SECȚIUNEA A PATRA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 37591/97 prezentată de Günther METZGER împotriva Germaniei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la aprilie 2000 într-o cameră compusă din domnul Pellonpäää, președintele G. Ress, A. Pastor Ridruejo, I. Cabral Barreto, V. Butkevych, J. Hedigan, S. Bototarova, judecători și V. Berger, grefier de secțiune Având în vedere cererea prezentată Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la data de 31 iulie 1997 și înregistrată la data de 2 septembrie 1997, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie DEFINITIVĂ Reclamantul este un resortisant german, născut în 1933 și rezident în Darmstadt. Este notar și avocat de profesie și a fost primar al Darmstadt din 1981 până în 1993. Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul Imme Roxin, avocat în baroul din München. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. În cadrul procedurii penale împotriva reclamantului, responsabilitatea sa de primar a fost angajată, deoarece abatoarele din oraș au eliminat deșeurile din mediul înconjurător (umweltgefährdende Abfallbeseitigung ), turnându-le în conducte. abatoarele erau gestionate de oraș și depindeau de consiliul municipal (Magistrat) Consiliul municipal a decis să închidă abatoarele la 17 decembrie 1987 și, din cauza numeroaselor proteste susținute de această măsură, să le redeschidă la 7 ianuarie 1988. La 23 decembrie 1987, reprezentanți ai Parchetului din Darmstadt și ai Secțiunii pentru Mediu (Umweltgruppe) din cadrul poliției judiciare din oraș au efectuat o percheziție în abatoare prin prelevarea de probe din acestea. Rapoartele de competență aferente au fost depuse la 5 și 12 ianuarie 1988. La 23 decembrie 1987, poliția judiciară a depus plângere împotriva șefilor orașului Darmstadt pentru eliminarea deșeurilor periculoase mediului înconjurător; aceasta și-a încheiat investigațiile printr-un raport depus la 15 aprilie 1988. La 19 ianuarie 1988, Parchetul l-a informat pe reclamant că o informație judiciară era deschisă împotriva sa. La 4 iulie 1989, adică la 15 luni de la depunerea plângerii, reclamantul și alți trei membri ai consiliului municipal au fost acuzați. Procedura de judecată printr-o decizie din 21 februarie 1990, Tribunalul Regional (Landgericht) din Darmstadt a refuzat să deschidă procedura pe fond (Hauptverfahren), pe motiv că acuzațiile reținute împotriva inculpaților nu erau suficiente. La 16 iulie 1990, Curtea de apel din Frankfurt (Oberlandesgericht) a confirmat hotărârea Tribunalului prin faptul că a fost reproșat pârâtului că nu a luat măsuri împotriva poluării până la 31 decembrie 1987, dar consideră că reclamantul și ceilalți trei membri ai consiliului municipal, calificați ca coautori, puteau fi suspectați în mod valabil ( hinreichender Tatverdacht ) să fi avut în mod deliberat (vorsätzlich ) culpă referitoare la eliminarea deșeurilor din mediul înconjurător, în sensul articolului 326 alineatele (1) și (3) din Codul penal, între redeschiderea abatoarelor și închiderea definitivă a acestora, și să fi deschis procedura în fond, în fața instanței regionale din Hanau. La 25 martie 1991, procesul a avut loc în fața Tribunalului Regional din Hanau, care a avut loc la 27 martie, 3 aprilie, 8 aprilie și 15 aprilie 1991. Instanța a luat în considerare un refuz (Einstellung des Verfahrens), din cauza vinovăției minime (geringe Schuld) ) inculpații, în conformitate cu art. 153 alin. (2) din Codul de procedură penală, care prevede că instanța poate, cu acordul Parchetului, să pronunțe un refuz în cazul în care vinovăția inculpatului este minimă și silnic n Printr-o decizie din 9 decembrie 1991, tribunalul regional desemnează un expert pentru a determina dacă deșeurile din abatoarele deversate în conducte după 7 ianuarie 1988 ar putea polua în mod semnificativ apele. La 24 noiembrie 1992, expertul în raportul său, care cuprindea 17 pagini. Prin hotărârea din 2 august 1993, Tribunalul Regional din Hanau, după 16 zile în care au fost ascultați 40 de martori, precum și expertul, și în cursul căreia reclamantul a prezentat 38 de oferte de probă (Beweintreäge) și 2 cereri de