FOLLI CARE' v. ITALY
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Admissible
FOLLI CARE' v. ITALY (CtEDO, 2000)
SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILitatea cererii nr. 32577/96 de Ada FOLLI CARE împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care a stat la 25 mai 2000 în calitate de Cameră compusă din C.L. Rozakis, Președintele A.B. Baka, B. Conforti, P. Lorenzen, dna M. Tsatsa-Nikolovska, E. Levits, A. Kovler, judecători și E. Fribergh, grefierul secțiunii având în vedere cererea de mai sus introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 17 mai 1996 și înregistrată la 8 august 1996, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în 1914 și trăiește în Inzago (Milano). Ea este reprezentată în fața Curții de către dl Elio Lavore, un avocat care practică în Cassano d’Adda (Milano). Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. Soțul reclamantului este usufructuarul unui apartament deținut de soțul său A.C., care a fost lăsat G.P. Într-o scrisoare înregistrată din 28 februarie 1985, soțul reclamantului a informat chiriașul că intenționează să încheie contractul de închiriere la expirarea termenului la 30 aprilie 1986 și i-a cerut să abandoneze sediul până la data respectivă. Într-o scrisoare servită la chiriaș la 15 aprilie 1986, soțul reclamantului și-a reiterat intenția de a pune capăt închirierii și a convocat chiriașul să apară în fața Magistratului Milan. Prin decizia din 26 aprilie 1986, care a fost făcută executivă la 14 mai 1986, Magistratul Milan a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 30 aprilie 1987. La 20 mai 1987, soțul reclamantului a notificat chiriașul care l-a obligat să părăsească sediul. La 9 iunie 1987, a informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 10 iulie 1987. Între 10 iulie 1987 și 17 februarie 1988, judecătorul a făcut 4 încercări de recuperare a posesiunii, la 10 iulie 1987, 27 octombrie 1987, 16 decembrie 1987 și 17 februarie 1988. Fiecare încercare s-a dovedit eșec, deoarece, în conformitate cu dispozițiile legale care prevăd suspendarea, soțul reclamantului nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. La 4 august 1988, soțul reclamantului a murit și reclamantul a moștenit usufrutul apartamentului. Între 30 iunie 1989 și 10 decembrie 1998, judecătorul a încercat 30 de încercări de recuperare a posesiunii, la 30 iunie 1989, 18 octombrie 1989, 10 ianuarie 1990, 16 mai 1990, 19 septembrie 1990, 24 ianuarie 1991, 17 iulie 1991, 27 Noiembrie 1991, 26 februarie 1992, 27 mai 1992, 30 septembrie 1992, 20 ianuarie 1993, 7 iunie 1993, 15 decembrie 1993, 14 aprilie 1994, 18 iulie 1994, 19 decembrie 1994, 30 mai 1995, 10 octombrie 1995, 23 ianuarie 1996, 29 aprilie 1996, 15 iulie 1996, 21 noiembrie 1996, 23 mai 1997, 24 octombrie 1997, 13 ianuarie 1998, 24 martie 1998, 15 iunie 1998, 21 septembrie 1998 și 10 decembrie 1998. Fiecare încercare s-a dovedit eșuat, deoarece, în temeiul dispozițiilor legale care prevăd suspendarea, reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. Legea internă relevantă Legea internă relevantă este descrisă în hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35. COMPLAINTS Reclamantul se plânge în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 despre incapacitatea prelungită - prin lipsa asistenței poliției - de a recupera posesia apartamentului ei. Reclamantul se plâng în continuare în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare. Reclamantul se plânge că incapacitatea de a recupera posesia apartamentului ei a constituit o încălcare a dreptului ei de proprietate, în conformitate cu art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” Reclamantul se plânge în continuare cu privire la durata procedurii de evacuare. art. 6 din Convenția prevede, în măsura în care este relevant, următoarele: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o ... audiere într-un termen rezonabil de [a] ... tribunal ...” Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne, susținând că nu a eliberat proceduri în instanța administrativă care a contestat refuzul asistenței de poliție și a susținut, în același proces, constituționalitatea dispozițiilor legislative în cauză. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cauza Immobiliare Saffi (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi citată mai sus, §§ 40-42). Întrucât guvernul nu a prezentat niciun nou argument în sprijinul objecției lor, Curtea nu vede niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Guvernul susține, de asemenea, că modalitățile de dezvoltare a asistenței de poliție nu fac parte din procesul judiciar de executare a ordinelor de posesie, deoarece intervenția de poliție este o chestiune administrativă, în întregime separată și independentă de procesul judiciar. Faza administrativă nu se poate spune că intră în domeniul de aplicare al articolului 6. Curtea reamintește că deja a susținut că art. 6 din Convenție este aplicabil procedurii de evacuare a chiriașilor (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi menționată mai sus, §§ 62-63). Întrucât guvernul nu a prezentat niciun argument nou în sprijinul obiecțiilor lor, Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Pe fond, Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile și problemele sociale în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan. Reclamantul susține că măsurile contestate nu sunt proporționale cu obiectivul urmărit de autoritățile publice și, de asemenea, susține că a fost privată de exercitarea dreptului de proprietate, deoarece nu poate vinde apartamentul pentru valoarea de piață, atâta timp cât este ocupată de un chiriaș recalcitrant. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent să stabilească ordinea de prioritate pentru executarea expulzărilor. Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Reclamantul susține că o întârziere de treisprezece ani în executarea ordinului emis de Magistratul Milan încălcă art. 6 din Convenție. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea cererii inadmisibilă. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, DECLAREA APLICării ADMISSIBILE Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului