în temeiul articolului 169 din Codul penal care reprimă asistența unei bande armate, precum și al articolului 5 din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului, care dispune de circumstanțe agravante. Prin hotărârea din 19 octombrie 1998, Curtea de Securitate a Uniunii Europene a declarat că reclamanta este vinovată de faptele reproșate și a condamnat-o la trei ani și nouă luni de închisoare. Curtea a considerat că a fost stabilit, pe baza elementelor de probă care figurează în dosar că aceasta furnizase materiale medicale organizației respective și păstrase materialul de propagandă. Prin Hotărârea din 28 februarie 2000, Curtea de Casație a confirmat hotărârea din 19 octombrie 1998. GRIEF, recurenta a declarat încălcarea articolului 3 din Convenție și a susținut că a fost supusă unor tratamente abuzive în timpul custodiei sale de către funcționari de poliție. Invocând art. 13 din Convenția combinată cu art. 3, recurenta se plânge de lipsa unei căi de atac efective pentru a-și prezenta plângerile în fața unei instanțe naționale. De asemenea, recurenta se plânge de faptul că practica judiciară turcă nu permite prevenirea și sancționarea eficientă a unor astfel de acte de maltratare. În plus, recurenta se plânge, din perspectiva articolului 5 din convenție, că a fost arestată fără motiv întemeiat de a fi comis o încălcare [art. 5 alineatul (1) ], că nu a fost imediat pronunțată în fața unui judecător (art. 5 alineatul (3) ], că nu a putut beneficia de dreptul său de a introduce o acțiune în fața unei instanțe în vederea controlului legalității custodiei sale [art. 5 alineatul (4) . Pe de altă parte, potrivit recurentei, distincția pe care legislația penală turcească în vigoare la acea dată a faptelor o făcea în ceea ce privește durata detenției, în funcție de faptul că dreptul reproșat ținea sau nu de competența cursurilor de siguranță de la ë , ar fi încălcat, de asemenea, art. 5 alin. (3) coroborat cu art. 14 din Convenție. Recurenta se plânge de relele tratamente pe care le-ar fi suferit în timpul custodiei sale și al absenței unei căi de atac interne pentru se plâng (art. 3 coroborat cu art. 13). De asemenea, se plânge de durata custodiei sale (art. 5 alin. (3) din Convenție), absența unei căi de atac efective pentru a asigura verificarea legalității custodiei sale [art. 5 alin. (4) din Convenție]. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu este în măsură să se pronunțe cu privire la admisibilitatea acestor obiecțiuni și consideră că este necesar ca această parte a cererii să fie adusă la cunoștința guvernului pârât, în conformitate cu art. 54 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Curtea a examinat celelalte obiecțiuni ale recurentei, astfel cum au fost prezentate în cererea sa și a constatat că recurenta a fost informată cu privire la eventualele obstacole în calea admisibilității acestor obiecțiuni. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, aceasta nu a ridicat nici o aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau de protocoalele sale. În consecință, această parte a cererii trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 alin. (4) din Convenție. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, AJURINE la examen obiecțiile recurentei cu privire la relele tratamente pe care le-ar fi suferit în timpul custodiei sale și la presupusa absență a unei căi de atac efective (art. 3 din Convenție luată în mod individual sau combinat cu art. 13), durata custodiei sale [art. 5 alineatul (3) din Convenție] și absența unei căi de atac pentru a asigura controlul legalității custodiei sale [art. 5 alineatul (4) din Convenție] DECLARĂ RECETA IRRECEVABILĂ PENTRU SUPRAVIEȚUIRE. Michael O. BOYLE Elisabeth Palm Modululer Președinte
de la requête n° 39449/98
présentée par Evrim ÇİFTÇİ
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le
27
avril
2000 en une chambre composée de
M
me
présidente
,
M.
M.
Gaukur Jörundsson,
M.
M.
M
me
M.
juges
,
et de
M.
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 23 juillet 1997 et enregistrée le 21 janvier 1998,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante, ressortissante turque, née en 1976, réside à Istanbul. Elle est étudiante.
Elle est représentée devant la Cour par
Maître Özcan Kılıç, avocat au barreau d’Istanbul.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la partie requérante, peuvent se résumer comme suit.
Genèse de l’affaire
Le 15 janvier 1997, alors qu’elle se trouvait à la place de Kadıköy, la requérante fût arrêtée et placée en garde à vue dans les locaux de la section anti-terroriste au sein de la direction de la sûreté d’Istanbul. Elle était soupçonnée d’appartenir à la section de jeunesse («Jeunesse Révolutionnaire Alternative
» - «
Devrimci Alternatif Gençlik
») de l’organisation illégale «
Le Parti Révolutionnaire Du Peuple
» ( Devrimci Halk Partisi).
Lors de l’interrogatoire, suite au refus de la requérante d’admettre ce qui lui était reproché, les policiers l’auraient maltraitée et contrainte de signer une déclaration préparée à l’avance, dont le contenu était inexact.
Procédure pénale engagée contre les membres des forces de sécurité
La requérante porta plainte auprès du procureur de la République d’Istanbul contre les agents de police responsables de son interrogatoire lors de sa garde à vue, auxquels elle reprocha de lui avoir infligé de mauvais traitements afin d’extorquer des aveux. Elle soutint notamment qu’on l’aurait suspendue par les bras, on l’aurait battue alors qu'elle avait les yeux bandés. Elle précisa que les policiers l'avaient harcelée sexuellement.