recuzare a magistraților (Befangenheitsanträge) i-a relaxat pe inculpați. În aceeași zi, Parchetul s-a adresat Curții Federale de Justiție ( Bundesgerichtshof printr-o hotărâre din 18 noiembrie 1994, Curtea Federală de Justiție a anulat hotărârea Tribunalului Regional din Hanau pentru motivul că acesta din urmă nu i-a fost prezentat în termenul prevăzut de lege și a trimis cauza în fața Tribunalului Regional din Darmstadt. Înainte de deschiderea procesului, reclamantul a solicitat să beneficieze de un refuz, pe motiv că termenul rezonabil prevăzut la art. 6 alineatul (1) a fost depășit. La 25 ianuarie 1995, Parchetul a pus capăt urmăririi penale împotriva celorlalți membri ai consiliului municipal, care aveau același titlu ca și reclamantul votat pentru redeschiderea abatoarelor la 7 ianuarie 1988, din cauza vinovăției lor minime, în conformitate cu art. 153 alin. Prin hotărârea din 8 noiembrie 1995, Tribunalul Regional din Darmstadt, după 23 de zile în care au fost ascultați 38 de martori și 2 experți, l-a condamnat pe reclamant pentru tentativă de eliminare a deșeurilor care nu sunt de natură ecologică (versuchte umweltgefährdende Abfallbeseitigung) ), și i-a dat un avertisment sub rezerva condamnării sale la plata unei amenzi de 250 Deutsch Mark (DM) pe zi timp de 60 de zile (Verwarnung mit Strafvorbehalt Instanța regională a precizat că nu a fost exclus faptul că durata procedurii penale împotriva reclamantului și a cărei responsabilitate nu a fost asumată, a constituit o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție și că, chiar dacă acest lucru nu ar justifica o nejudiciare, aceasta ar necesita o atenuare considerabilă a pedepsei (erhebliche Strafmilderung) Prin hotărârea din 20 noiembrie 1996, Curtea Federală de Justiție, în recursul în casarea Parchetului, a modificat verdictul și l-a recunoscut pe reclamant vinovat că a comis infracțiunea cu privire la eliminarea deșeurilor periculoase pentru mediu (vollendete umweltgefährdende Abfallbeseitigung), menținând în același timp pedeapsa. La 13 februarie 1997, Curtea Constituțională Federală ( Bundesverfassungsgericht), hotărând în cadrul comitetului a trei membri, a refuzat să examineze acțiunea reclamantului împotriva hotărârii Tribunalului Regional și a hotărârii Curții Federale de Justiție. Curtea arată că procedura a început la 23 decembrie 1987, data depunerii plângerii, și se încheie la 13 februarie 1997, data deciziei Curții Constituționale Federale. Prin urmare, a durat mai mult de nouă ani. Potrivit reclamantului, durata procedurii nu răspunde la cerința termenului rezonabil În conformitate cu prevederile art. 6 alin. (1) din Convenție, acesta se plânge în special de durata procedurii de la depunerea plângerii de la 23 decembrie 1987 până la hotărârea Curții Federale de Justiție din 20 noiembrie 1996. Guvernul contestă data de începere a procedurii, pe care o consideră a putea fi stabilită cel mai devreme la 1 septembrie 1988, deoarece acesta a fost comportamentul reclamantului între momentul redeschiderii abatoarelor și data închiderii acesteia la 31 august 1988, care a fost condamnat. Guvernul consideră, de asemenea, că procedura era de o complexitate și de o magnitudine excepțională și că numeroase aspecte, cum ar fi importanța poluării apelor din orașul Darmstadt ca urmare a deversării deșeurilor, necesită consultarea mai multor autorități, experți și martori. În plus, reclamantul ar fi, de asemenea, responsabil pentru o parte din lungimea procedurii. În cele din urmă, guvernul concluzionează că Ö în orice caz, reclamantul nu avea, în speță, calitatea de victimă în sensul articolului 34 din convenție, deoarece Tribunalul Regional din Darmstadt i-a acordat o atenuare semnificativă a pedepsei sale, în hotărârea sa din 8 noiembrie 1995, din cauza duratei procedurii penale și care constituia o despăgubire adecvată, chiar dacă nu este vorba despre o sumă de bani, reclamantul susține, în schimb, că procedura a început la 23 decembrie 1987, data depunerii plângerii sau cel târziu la 19 ianuarie 1988, data la care instanța judecătorească a deschis o informație judiciară împotriva sa. El adaugă că procedura nu a fost deosebit de complexă și a impus o mare parte a întârzierii în desfășurarea procedurii în ceea ce privește comportamentul autorităților competente. În cele din urmă, acesta subliniază că mai mult decât oricare dintre instanțele interne nu a constatat existența unei încălcări a convenției și nici nu a acordat vreo reparație în acest sens. În ceea ce privește excepia de la calitatea de victimă a reclamantului invocată de guvern, Curtea amintește în primul rând că, prin victimă, art. 34 desemnează persoana direct vizată de actul sau de omisiune . