Agencia de Seguros Aitana S.A. împotriva Spaniei

SECȚIUNEA A PATRA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 45336/99 prezentate de AGENCIA DE SEGUROS AITANA, S.A. împotriva Spaniei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea) (secțiunea) care se întrunește la 18 mai 2000 într-o cameră compusă din G. Ress, președintele A. Pastor Ridruejo, L. Caflisch, J. Makarczyk, I. Cabral Barreto, N. Vajić, V. Butkevych, judecători și V. Berger, grefier de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 11 noiembrie 1998 și înregistrată la 11 ianuarie 1999, după ce a intenționat să facă acest lucru, recurenta este o agenție de asigurări constituită în 1988 și situată în Alicante. Ea este reprezentată în fața Curții de către dl Juan Francisco Alvarez Santos, avocat în barourile din Madrid și Alicante.

Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de societatea reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează. În 1993, societatea reclamantă sesizează judecătorul nr. 35 din Madrid cu privire la o acțiune împotriva societății U. pentru rezilierea unilaterală și ilegală a unui contract de agenție încheiat în 1988, solicitând despăgubiri pentru daunele suferite și lipsa de câștig. Prin hotărârea din 7 noiembrie 1994, rezilierea contractului în cauză a fost declarată nulă, iar societății reclamante i s-au acordat daune-interese care includ scăderea valorii fondului său comercial, precum și lipsa de câștig, pe baza sumelor stabilite în raportul de expertiză furnizat de reclamantă și care nu au fost contrazise de pârâtă, și anume 368 343 000 și 204 740 000 pesetas pentru reducerea fondului comercial și, respectiv, a lipsei de câștig, precum și a intereselor de o valoare de 51 942 000 pesetas.

Societatea U. a făcut apel. Prin Hotărârea din 23 septembrie Madrid a confirmat hotărârea atacată în ceea ce privește rezoluția contractului de agenție, dar a confirmat parțial despăgubirile care trebuie plătite societății reclamante. În această privință, hotărârea a examinat raportul de competenă furnizat de aceasta din urmă în primă instană, precum și definiia și valoarea oferite fondului comercial în acest raport și a concluzionat că nu ar trebui să se înțeleagă cele două elemente pe care le reprezintă fondul comercial și lipsa de câștigare. În plus, instanța de apel consideră că suma pierderilor de câștigat ar trebui ajustată ținând cont de circumstanțe precum acordul de neexclusivitate încheiat între părți, precum și posibilitatea de a restrânge contractul de agenție pe baza condițiilor de preaviz stabilite acolo.

000 de pesetas plus interesele prevăzute de lege, acestea din urmă fiind datorate numai de la data pronunțării hotărârii. Considerând că suma de la plata despăgubirii acordate de instanța de judecată a fost redusă de instanța de apel, în plus față de competențele sale și în lipsa unui micum în sensul părții pârâte, societatea reclamantă se asigură în casare.

Prin decizia din 15 iulie 1997, Tribunalul Suprem a declarat recursul inadmisibil, precizându-se următoarele: [că] societatea reclamantă a fost împotriva în totalitate a pretenției de a anula rezoluia unilaterală a contractului de agenie pe care a încheiat-o, considerând că această reziliere era conformă cu legea și că, prin urmare, era, de asemenea, opusă revendicării unor daune și interese ale reclamantei, considerând că este conformă [legii] rezilierea [contractului în cauză] și [deci] neconformă [lege] cererii de declarare a unei astfel de interdicii a contractului, care a stat la baza cererii de despăgubire Pe de altă parte, decizia a precizat că pârâtul nu a avut nici o limitare a domeniului de aplicare a apelului său și că instanța a fost pe deplin în instanță pentru a decide toate chestiunile examinate în primă instanță, inclusiv atât motivele care ar putea face obiectul unei despăgubiri (fondul comercial și lipsa de câștig), cât și suma acesteia din urmă.

