SECȚIUNEA A DOUA CAUZA ROTONDI c. ITALIA (Cercetarea nr. 38113/97) HOTĂRÂREA STRASBURG 27 aprilie 2000 DEFINITIVF 27/0 După ce a intenționat în camera consiliului la 6 aprilie 2000, a luat hotărârea, adoptată la această dată, la data inițială a cauzei, se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, printre care și un resortisant italian, M. La 15 octombrie 1996, în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Tribunalul a fost înregistrat la 8 octombrie 1997 sub numărul de dosar 38113/97. Reclamantul este reprezentat de M. Dl Cevoli, avocat la Avellino. Guvernul italian ( Printr-o cerere depusă la grefa Tribunalului de Instanță din Avellino, în funcție de funcția de judecător al muncii, la 9 septembrie 1989 reclamantul a adresat clinica A. în fața acestei instanțe pentru a obține plata salariilor la care considera că are dreptul din cauza muncii exercitate în numele clinicii menționate anterior. La 15 septembrie 1989, judecătorul de instanță însărcinat cu examinarea cauzei a stabilit ședința de înfățișare a părților la 7 februarie 1990. Cu toate acestea, pârâta care a prezentat o cerere reconvențională, această audiere a fost amânată până la 23 mai 1990. În ziua următoare, reprezentantul legal al clinicii nu a fost prezent, avocații părților au solicitat o amânare. Ulterior, în perioada cuprinsă între 4 iulie 1990 și 24 septembrie 1992, au avut loc șaptesprezece audieri de instrucție, dintre care douăsprezece au fost amânate la cererea părților: trei de la 4 iulie la 24 octombrie 1990 (trei luni și douăzeci de zile); două de la 28 noiembrie 1990 la 13 martie 1991 (trei luni și cincisprezece zile); șapte de la 18 aprilie 1991 la 5 martie 1992 (un pic mai puțin de 11 luni). După trei audieri de cercetare, la 31 martie 1993 au fost audiați trei martori, în timp ce ședința din 2 iunie 1993 a fost amânată la cererea părților de comun acord. Audierea martorilor a continuat în cursul audierilor din 24 iunie și 8 iulie 1993. Cele trei audieri care au avut loc între 22 septembrie și 9 decembrie 1993 (cu puțin peste două luni) au fost amânate la cererea părților. 1993, instanța de judecată din Avellino a respins atât cererea reclamantului, cât și cererea reconvențională a pârâtei. Prin actul din 18 mai 1994, reclamantul a solicitat în fața Tribunalului din Avellino. Prima ședință stabilită la 25 aprilie 1995 a fost trimisă din oficiu la 13 iunie 1995 [1] A doua zi, audierea nu a avut loc, pentru că în acea zi avocații au făcut grevă, și a fost amânată la 25 iunie 1996, apoi suspendată din oficiu de trei ori, până la 14 ianuarie 1997. În ziua următoare, părțile și-au prezentat concluziile și audierea pledoariilor a avut loc la 25 februarie 1997. printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la 6 martie 1997 1997 Tribunalul a respins apelul reclamantului. Într-o cerere anterioară adresată Comisiei Europene pentru Drepturile Omului (nr. 24783/94), reclamantul se plângea deja de durata acestei proceduri și invocase art. 6 alin. (1) din Convenție. În raportul său din 4 iulie 1995, Comisia a considerat că în cazul de față a avut loc o încălcare a acestei dispoziții, deoarece reclamantul nu a beneficiat de o examinare a cauzei sale într-un termen rezonabil. La 9 februarie 1996, Comitetul de Miniștri a adoptat o rezoluție în care își exprima opinia Comisiei și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție. La 15 mai 1997, guvernul italian a fost condamnat să plătească reclamantului 4 000 000 de lire italiene ca despăgubiri pentru prejudicii morale. 10. Reclamantul a sesizat Comisia cu această cerere în principal pentru a face să se constate o nouă încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. Recurentul susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 12. 13. Curtea reamintește că Comitetul miniștrilor a încheiat deja încălcarea articolului 6 alineatul (1) pentru perioada cuprinsă între 9 septembrie 1989 și 13 iunie 1995. Perioada pe care Curtea este chemată să o ia în considerare a început la 14 iunie 1995 și sa încheiat la 6 martie 1997 (a se vedea mutatis mutandis, Curtea Europeană de Justiție. D. H. Hotărârea Pailot c. Franța din 22 aprilie 1998; Rec., 1998-II, p. 787 ; Leterme c. Franța din 29 aprilie 1998 ; Rec., 1998-III, p. 988 ; Rando c. Italia din 15 februarie 2000 § 17). 