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . ; aceasta nu joacă un rol decât pe teren de la art. 41. Prin urmare, atenuarea unei pedepse nu privează în principiu persoana de calitatea de victimă în sensul articolului 34 din Convenție Totuși, această regulă generală poate suferi o excepție atunci când autoritățile naționale au recunoscut în mod explicit sau în esență și apoi au reparat încălcarea Convenției (a se vedea în special Hotărârea Eckle c. Germania din 15 iulie 1982, seria A 51, p. 30, § 66). Curtea arată că, în speță, nici instanța regională, nici Curtea Federală de Justiție nu au recunoscut în mod explicit sau în esență o încălcare a articolului 6 alineatul (1) și că trebuie, prin urmare, să se respingă excepția preliminară invocată de guvern. În plus, Curtea apreciază că, având în vedere criteriile prevăzute de jurisprudența organelor Convenției în materie de termen rezonabil (complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente) și având în vedere toate elementele aflate în posesia sa, at' trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară REQUETE RECEVALABILE, toate mijloacele de fond rezervate. Vincent Berger Matti Pellonpêcier Președinte
de la requête n° 37591/97
présentée par Günther METZGER
contre l'Allemagne
La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le
27
avril
2000 en une chambre composée de
M.
président
,
M.
M.
M.
M.
M.
M
me
juges
,
et de
M.
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 31 juillet 1997 et enregistrée le 2 septembre 1997,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant est un ressortissant allemand, né en 1933 et résidant à Darmstadt. Il est notaire et avocat de profession et fut maire de Darmstadt de 1981 à 1993.
Il est représenté devant la Cour par M
e
Imme Roxin, avocate au barreau de Munich.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Dans la procédure pénale engagée contre le requérant, sa responsabilité de maire fut engagée, car les abattoirs de la ville avaient procédé à une élimination de déchets nuisible à l’environnement (
umweltgefährdende Abfallbeseitigung
) en les versant dans les canalisations. Les abattoirs étaient gérés par la ville et dépendaient du conseil municipal (
Magistrat
), que présidait le requérant en sa qualité de maire. Le conseil municipal décida de fermer les abattoirs le 17 décembre 1987, puis, en raison des nombreuses protestations suscitées par cette mesure, de les rouvrir le 7 janvier 1988. Les abattoirs furent définitivement fermés à compter du 31 août 1988.
1.
L’enquête et l’inculpation
Le 23 décembre 1987, des représentants du parquet de Darmstadt ainsi que de la section environnement (
Umweltgruppe
) de la police judiciaire de la ville firent une perquisition dans les abattoirs en y prélevant des échantillons. Les rapports d’expertise y afférents furent déposés les 5 et 12 janvier 1988.
Le 23 décembre 1987, la police judiciaire porta plainte contre les responsables de la ville de Darmstadt pour élimination de déchets nuisible à l’environnement
; elle clôtura ses investigations par un rapport déposé le 15 avril 1988.
Le 19 janvier 1988, le parquet informa le requérant qu’une information judiciaire était ouverte à son encontre.
Le 4 juillet 1989, soit 15 mois après le dépôt de la plainte, le requérant et trois autres membres du conseil municipal furent inculpés.
2.
La procédure de jugement
Par une décision du 21 février 1990, le tribunal régional (
Landgericht
) de Darmstadt refusa l’ouverture de la «
procédure au fond
» (
Hauptverfahren
), au motif que les charges retenues contre les prévenus n’étaient pas suffisantes.