Prin decizia din 13 mai 1998, înalta instanță l-a respins ca fiind lipsit de temei constituțional. Decizia nota că, așa cum a arătat Tribunalul Suprem, societatea U. și a fost împotriva atât cererii societății reclamante în primă instanță, cât și a pretențiilor acesteia din urmă în apel și, prin urmare, a pledat, în orice moment al procedurii, împotriva legalității rezilierii contractului de agenție. Nici o deviere în raport cu obiectul litigiului, astfel cum a fost stabilit de către părți, nu a fost, prin urmare, produsă ca urmare a examinării de către instanța de judecată, a quo , a binefacerii și a sumelor la care se acordă societății reclamante de către instanța judecătorească.

Tribunalul Constituțional a constatat, de asemenea, că determinarea valorii landului în cauză fusese făcută pe baza unui raport de e-mail furnizat de societatea reclamantă în primă instanță, raport pe care l-a primit de la Audiencia provincială , în calitate de instanță chemată să examineze adinterum litigiul în cauză, putea considera și aprecia diferit, concluzionând, așa cum s-a întâmplat, cu excepția scăderii fondului comercial al motivelor de recurs, fără ca acest lucru să însemne încălcarea oricărui drept. În plus, instanța de apel a explicat în mod clar motivele laice care au condus la reducerea cuantumului despăgubirii, și anume, pe de o parte, excluderea menționată de la scăderea fondului comercial și, pe de altă parte, acordul de neexclusivitate și posibilitatea de limitare a contractului de agenție printr-un anumit preaviz.

În sfârșit, Tribunalul Suprem a pronunțat o decizie motivată și nu arbitrară, întemeiată în drept, și nu s-a produs nicio încălcare a dreptului la echitate al procedurii. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, societatea reclamantă se plânge că dreptul său la echitatea procedurii a fost ignorat, în măsura în care instanța de apel, depășind competențele sale, a exclus scăderea fondului comercial al prejudiciilor și intereselor pe care le-a acordat instanței judecătorești, reducând valoarea acestora din urmă, în absența oricărei afirmații de către partea pârâtă și în mod arbitrar și nemotivat. ÎN TRECUT, societatea reclamantă se plânge de faptul că dreptul său la legalitate a procedurii a fost ignorat, în măsura în care instanța de apel a redus suma de la lit. (c) la lit. (e) a cărei parte relevantă este astfel formulată în primă instanță, fără ca partea pârâtă să fi solicitat acest lucru.

Orice persoană are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Curtea arată că, în decizia sa din 23 septembrie 1996, pronunțată în apel, la a examinat raportul de expertiză furnizat de societatea reclamantă în primă instanță și a concluzionat, pe de o parte, că dreptul de a plăti societății respective nu ar trebui să includă reducerea fondului comercial și, pe de altă parte, că valoarea deficitului de câștigat ar trebui redusă ținând seama de anumite circumstanțe, reducând astfel, în mod semnificativ, valoarea despăgubirii acordate societății reclamante de către instanța de judecată.

Curtea constată, de asemenea, că, în pofida afirmațiilor societății reclamante potrivit cărora pârâta nu ar fi contrazis niciodată raportul de competență în cauză, nici motivele pentru acordarea de despăgubiri, nici valoarea acesteia din urmă, aceasta din urmă era împotriva, în primă instanță și în apel, a revendicării societății reclamante care intenționa să anuleze rezilierea unilaterală a contractului de agenție și, în consecință, a revendicării prejudiciilor și intereselor acesteia din urmă.

Curtea subliniază în continuare că Tribunalul Suprem și Tribunalul Constituional au precizat că la … pentru a soluționa toate problemele examinate în primă instanță, care pot lua în considerare și evalua în mod diferit raportul de competență conținând motivele și valorile cererii referitoare la despăgubirea care trebuie plătită societății reclamante și pe care o audiencia provincială Tribunalul Constituțional a confirmat, de altfel, raționamentul Tribunalului Suprem potrivit căruia nicio deviere de la obiectul litigiului, astfel cum a fost invocat de către părți, nu era produsă ca urmare a examinării de către către audiencia provincială, Având în vedere cele de mai sus și în conformitate cu constatările Curții Constituționale, Curtea constată că cauza societății reclamante a fost examinată în cadrul unei proceduri contradictorii de către organele judiciare, care și-au întemeiat în drept hotărârile.