14 A durat mai mult de un an și opt luni pentru o instanță. Curtea observă, în primul rând, că acest interval de timp, care nu pare excesiv în sine, se referă exclusiv la o parte a procedurii în fața instanei de apel, în special în ceea ce privește încheierea procedurii și punerea în deliberare. Cu toate acestea, Comisia trebuie să menționeze că acest termen se adaugă la o perioadă globală destul de importantă, care a făcut deja obiectul unei constatări de încălcare a articolului 6 alineatul (1) de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului. 15. Curtea reamintește că a constatat în patru hotărâri din 28 iulie 1999 (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi c. Italia, care să apară în Codul Oficial al Curții, § 22) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la obligația de a deține un termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința privind termenul rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, în speță, a existat o nouă încălcare a articolului 6 alineatul (2). Cu privire la aplicarea articolului 41 din Convenție 17. În conformitate cu art. 41 din Convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r i contractante nu permite să se șteargă pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții pârâte, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită 89 290 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul material și 75 000 000 ITL pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 19. Curtea respinge cererea formulată ca prejudiciu material și consideră că este necesar să se acorde reclamantului 5 000 000 ITL ca prejudiciu moral. Interese moratorii 20. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata d Interes legal aplicabil în Italia la data adoptării prezentei hotărâri a fost de 2,5 % l an. Prin aceste motive, Curtea a afirmat, cu șase voturi împotrivă, că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție Cu șase voturi împotrivă, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 5 000 000 (cinci milioane) lire italiene pentru daune morale că această sumă va crește cu un interes simplu cu 2,5 % l an de la expirarea termenului menționat și până la plata restantă , în unanimitate, cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 27 aprilie 2000, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Erik Fribergh Marc Fischbach modulier Președinte [1] Sfârșitul perioadei luate în considerare de Comisie în raportul său în conformitate cu art. 31 anterior din convenție.
DEUXIÈME SECTION
AFFAIRE ROTONDI c. ITALIE
(Requête n°
38113/97)
ARRÊT
27 avril 2000
27/07/2000
En l’affaire Rotondi c. Italie,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
M.
Fischbach
,
président
,
B.
Conforti
,
G.
Bonello
,
M
me
V.
Strážnická
,
M.
P.
Lorenzen
,
M
me
M.
Tsatsa-Nikolovska
M.
A.B.
Baka
,
juges
,
et de M. E.
Fribergh
,
greffier de section
;
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 6 avril 2000,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Tommaso Rotondi (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») le 15 octobre 1996 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 8 octobre 1997 sous le numéro de dossier 38113/97. Le requérant est représenté par M
e
2.
La Cour a déclaré la requête recevable le 21 septembre 1999.
3.
Par une demande déposée au greffe du tribunal d'instance d'Avellino, faisant fonction de juge du travail, le 9 septembre 1989 le requérant assigna la clinique A. devant cette juridiction afin d'obtenir le paiement des salaires auxquelles il estimait avoir droit en raison du travail exercé pour le compte de ladite clinique.
4.
Le 15 septembre 1989, le juge d'instance chargé de l'examen de l'affaire fixa l'audience de comparution des parties au 7 février 1990. Toutefois, la défenderesse ayant présentée une demande reconventionnelle, cette audience fut reportée au 23 mai 1990. Le jour venu, le représentant légal de la clinique n'étant pas présent, les avocats des parties demandèrent un ajournement. Par la suite, pendant la période allant du 4 juillet 1990 au 24
septembre 1992, dix-sept audiences d'instruction eurent lieu, dont douze furent reportées à la demande des parties : trois du 4 juillet au 24 octobre 1990 (trois mois et vingt jours) ; deux du 28 novembre 1990 au 13 mars 1991 (trois mois et quinze jours) ; sept du 18 avril 1991 au 5
mars 1992 (un peu moins de onze mois).
5.
Après trois audiences d'instruction, le 31 mars 1993 trois témoins furent entendus, tandis que l'audience du 2 juin 1993 fut reportée à la demande des parties d'un commun accord. L'audition de témoins se poursuivit au cours des audiences des 24 juin et 8
juillet
1993.Les trois audiences qui eurent lieu du 22 septembre au 9 décembre 1993 (un peu plus de deux mois) furent reportées à la demande des parties. La mise en état de l'affaire se termina le 9 décembre 1993 par la présentation des conclusions.
