Folli Care' împotriva Italiei

SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILitatea cererii nr. 32577/96 de Ada FOLLI CARE împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care a stat la 25 mai 2000 în calitate de Cameră compusă din C.L. Rozakis, Președintele A.B. Baka, B. Conforti, P. Lorenzen, dna M. Tsatsa-Nikolovska, E. Levits, A. Kovler, judecători și E. Fribergh, grefierul secțiunii având în vedere cererea de mai sus introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 17 mai 1996 și înregistrată la 8 august 1996, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în 1914 și trăiește în Inzago (Milano).

Ea este reprezentată în fața Curții de către dl Elio Lavore, un avocat care practică în Cassano d’Adda (Milano). Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. Soțul reclamantului este usufructuarul unui apartament deținut de soțul său A.C., care a fost lăsat G.P. Într-o scrisoare înregistrată din 28 februarie 1985, soțul reclamantului a informat chiriașul că intenționează să încheie contractul de închiriere la expirarea termenului la 30 aprilie 1986 și i-a cerut să abandoneze sediul până la data respectivă. Într-o scrisoare servită la chiriaș la 15 aprilie 1986, soțul reclamantului și-a reiterat intenția de a pune capăt închirierii și a convocat chiriașul să apară în fața Magistratului Milan.

Prin decizia din 26 aprilie 1986, care a fost făcută executivă la 14 mai 1986, Magistratul Milan a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 30 aprilie 1987. La 20 mai 1987, soțul reclamantului a notificat chiriașul care l-a obligat să părăsească sediul. La 9 iunie 1987, a informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 10 iulie 1987. Între 10 iulie 1987 și 17 februarie 1988, judecătorul a făcut 4 încercări de recuperare a posesiunii, la 10 iulie 1987, 27 octombrie 1987, 16 decembrie 1987 și 17 februarie 1988. Fiecare încercare s-a dovedit eșec, deoarece, în conformitate cu dispozițiile legale care prevăd suspendarea, soțul reclamantului nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie.

La 4 august 1988, soțul reclamantului a murit și reclamantul a moștenit usufrutul apartamentului. Între 30 iunie 1989 și 10 decembrie 1998, judecătorul a încercat 30 de încercări de recuperare a posesiunii, la 30 iunie 1989, 18 octombrie 1989, 10 ianuarie 1990, 16 mai 1990, 19 septembrie 1990, 24 ianuarie 1991, 17 iulie 1991, 27 Noiembrie 1991, 26 februarie 1992, 27 mai 1992, 30 septembrie 1992, 20 ianuarie 1993, 7 iunie 1993, 15 decembrie 1993, 14 aprilie 1994, 18 iulie 1994, 19 decembrie 1994, 30 mai 1995, 10 octombrie 1995, 23 ianuarie 1996, 29 aprilie 1996, 15 iulie 1996, 21 noiembrie 1996, 23 mai 1997, 24 octombrie 1997, 13 ianuarie 1998, 24 martie 1998, 15 iunie 1998, 21 septembrie 1998 și 10 decembrie 1998. Fiecare încercare s-a dovedit eșuat, deoarece, în temeiul dispozițiilor legale care prevăd suspendarea, reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie.

Legea internă relevantă Legea internă relevantă este descrisă în hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35. COMPLAINTS Reclamantul se plânge în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 despre incapacitatea prelungită - prin lipsa asistenței poliției - de a recupera posesia apartamentului ei. Reclamantul se plâng în continuare în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare. Reclamantul se plânge că incapacitatea de a recupera posesia apartamentului ei a constituit o încălcare a dreptului ei de proprietate, în conformitate cu art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale.

Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” Reclamantul se plânge în continuare cu privire la durata procedurii de evacuare.

art. 6 din Convenția prevede, în măsura în care este relevant, următoarele: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o ... audiere într-un termen rezonabil de [a] ... tribunal ...” Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne, susținând că nu a eliberat proceduri în instanța administrativă care a contestat refuzul asistenței de poliție și a susținut, în același proces, constituționalitatea dispozițiilor legislative în cauză. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cauza Immobiliare Saffi (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi citată mai sus, §§ 40-42). Întrucât guvernul nu a prezentat niciun nou argument în sprijinul objecției lor, Curtea nu vede niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare.

Guvernul susține, de asemenea, că modalitățile de dezvoltare a asistenței de poliție nu fac parte din procesul judiciar de executare a ordinelor de posesie, deoarece intervenția de poliție este o chestiune administrativă, în întregime separată și independentă de procesul judiciar. Faza administrativă nu se poate spune că intră în domeniul de aplicare al articolului 6. Curtea reamintește că deja a susținut că art. 6 din Convenție este aplicabil procedurii de evacuare a chiriașilor (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi menționată mai sus, §§ 62-63). Întrucât guvernul nu a prezentat niciun argument nou în sprijinul obiecțiilor lor, Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare.

Pe fond, Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile și problemele sociale în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan. Reclamantul susține că măsurile contestate nu sunt proporționale cu obiectivul urmărit de autoritățile publice și, de asemenea, susține că a fost privată de exercitarea dreptului de proprietate, deoarece nu poate vinde apartamentul pentru valoarea de piață, atâta timp cât este ocupată de un chiriaș recalcitrant. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public.

În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent să stabilească ordinea de prioritate pentru executarea expulzărilor. Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Reclamantul susține că o întârziere de treisprezece ani în executarea ordinului emis de Magistratul Milan încălcă art. 6 din Convenție. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea cererii inadmisibilă.

Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, DECLAREA APLICării ADMISSIBILE Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

SECOND SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 32577/96 by Ada FOLLI CARE’ against Italy The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 25 May 2000 as a Chamber composed of Mr C.L. Rozakis, President , Mr A.B. Baka, Mr B. Conforti, Mr P. Lorenzen, Mrs M. Tsatsa-Nikolovska, Mr E. Levits, Mr A. Kovler, judges , and Mr E. Fribergh, Section Registrar , Having regard to the above application introduced with the European Commission of Human Rights on 17 May 1996 and registered on 8 August 1996, Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court, Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS The applicant is an Italian national, born in 1914 and living in Inzago (Milano).

She is represented before the Court by Mr Elio Lavore, a lawyer practising in Cassano d’Adda (Milano). A. The circumstances of the case The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. The applicant is usufructuary of an apartment owned by her husband A.C., which had been let to G.P. In a registered letter of 28 February 1985, the applicant’s husband informed the tenant that he intended to terminate the lease on expiry of the term on 30 April 1986 and asked him to vacate the premises by that date. In a writ served on the tenant on 15 April 1986, the applicant’s husband reiterated his intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Milan Magistrate.

By a decision of 26 April 1986, which was made enforceable on 14 May 1986, the Milan Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 30 April 1987. On 20 May 1987, the applicant’s husband served notice on the tenant requiring him to vacate the premises. On 9 June 1987, he served notice on the tenant informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 10 July 1987. Between 10 July 1987 and 17 February 1988, the bailiff made 4 attempts to recover possession, on 10 July 1987, 27 October 1987, 16 December 1987 and 17 February 1988. Each attempt proved unsuccessful, as, under the statutory provisions providing for the suspension, the applicant’s husband was not entitled to police assistance in enforcing the order for possession.

On 4 august 1988, the applicant’s husband died and the applicant inherited the usufruct of the apartment. Between 30 June 1989 and 10 December 1998, the bailiff made 30 attempts to recover possession, on 30 June 1989, 18 October 1989, 10 January 1990, 16 May 1990, 19 September 1990, 24 January 1991, 17 July 1991, 27 November 1991, 26 February 1992, 27 May 1992, 30 September 1992, 20 January 1993, 7 June 1993, 15 December 1993, 14 April 1994, 18 July 1994, 19 December 1994, 30 May 1995, 10 October 1995, 23 January 1996, 29 April 1996, 15 July 1996, 21 November 1996, 23 May 1997, 24 October 1997, 13 January 1998, 24 March 1998, 15 June 1998, 21 September 1998 and 10 December 1998. Each attempt proved unsuccessful, as, under the statutory provisions providing for the suspension, the applicant was not entitled to police assistance in enforcing the order for possession.

B. Relevant domestic law The relevant domestic law is described in the judgment Immobiliare Saffi v. Italy [GC], no. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35. COMPLAINTS 1. The applicant complains under Article 1 of Protocol No. 1 about her prolonged inability - through lack of police assistance - to recover possession of her apartment. 2. The applicant further complains under Article 6 § 1 of the Convention about the duration of the eviction proceedings. THE LAW The applicant complains that her inability to recover possession of her apartment amounted to a violation of her right of property, as embodied in Article 1 of Protocol No. 1, which provides: “Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions.

No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law. The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.” The applicant further complains about the duration of the eviction proceedings. Article 6 of the Convention, insofar as relevant, provides as follows: “In the determination of his civil rights and obligations …, everyone is entitled to a … hearing within a reasonable time by [a] … tribunal ...” The Government argue that the applicant has not exhausted domestic remedies.

They submit that he has failed to issue proceedings in the administrative courts challenging the refusal of police assistance and to raise, in the same proceedings, the constitutionality of the legislative provisions concerned. The Court recalls that it has already dismissed this objection in the Immobiliare Saffi case (see the Immobiliare Saffi judgment cited above, §§ 40-42). As the Government have not submitted any new argument in support of their objection, the Court sees no reason to depart from its previous finding. This exception should therefore be rejected. The Government further argue that the arrangements for staggering the police assistance were not part of the judicial process for enforcement of orders for possession, since police intervention was an administrative issue, entirely separate from and independent of the judicial process.

That administrative phase can not be said to come within the scope of Article 6. The Court recalls that it has already held that Article 6 of the Convention is applicable to the tenants eviction proceedings (see the Immobiliare Saffi judgment cited above, §§ 62-63). As the Government have not submitted any new argument in support of their objections, the Court sees no reason to depart from its previous finding. This exception should therefore also be rejected. On the merits, the Government maintain that the measures in question amount to a control of the use of property which pursues the legitimate aim of avoiding the social tensions and troubles to public order that would occur if a considerable number of orders for possession were to be enforced simultaneously.

The applicant argues that the contested measures are not proportional to the aim pursued by the public authorities. She further argues that she has been deprived of the exercise of her right of property since she cannot sell the apartment for its market value as long as it is occupied by a recalcitrant tenant. As to the length of the enforcement proceedings, the Government maintain that the delay in providing the assistance of the police is justified by the protection of the public interest. In any event, the Government stress that following the entry into force of Law no. 431 of 9 December 1998, the Prefect is no longer competent to determine the order of priority for the enforcement of the evictions.

The date of enforcement should now be set by the District Court. The applicant argues that a delay of thirteen years in the enforcement of the order issued by the Milan Magistrate violates Article 6 of the Convention. The Court considers that the application raises complex and serious issues which require a determination on the merits. It follows that it cannot be considered manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established. For these reasons, the Court, unanimously,

DECLARES THE APPLICATION ADMISSIBLE

, without prejudging the merits of the case. Erik Fribergh Christos Rozakis Registrar President