Aceasta reamintește doar în conformitate cu art. 19 din Convenție, ea are sarcina de a asigura respectarea angajamentelor care decurg din Convenție pentru părțile contractante. Aceasta reamintește, de asemenea, că nu este competentă să se pronunțe cu privire la problema dacă interpretarea faptelor sau aplicarea dispozițiilor dreptului intern era corectă sau nu, o astfel de interpretare făcând parte exclusiv din instanțele interne. În continuare, Comisia constată că instanțele interne și-au pronunțat deciziile pe baza legislației în vigoare și consideră, în această privință, că nu se poate afirma că instanțele spaniole au făcut o demonstrație arbitrară în interpretarea faptelor din speță. În cele din urmă, Comisia observă, în special, că, în diferitele etape ale procedurii, societatea reclamantă a putut prezenta argumentele pe care le considera relevante pentru apărarea cauzei sale.

Faptul că nu a obținut în întregime câștig de cauză nu ar fi suficient în sine pentru a ajunge la o încălcare a dispoziției invocate a convenției. Într-adevăr, nimic din dosar nu permite să se detecteze o formă de încălcare de către instanțele spaniole a dreptului la un proces echitabil, astfel cum este recunoscut la art. 6 alineatul (1) din Convenție. În consecință, cererea este în mod vădit greșit întemeiată și trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 alineatul (3) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, DECLARĂ PROCESUL IRRECEVABIL Vincent Berger Georg Ress Moduler Președinte

QUATRIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 45336/99 présentée AGENCIA DE SEGUROS AITANA, S.A. contre l’Espagne La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 18 mai 2000 en une chambre composée de M. G. Ress, président , M. A. Pastor Ridruejo, M. L. Caflisch, M. J. Makarczyk, M. I. Cabral Barreto, M me N. Vajić, M. V. Butkevych, juges , et de M. V. Berger, greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 11 novembre 1998 et enregistrée le 11 janvier 1999, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT La requérante est une agence d’assurances constituée en 1988 et sise à Alicante. Elle est représentée devant la Cour par M e Juan Francisco Alvarez Santos, avocat aux barreaux de Madrid et Alicante.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la société requérante, peuvent se résumer comme suit. En 1993, la société requérante saisit le juge d’instance n° 35 de Madrid d’une action contre la société U. pour résiliation unilatérale et illégale d’un contrat d’agence souscrit en 1988, sollicitant une indemnisation pour les dommages subis et le manque à gagner. Par un jugement du 7 novembre 1994, la résiliation du contrat en cause fut déclarée nulle et la société requérante se vit octroyer des dommages et intérêts comprenant la baisse de la valeur de son fonds de commerce ainsi que le manque à gagner, fondés sur les montants déterminés dans le rapport d’expertise fourni par la requérante et non contredit par la partie défenderesse, à savoir 368 343 000 et 204 740 000 pesetas pour la baisse du fonds de commerce et le manque à gagner, respectivement, ainsi que des intérêts d’un montant de 51 942 000 pesetas.

La société U. fit appel. Par un arrêt du 23 septembre 1996, l’ Audiencia provincial de Madrid confirma le jugement attaqué pour ce qui était de l’illégalité de la résolution du contrat d’agence, mais l’infirma partiellement en ce qui concernait les dommages et intérêts à verser à la société requérante. A cet égard, l’arrêt examina le rapport d’expertise fourni par cette dernière en première instance ainsi que la définition et la valeur données au fonds de commerce par ce rapport, et conclut que l’indemnisation ne devait pas comprendre les deux éléments qu’étaient le fonds de commerce et le manque à gagner. En outre, la juridiction d’appel estima que le montant du manque à gagner devait être ajusté compte tenu de circonstances telles que l’accord de non-exclusivité conclu entre les parties ainsi que la possibilité de rescision du contrat d’agence moyennant les conditions de préavis y établies.

