CAPITANIO contre l'ITALIE

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 28724/95 prezentate de Angelo CAPITANIO împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 4 mai 2000 într-o cameră compusă din C.L. Rozakis, președintele B. Conforti, G. Bonello, V. Stráznická, P. Lorenzen, domnul Tsatsa-Nikolovska, A.B. Baka, judecători și e. Fribergh, grefier de secțiune Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 4 august 1994 și înregistrată la 27 septembrie 1995, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAPT Reclamantul este un resortisant italian, născut în 1926 și rezident în Brescia. Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul Piercarlo Peroni, avocat în barou din Brescia (Italia). Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul are un apartament în Brescia, pe care l-a închiriat lui A.G. prin scrisoarea recomandată primită chiriașului la 29 august 1986, reclamantul la îndrăznește să pună capăt închirierii la expirarea contractului de închiriere, adică la 28 februarie 1987, și l-a rugat să elibereze locul înainte de această dată. Printr-un act notificat la 25 februarie 1987, reclamantul își va reiniția avizul de concediu și i-a atribuit acestuia să se prezinte în fața instanței judecătorești din Brescia. Printr-o ordonanță din 3 martie 1987, care a devenit executorie la 6 martie 1987, acesta din urmă a confirmat în mod oficial concediul de închiriere și a decis că locul trebuia eliberat cel târziu la 31 ianuarie 1988. La 20 mai 1989, reclamantul a insemnat chiriasului comanda de a elibera apartamentul. La 20 iunie 1989, el i-a inteles ca deportarea urma sa fie executata la 11 iulie 1989, prin executor al justitiei. Între 11 iulie 1989 si 15 decembrie 1995, executorul justitiei a avut loc la 18 tentative de expulzare la 11 iulie 1989, 3 octombrie 1989, 29 noiembrie 1989, 14 februarie 1990, 8 mai 1990, 5 iulie 1990, 20 septembrie 1990, 5 decembrie 1990, 26 februarie 1991, 18 septembrie 1991, 27 mai 1992, 20 ianuarie 1993, 15 decembrie 1993, 28 iunie 1994, 22 martie 1995, 23 iunie 1995, 29 septembrie 1995 și 15 decembrie 1995. Toate aceste încercări s-au soldat cu un eșec, legile privind suspendarea sau eschivarea executării deciziilor de expulzare care nu permit reclamantului să beneficieze de ajutorul forței publice. La o dată nespecificată, dar înainte de 8 ianuarie 1996, A.G. a eliberat în mod spontan apartamentul. Dreptul intern relevant Dreptul intern relevant este descris în hotărârea Imobiliar Saffi c. la Italia din 28 iulie 1999, care urmează să apară în Codul Oficial al Curții, §§ 18-35. GRIFS Reclamantul se plânge în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Convenția privind durata procedurii de expulzare. În observațiile sale din 4 octombrie 1999, reclamantul și-a exprimat, de asemenea, plângerea cu privire la o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 ca urmare a restricției privind dreptul său de proprietate. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Guvernul ridică două excepții de la cerere. El susține în primul rând că art. 6 nu se aplică procedurii în litigiu. În cazul în care nu s-ar aplica art. 6 din Regulamentul (CE) nr. 659/1999 al Consiliului din 22 martie 1999 de stabilire a normelor de aplicare a articolului 108 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (JO L 83, 27.3.1999, p. 1). Pe de altă parte, dispozițiile legislative aplicabile procedurii de deportare a locatarilor, destinate să facă față unor situații excepționale, nu stabilesc o dată limită pentru data de expirare a acesteia. Reclamantul, referindu-se la încheierea Curții pe această temă în cauza Immobiliare Saffi, susține, pe de altă parte, că art. 6 alin. (1) se aplică. Curtea reamintește, după cum subliniază reclamantul, că a stabilit deja problema aplicabilității articolului 6 din Convenție la procedura italiană de expulzare a chiriașilor (hotărârea Imobiliară Saffi menționată anterior, §§ 62-63). Pe de altă parte, Curtea constată că Õ nu a prezentat niciun argument nou care ar putea determina Curtea să încheie altfel. Prin urmare, o excepție trebuie respinsă. Guvernul susține apoi că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne, deoarece a omis să sesizeze justiția administrativă pentru a contesta refuzul de a-i acorda asistență publică. Reclamantul susține că nu a fost în măsură să dea curs deciziei comisiei prefectale, deoarece aceasta nu a răspuns la cererea sa de acordare a forței publice. Curtea amintește că guvernul ridicase aceeași excepție în cauza Immobiliare Saffi și consideră că aceasta trebuie respinsă din aceleași motive reținute în hotărârea în cauză (hotărârea Imobiliară Saffi menționată anterior, §§ 40-42). Curtea consideră că cererea ridică întrebări complexe de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond. Prin urmare, această parte a cererii nu poate fi declarată în mod vădit nefondată în temeiul articolului 35 alineatul (3) din convenție. În observațiile sale din 4 octombrie 1999, reclamantul și-a exprimat, de asemenea, plângerea cu privire la o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, din cauza faptului că durata prelungită a recuperării apartamentul său. Cu toate acestea, Curtea amintește că, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât în termen de șase luni de la data deciziei interne definitive. Cu toate acestea, reclamantul a invocat acest motiv pentru prima dată în observațiile sale din 4 octombrie 1999, în timp ce .. și-a recuperat apartamentul la o dată nespecificată înainte de 8 ianuarie 1996, cu mult mai mult de șase luni înainte de introducerea plângerii. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară IRRECEVABILUL SPECIAL întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 DECLARĂ RECEVABILITATEA pentru surplus, toate mijloacele de fond rezervate. Erik Fribergh Christos Rozakis Modulul Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 28724/95