Le 16 juillet 1990, la cour d’appel (
Oberlandesgericht
) de Francfort, sur appel du parquet, confirma la décision du tribunal en ce qu’il avait été reproché aux prévenus de ne pas avoir pris de mesures contre la pollution jusqu’au 31 décembre 1987, mais estima que le requérant et les trois autres membres du conseil municipal, qualifiés de coauteurs, pouvaient valablement être soupçonnés (
hinreichender Tatverdacht
) d’avoir délibérément (
vorsätzlich
) commis l’infraction relative à l’élimination de déchets nuisible à l’environnement, au sens de l’article 326 § 1 n°3 du code pénal, entre la réouverture des abattoirs et leur fermeture définitive, et ordonna l’ouverture de la «
procédure au fond
» devant le tribunal régional de Hanau.
Le 25 mars 1991, le procès s’ouvrit devant le tribunal régional de Hanau, qui tint audience les 27 mars, 3 avril, 8 avril et 15 avril 1991. Le tribunal envisagea un non-lieu (
Einstellung des Verfahrens
), en raison de la culpabilité minime (
geringe
Schuld
) des prévenus, conformément à l’article 153 § 2 du code de procédure pénale, qui prévoit que le tribunal peut, avec l’accord du parquet, prononcer un non-lieu si la culpabilité du prévenu est minime et s’il n’y a pas d’intérêt public à l’exercice de poursuites. Le parquet s’y opposa et requit la nomination d’un expert
; le tribunal ordonna alors la suspension de la procédure.
Par une décision du 9 décembre 1991, le tribunal régional désigna un expert afin qu’il détermine si les déchets des abattoirs déversés dans les canalisations après le 7 janvier 1988 étaient susceptibles de polluer les eaux de manière importante.
Le 24 novembre 1992, l’expert rendit son rapport, qui comprenait 17 pages.
Par un jugement du 2 août 1993, le tribunal régional de Hanau, après 16 jours d’audience au cours desquels 40 témoins ainsi que l’expert furent entendus, et au cours desquels le requérant présenta 38 offres de preuve (
Beweisanträge
) et 2 demandes de récusation des magistrats (
Befangenheitsanträge
), relaxa les prévenus.
Le même jour, le parquet se pourvut en cassation devant la Cour fédérale de justice (
Bundesgerichtshof
).
Par un arrêt du 18 novembre 1994, la Cour fédérale de justice annula le jugement du tribunal régional de Hanau au motif que ce dernier ne lui avait pas été soumis dans le délai requis par la loi, et renvoya l’affaire devant le tribunal régional de Darmstadt.
Avant l’ouverture du procès, le requérant demanda à bénéficier d’un non-lieu, au motif que le délai raisonnable prévu à l’article 6
Le 25 janvier 1995, le parquet mit fin aux poursuites engagées contre les autres membres du conseil municipal, qui avaient au même titre que le requérant voté pour la réouverture des abattoirs le 7 janvier 1988, en raison de leur culpabilité minime, conformément à l’article 153 § 1 du code de procédure pénale, qui prévoit que le parquet peut mettre fin aux poursuites si la culpabilité des prévenus est minime et s’il n’y a pas d’intérêt public à l’exercice de poursuites.
Par un jugement du 8 novembre 1995, le tribunal régional de Darmstadt, après 23 jours d’audience au cours desquels 38 témoins et 2 experts furent entendus, condamna le requérant pour tentative d’élimination de déchets nuisible à l’environnement (
versuchte
umweltgefährdende Abfallbeseitigung
), et lui donna un avertissement sous réserve de sa condamnation au paiement d’une amende de 250 Deutsch Mark (DM) par jour pendant 60 jours (
Verwarnung mit Strafvorbehalt
).
Le tribunal régional précisa qu’il n’était pas exclu que la longueur de la procédure pénale engagée contre le requérant, et dont il n’était pas responsable, constituât une violation de l’article 6 § 1 de la Convention, et que même si cela ne saurait justifier un non-lieu, cela nécessitait une atténuation considérable de la peine (
erhebliche Strafmilderung
).
Par un arrêt du 20 novembre 1996, la Cour fédérale de justice, sur pourvoi en cassation du parquet, modifia le verdict et reconnu le requérant coupable d’avoir commis l’infraction d’élimination de déchets nuisible pour l’environnement (
vollendete
umweltgefährdende Abfallbeseitigung
), tout en maintenant la peine. Elle rejeta le recours du requérant.
Le 13 février 1997, la Cour constitutionnelle fédérale (
Bundesverfassungsgericht
), statuant en comité de trois membres, refusa d’examiner le recours du requérant contre le jugement du tribunal régional et l’arrêt de la Cour fédérale de justice.
Le requérant se plaint de la durée de la procédure pénale engagée contre lui.
La Cour relève que la procédure a débuté le 23 décembre 1987, date du dépôt de plainte, et s’est achevée le 13 février 1997, date de la décision de la Cour constitutionnelle fédérale. Elle a donc duré plus de neuf ans.
Selon le requérant, la durée de la procédure ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention. Il se plaint notamment de la durée de la procédure allant du dépôt de plainte du 23 décembre 1987 jusqu’à l’arrêt de la Cour fédérale de justice du 20 novembre 1996.
Le Gouvernement conteste la date de début de la procédure, qu’il estime pouvoir être fixée au plus tôt au 1er septembre 1988, car c’était le comportement du requérant entre le moment de la réouverture des abattoirs et sa fermeture le 31 août 1988 qui fut l’objet de sa condamnation. Le Gouvernement considère par ailleurs que la procédure était d’une complexité et d’une ampleur exceptionnelle, et que de nombreuses questions, comme celle relative à l’importance de la pollution des eaux de la ville de Darmstadt suite au déversement des déchets, nécessitait la consultation de maints autorités, experts et témoins. De plus, le requérant serait également responsable d’une partie de la longueur de la procédure. Enfin, le Gouvernement conclut qu’en tout état de cause, le requérant n’avait pas en l’espèce la qualité de victime au sens de l’article 34 de la Convention, car le tribunal régional de Darmstadt lui avait accordé une atténuation importante de sa peine, dans son jugement du 8
novembre
1995, en raison de la durée de la procédure pénale,
et qui constituait un dédommagement approprié, même s’il ne s’agissait pas d’une somme d’argent.
Le requérant, quant à lui, soutient que la procédure a débuté le 23 décembre 1987, date du dépôt de plainte, ou au plus tard le 19 janvier 1988, date à laquelle le parquet l’informa de l’ouverture d’une information judiciaire à son encontre. Il ajoute que la procédure n’était pas particulièrement complexe et impute une large partie du retard dans le déroulement de la procédure au comportement des autorités compétentes. Enfin, il souligne qu’aucune des juridictions internes n’a constaté l’existence d’une violation de la Convention ni accordé une quelconque réparation à ce titre.
En ce qui concerne l’exception du défaut de qualité de victime du requérant soulevée par le Gouvernement, la Cour rappelle tout d’abord que par victime, l’article 34 désigne la personne directement concernée par l’acte ou l’omission litigieux, l’existence d’un manquement aux exigences de la Convention se concevant même en l’absence de préjudice
; celle-ci ne joue un rôle que sur le terrain de l’article 41. Partant, l’atténuation d’une peine ne prive pas en principe l’intéressé de la qualité de victime au sens de l’article 34 de la Convention
; il ne faut la prendre en considération que pour apprécier l’étendue du dommage prétendument subi par lui. Cependant, cette règle générale peut souffrir une exception lorsque les autorités nationales ont reconnu explicitement ou en substance, puis réparé, la violation de la Convention (voir notamment l’arrêt Eckle c. Allemagne du 15 juillet 1982, série A n° 51, p. 30, § 66).
La Cour relève qu’en l’espèce ni le tribunal régional ni la Cour fédérale de justice n’ont reconnu explicitement ou en substance une violation de l’article 6 § 1 et qu’il convient donc de rejeter l’exception préliminaire soulevée par le Gouvernement.
Elle estime par ailleurs qu’à la lumière des critères dégagés par la jurisprudence des organes de la Convention en matière de «
délai raisonnable
» (complexité de l’affaire, comportement du requérant et des autorités compétentes), et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, le grief doit faire l’objet d’un examen au fond.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
, tous moyens de fond réservés.
Vincent Berger
Matti Pellonpää
Greffier
Président