L’arrêt réduisit en conséquence le montant de l’indemnité en cause à 90 000 000 pesetas plus les intérêts prévus par la loi, ces derniers étant dus seulement à partir de la date du prononcé de l’arrêt. Estimant que le montant de l’indemnité octroyée par le juge d’instance avait été réduit par la juridiction d’appel, en outrepassant ses compétences et en l’absence de petitum en ce sens de la partie défenderesse, la société requérante se pourvut en cassation.

Par une décision du 15 juillet 1997, le Tribunal suprême déclara le pourvoi irrecevable, précisant ce qui suit : « [que] la société demanderesse s’était opposée totalement à la prétention d’annulation de la résolution unilatérale du contrat d’agence qu’elle avait conclu, estimant que cette résiliation était conforme à la loi, et s’était aussi opposée, par conséquent, à la prétention à des dommages et intérêts de la requérante, considérant conforme [à la loi] la résiliation [du contrat en cause] et [donc] non conforme [à la loi] la demande de déclaration d’illégalité de cette résiliation du contrat, qui était le fondement de la demande d’indemnisation ». La décision précisa par ailleurs que la partie défenderesse n’avait aucunement limité l’objet de son appel et que la juridiction a quo avait pleine juridiction pour décider toutes les questions examinées en première instance, y inclus tant les motifs susceptibles de faire l’objet de l’indemnisation (fonds de commerce et manque à gagner), que le montant de cette dernière.

La société requérante saisit alors le Tribunal constitutionnel d’un recours d’ amparo . Par une décision du 13 mai 1998, la haute juridiction le rejeta comme étant dépourvu de fondement constitutionnel. La décision nota que, comme l’avait relevé le Tribunal suprême, la société U. s’était opposée tant à la demande de la société requérante en première instance qu’aux prétentions de cette dernière en appel et qu’elle avait donc plaidé, à tout moment de la procédure, la légalité de la résiliation du contrat d’agence. Aucune déviation par rapport à l’objet du litige, tel qu’il avait été délimité par les parties, ne s’était donc produite du fait de l’examen, par la juridiction a quo , du bien-fondé et des montants de l’indemnité accordée à la société requérante par le juge d’instance.

Le Tribunal constitutionnel observa par ailleurs que la détermination du montant de l’indemnisation en cause avait été faite sur la base d’un rapport d’expertise fourni par la société requérante en première instance, rapport que l’ Audiencia provincial , en tant que juridiction appelée à examiner ad integrum le litige en question, pouvait considérer et apprécier différemment, concluant, comme ce fut le cas, à l’exclusion de la baisse du fond de commerce des motifs d’indemnisation, sans que cela n’implique la violation d’aucun droit. La juridiction d’appel avait, en outre, clairement expliqué les motifs l’ayant conduite à la réduction du montant de l’indemnisation, à savoir, d’une part, l’exclusion mentionnée de la baisse du fonds de commerce et, d’autre part, l’accord de non-exclusivité et la possibilité de rescision du contrat d’agence moyennant un certain préavis.

Enfin, le Tribunal suprême avait rendu une décision motivée et non arbitraire, fondée en droit, et aucune atteinte au droit à l’équité de la procédure ne s’était produite. GRIEF Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la société requérante se plaint que son droit à l’équité de la procédure a été méconnu, dans la mesure où la juridiction d’appel, outrepassant ses compétences, a exclu la baisse du fonds de commerce des dommages et intérêts qu’elle s’était vue octroyer par le juge d’instance, réduisant le montant de ces derniers, en l’absence de toute allégation par la partie adverse, et de façon arbitraire et non motivée. EN DROIT La société requérante se plaint de ce que son droit à l’équité de la procédure a été méconnu, en ce que la juridiction d’appel a réduit le montant de l’indemnisation qu’elle s’était vue octroyer en première instance, sans que la partie adverse l’eût demandé.