présentée par Angelo CAPITANIO

contre l'Italie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le

4 mai 2000 en une chambre composée de

M.

C.L. Rozakis,

président

,

M.

B. Conforti,

M.

G. Bonello,

M

me

V. Stráznická,

M.

P. Lorenzen,

M

me

M. Tsatsa-Nikolovska,

M.

A.B. Baka,

juges

,

et de

M.

E. Fribergh,

greffier

de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 4 août 1994 et enregistrée le 27 septembre 1995,

Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant est un ressortissant italien, né en 1926 et résidant à Brescia. Il est représenté devant la Cour par M

e

Piercarlo Peroni, avocat au barreau de Brescia (Italie).

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Le requérant est propriétaire d’un appartement à Brescia, qu’il avait loué à A.G.

Par lettre recommandée parvenue au locataire le 29 août 1986, le requérant l’informa de son intention de mettre fin à la location à l’expiration du bail, soit le 28 février 1987, et le pria de libérer les lieux avant cette date.

Par un acte signifié le 25 février 1987, le requérant réitéra l’avis de congé et assigna l’intéressé à comparaître devant le juge d’instance de Brescia.

Par une ordonnance du 3 mars 1987, qui devint exécutoire le 6 mars 1987, ce dernier confirma formellement le congé du bail et décida que les lieux devaient être libérés au plus tard le 31 janvier 1988.

Le 20 mai 1989, le requérant signifia au locataire le commandement de libérer l’appartement.

Le 20 juin 1989, il lui signifia l’avis que l’expulsion serait exécutée le 11 juillet 1989, par voie d’huissier de justice.

Entre le 11 juillet 1989 et le 15 décembre 1995, l’huissier de justice procéda à 18

tentatives d’expulsion les 11 juillet 1989, 3 octobre 1989, 29 novembre 1989, 14 février 1990, 8 mai 1990, 5 juillet 1990, 20 septembre 1990, 5 décembre 1990, 26 février 1991, 18

septembre 1991, 27 mai 1992, 20 janvier 1993, 15 décembre 1993, 28 juin 1994, 22 mars 1995, 23 juin 1995, 29 septembre 1995 et 15 décembre 1995.

Ces tentatives se soldèrent toutes par un échec, les lois sur la suspension ou l’échelonnement de l’exécution des décisions d’expulsion ne permettant pas au requérant de bénéficier du concours de la force publique.