Le 6 février 1997, le médecin de la maison d’arrêt d’Ümraniye établit un rapport provisoire aux termes duquel la requérante souffrait de douleurs et d’un affaiblissement moteur au bras gauche. Le 14 février 1997, un médecin de l'Institut de médecine légale d'Istanbul dressa un nouveau rapport, confirmant les constatations contenues dans celui du 6
février.
Conformément aux dispositions de l’article 243 du code pénal, le procureur de la République entama une action devant la cour d’assises d’Istanbul à l’encontre de deux fonctionnaires de police pour mauvais traitements.
La requérante se constitua partie civile et demanda la réparation du dommage moral subi au titre de ses droits civils.
Par jugement du 3 juillet 1997, la cour d’assises d’Istanbul relaxa les fonctionnaires de police au motif que les preuves à leur charge étaient insuffisantes. La cour constata par ailleurs que la requérante avait déclaré ne pas pouvoir identifier les deux policiers prévenus comme responsables des mauvais traitements qu’elle aurait subis.
Procédure pénale engagée contre la requérante
Dans sa déposition du 29 janvier 1997 devant le procureur de la République, la requérante allégua qu’elle avait subi des pressions lors de l’interrogatoire, et rejeta le contenu de sa déposition faite à la police.
Le même jour, après l’avoir entendue, le juge assesseur de la cour de sûreté de l’Etat ordonna la mise en détention provisoire de la requérante. Devant le juge, la requérante réitéra ses déclarations, selon lesquelles elle aurait subi des pressions lors de sa garde à vue.
Par acte d’accusation présenté le 3 avril 1997, le procureur de la République près la Cour de sûreté de
l’Etat d’Istanbul accusa la requérante d’avoir porté assistance à une bande armée. Il requit sa condamnation, en vertu de l’article 169 du code pénal réprimant l’assistance à une bande armée ainsi que de l’article 5 de la loi n° 3713 sur la lutte contre le terrorisme, disposant des circonstances aggravantes.
Par jugement du 19 octobre 1998, la Cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul déclara la requérante coupable des faits reprochés et la condamna à trois ans et neuf mois d’emprisonnement. La cour considéra qu’il était établi, sur la base des éléments de preuve figurant au dossier que celle-ci avait procuré du matériel médical à ladite organisation et avait conservé le matériel de propagande.
Par arrêt du 28 février 2000, la Cour de cassation confirma le jugement du 19
octobre
1998.
La requérante allègue la violation de l’article 3 de la Convention. Elle affirme avoir été soumise à des mauvais traitements lors de sa garde à vue par des fonctionnaires de police. Invoquant l’article 13 de la Convention combiné avec article 3, la requérante se plaint de l’absence de recours effectif pour faire valoir ses plaintes devant une instance nationale. La requérante se plaint, également, de ce que la pratique judiciaire turque ne permettait pas de prévenir ni de sanctionner efficacement de telles actes de mauvais traitements.
La requérante se plaint, en outre, sous l’angle de l’article 5 de la Convention, d’avoir été arrêté sans qu’il y ait des raisons plausibles de soupçonner qu’elle avait commis une infraction (article 5 § 1), de n’avoir pas été aussitôt traduite devant un juge (article 5 § 3), de n’avoir pu bénéficier de son droit à introduire un recours devant un tribunal en vue de contrôler la légalité de sa garde à vue (article 5 § 4 ).
Par ailleurs, selon la requérante, la distinction que la législation pénale turque –en vigueur à l’époque des faits- opérait quant à la durée de la garde à vue, selon que l’infraction reprochée relevait ou non de la compétence des cours de sûreté de l’Etat, emporterait également violation de l’article 5 § 3 combiné avec l’article 14 de la Convention.
1.
La requérante se plaint des mauvais traitements qu’elle aurait subis lors de sa garde à vue et de
l’absence d’une voie de recours interne pour s’en plaindre (article 3 combiné avec l’article 13). Elle se plaint également de la durée de sa garde a vue (article
5 § 3 de la Convention), de l’absence de recours effectif afin de faire contrôler la légalité de sa garde a vue (article 5 § 4 de la Convention).
En l’état actuel du dossier, la Cour n’est pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ces griefs et estime nécessaire de porter cette partie de la requête à la connaissance du gouvernement défendeur, en application de l’article 54 § 3 b) de son Règlement intérieur.
2.
La Cour a examiné les autres griefs de la requérante, tels qu’ils ont été présentés dans sa requête, et a constaté que la requérante a été informée des obstacles éventuels à la recevabilité de ces griefs. Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, elle n’a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention ou ses Protocoles. Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée, en application de l’article
35 § 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
l’examen
des griefs de la requérante concernant les mauvais traitements qu’elle aurait subis lors de sa garde à vue et la prétendue absence de recours effectif (article 3 de la Convention pris isolément ou combiné avec l’article 13), la durée de sa garde a vue (article 5 § 3 de la Convention) et l’absence d’un recours afin de faire contrôler la légalité de sa garde à vue (article 5 § 4
de la Convention)
;
pour le surplus.
Michael O’Boyle
Elisabeth Palm
Greffier
Présidente