Elle invoque l’article 6 § 1 de la Convention, dont la partie pertinente est ainsi libellée : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (…) par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…) ». La Cour relève que, dans sa décision du 23 septembre 1996, rendue en appel, l’ Audiencia provincial examina le rapport d’expertise fourni par la société requérante en première instance et conclut, d’une part, que l’indemnité à verser à cette société ne devait pas inclure la baisse du fonds de commerce, et, d’autre part, que le montant du manque à gagner devait être diminué compte tenu de certaines circonstances, réduisant ainsi, de façon importante, le montant de l’indemnité octroyée à la société requérante par le juge d’instance.

La Cour constate par ailleurs que, malgré les dires de la société requérante selon lesquels la partie défenderesse n’aurait jamais contredit le rapport d’expertise en cause, ni les motifs pour l’octroi de l’indemnisation, ni le montant de celle-ci, cette dernière s’était opposée, en première instance et en appel, à la prétention de la société requérante tendant à l’annulation de la résiliation unilatérale du contrat d’agence et, par conséquent, à la prétention de dommages et intérêts de cette dernière.

La Cour relève encore que le Tribunal suprême et le Tribunal constitutionnel avaient précisé que l’ Audiencia provincial , en tant que juridiction appelée à examiner ad integrum le litige en question, était compétente pour trancher toutes les questions examinées en première instance, pouvant considérer et apprécier différemment le rapport d’expertise contenant les motifs et les montants de la demande relative à l’indemnisation à verser à la société requérante, et que l’ Audiencia provincial avait clairement expliqué les motifs l’ayant conduite à la réduction du montant de l’indemnisation. Le Tribunal constitutionnel confirma du reste le raisonnement du Tribunal suprême selon lequel aucune déviation par rapport à l’objet du litige, tel qu’il avait été délimité par les parties, ne s’était produite du fait de l’examen, par l’ Audiencia provincial , du bien-fondé et des montants des dommages et intérêts octroyés à la société requérante par le juge d’instance.

Au vu de ce qui précède, et conformément à ce qui a été constaté par le Tribunal constitutionnel, la Cour note que la cause de la société requérante a été examinée dans le cadre d’une procédure contradictoire par des organes judiciaires, qui ont fondé en droit leurs décisions. Elle rappelle qu’aux termes de l’article 19 de la Convention, elle a pour tâche d’assurer le respect des engagements résultant de la Convention pour les Parties contractantes. Elle rappelle aussi qu’elle n’est pas compétente pour se prononcer sur la question de savoir si l’interprétation des faits ou l’application des dispositions du droit interne était correcte ou non, une telle interprétation relevant exclusivement des juridictions internes.

Elle constate ensuite que les tribunaux internes ont rendu leurs décisions en se fondant sur la législation en vigueur et considère, à cet égard, qu’il n’apparaît pas que les juridictions espagnoles aient fait montre d’arbitraire dans l’interprétation des faits de l’espèce. Elle note enfin, en particulier, qu’aux différents stades de la procédure, la société requérante a pu présenter les arguments qu’elle jugeait pertinents pour la défense de sa cause. Le fait qu’elle n’a pas entièrement obtenu gain de cause ne saurait suffire en soi à conclure à une violation de la disposition invoquée de la Convention. Rien dans le dossier ne permet en effet de déceler une quelconque apparence de violation par les juridictions espagnoles du droit à un procès équitable, tel que reconnu à l’article 6 § 1 de la Convention.

Il s’ensuit que la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée, conformément à l’article 35 § 3 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

DÉCLARE LA REQUÊTE IRRECEVABLE

. Vincent Berger Georg Ress Greffier Président