A une date non précisée mais antérieure au 8 janvier 1996, A.G. libéra spontanément l'appartement.

B.

Le droit interne pertinent

Le droit interne pertinent est décrit dans l’arrêt Immobiliare Saffi c. l’Italie du 28

juillet 1999, à paraître dans le recueil officiel de la Cour, §§ 18-35.

GRIEFS

1.

Le requérant se plaint au titre de l’article 6 § 1 de la Convention de la durée de la procédure d’expulsion.

2.

Dans ses observations du 4 octobre 1999, le requérant s’est également plaint d’une violation de l’article 1 du Protocole n° 1 du fait de la restriction à son droit de propriété.

EN DROIT

1.

Le requérant se plaint de la durée de la procédure d’expulsion. Il invoque l’article 6 §

1 de la Convention, dont la partie pertinente est libellée comme suit

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (…) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)

»

Le Gouvernement soulève deux exceptions d’irrecevabilité de la requête.

Il soutient en premier lieu que l’article 6 n’est pas applicable à la procédure litigieuse. L’échelonnement de l’assistance de la force publique se situerait en dehors du processus judiciaire d’exécution de l’ordonnance d’expulsion, les actions de la police constituant une phase administrative tout à fait distincte et indépendante de ce processus qui ne saurait entrer dans le champ d'application de l'article 6. Par ailleurs, les dispositions législatives applicables à la procédure d’expulsion de locataire, visant à faire face à des situations exceptionnelles, ne fixent pas de date limite pour l’aboutissement de celle-ci.

Le requérant, en se référant à la conclusion de la Cour à ce sujet dans l’affaire Immobiliare Saffi, soutient en revanche que l’article 6 § 1 trouve à s’appliquer.

La Cour rappelle, comme le requérant le souligne, qu’elle a déjà tranché la question de l’applicabilité de l’article 6 de la Convention à la procédure italienne d’expulsion de locataires (arrêt Immobiliare Saffi précité, §§ 62-63). Par ailleurs, la Cour observe que le Gouvernement n’a présenté aucun argument nouveau qui pourrait amener la Cour à conclure autrement. L’exception doit dès lors être rejetée.

Le Gouvernement soutient ensuite que le requérant n’a pas épuisé les voies de recours internes, car il a omis de saisir la justice administrative pour contester le refus de lui octroyer l’assistance de la force publique.

Le requérant soutient qu’il n’a pas été en mesure d’attaquer la décision de la commission préfectorale, car ladite commission n’a jamais répondu à sa demande d’octroi de la force publique.

La Cour rappelle que le Gouvernement avait soulevé cette même exception dans l’affaire Immobiliare Saffi, et estime qu’il y a lieu de la rejeter pour les mêmes motifs retenus dans l’arrêt en question (arrêt Immobiliare Saffi précité, §§ 40-42).

Sur le fond, la

Cour estime que la requête soulève des questions de fait et de droit complexes qui ne peuvent être résolues à ce stade de l'examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond. Dès lors, cette partie de la requête ne saurait être déclarée manifestement mal fondée en application de l'article 35 § 3 de la Convention.

2.

Dans ses observations datées du 4 octobre 1999, le requérant s’est également plaint d’une violation de l’article 1 du Protocole n° 1, du fait de l’impossibilité prolongée de récupérer son appartement.

La Cour rappelle cependant qu’aux termes de l'article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie que dans un délai de six mois à partir de la date de la décision interne définitive.

Or, le requérant a soulevé ce grief pour la première fois dans ses observations datant du 4 octobre 1999, alors qu’il a récupéré son appartement à une date non précisée avant le 8

janvier 1996, soit bien plus de six mois avant l'introduction du grief.

Il s'ensuit que cette partie de la requête est tardive et doit être rejetée en application de l'article 35

§§ 1 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

DÉCLARE IRRECEVABLE

le grief tiré de l’article 1 du Protocole n° 1

;

DÉCLARE LA REQUÊTE RECEVABLE

pour le surplus, tous moyens de fond réservés.

Erik Fribergh

Christos Rozakis

Greffier

Président