6.
Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 31
décembre
1993, le juge d'instance d'Avellino rejeta aussi bien la demande du requérant que la demande reconventionnelle de la défenderesse.
7.
Par acte du 18 mai 1994, le requérant interjeta appel devant le tribunal d'Avellino. La première audience fixée au 25 avril 1995 fut renvoyée d'office au 13 juin 1995
[1]
.
8.
Le jour venu, l'audience ne se tint pas, car ce jour-là les avocats faisaient grève, et elle fut remise au 25 juin 1996, puis ajournée d'office à trois reprises, jusqu'au 14 janvier 1997. Le jour venu, les parties présentèrent leurs conclusions et l'audience de plaidoiries se tint le 25
février 1997. Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 6
mars
1997, le tribunal rejeta l'appel du requérant.
9.
Dans une précédente requête introduite à la Commission européenne des Droits de l’Homme (n° 24783/94), le requérant s'était déjà plaint de la durée de cette procédure et avait invoqué l'article 6 § 1 de la Convention. Dans son rapport du 4 juillet 1995, la Commission avait estimé qu'il y avait eu en l'espèce violation de cette disposition car le requérant n'avait pas bénéficié d'un examen de sa cause dans un délai raisonnable. Le 9 février 1996, le Comité des Ministres adopta une résolution faisant sien l’avis de la Commission et constatant la violation de l’article 6 § 1 de la Convention. Le 15 mai 1997, le gouvernement italien fut condamné à verser au requérant 4
000 000 lires italiennes à titre de réparation pour préjudice moral.
10.
Le requérant a saisi la Commission de la présente requête principalement pour faire constater une nouvelle violation de l'article 6 § 1 de la Convention.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
11.
Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6
§
1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)
»
12.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
13.
La Cour rappelle que le Comité des Ministres a déjà conclut à la violation de l’article 6 § 1 pour la période du 9 septembre 1989 au 13 juin 1995. La période que la Cour est à présent appelée à considérer a débuté le 14 juin 1995 et s’est terminée le 6 mars 1997 (voir,
mutatis mutandis,
Cour
eur. D. H. arrêts Pailot c. France du 22 avril 1998 ;
Recueil
1998-II, p.
787 ; Leterme c. France du 29 avril 1998 ;
Recueil
1998-III, p. 988 ; Rando c. Italie du 15 février 2000 § 17).
14.
Elle a donc duré plus d'un an et huit mois, pour une instance. La Cour observe, tout d’abord, que ce laps de temps, qui ne paraît pas excessif en soi, se réfère exclusivement à une partie de la procédure devant la cour d’appel, concernant notamment la fin de l’instruction et la mise en délibéré. Toutefois, elle se doit de relever que ce délai s’ajoute à une période globale assez importante qui avait déjà fait l’objet d’un constat de violation de l’article 6 § 1 par la Commission européenne des Droits de l’Homme.
15.
La Cour rappelle avoir constaté dans quatre arrêts du 28 juillet 1999 (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi c. Italie, à paraître dans le recueil officiel de la Cour, §
22) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «
délai raisonnable
». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
16.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.
Partant, il y a eu, en l’espèce, une nouvelle violation de l’article 6 §
1.
II.
Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention
17.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
18.
Le requérant réclame 89 290 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et 75 000 000 ITL au titre du préjudice moral qu'il aurait subi.
19.
La Cour rejette la demande formulée à titre de dommage matériel et considère qu’il y a lieu d'octroyer au requérant 5 000 000 ITL à titre de dommage moral.
B.
Intérêts moratoires
20.
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d
’
intérêt légal applicable en Italie à la date d
’
adoption du présent arrêt était de 2,5 % l
’
an.
Par ces motifs, la Cour
1.
Dit,
par six voix contre une, qu’il y a eu violation de l’article
6 §
1 de la Convention
;
2.
Dit,
par six voix contre une,
a)
que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 5 000 000 (cinq millions) lires italiennes pour dommage moral
;
b)
que ce montant sera à majorer d
’
un intérêt simple de 2,5 % l
’
an à compter de l
’
expiration dudit délai et jusqu
’
au versement
;
3.
Rejette
, à l’unanimité, la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 27 avril 2000, en application de l’article
77 §§ 2 et 3 du règlement
.
Erik
Fribergh
Marc
Fischbach
Greffier
Président
[1]
Fin de la période prise en considération par la Commission dans son rapport selon l’ancien article 31 de la Convention.