Sociedad General de Aguas de Barcelona S.A. împotriva Spaniei

SECȚIUNEA A PATRA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 46834/99 prezentată de SOCIEDAD GENERAL DE AGUAS DE BARCELOVA, S.A. împotriva Spaniei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care se află la 25 mai 2000 într-o cameră compusă din G. Ress, președintele A. Pastor Ridruejo, J. Makarczyk, V. Butkevych, N. Vajić, J. Hedigan, domnul Pellonpäää, judecători și V. Berger; grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 12 ianuarie 1999 și înregistrată la 18 martie 1999, după ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurenta este o societate anonimă, constituită în 1882 și având sediul social la Barcelona. Ea este reprezentată în fața Curții de către domnul Alberto Raventós Soler și Bruno González Valdelevere, avocați la Baroul Barcelona.

Circumstanțele cauzei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de societatea reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează: printr-o decizie din 2 mai 1995, Consiliul executiv al guvernului autonom din Catalonia a declarat societatea C. responsabil de o țeavă de ui în râul Llobregat, ca urmare a exploziei unui oleoduct de care aceasta din urmă deținea, ceea ce constituia o încălcare administrativă foarte gravă. Cu toate acestea, decizia a fost prescrisă, dar decizia a impus C. să repare pagubele cauzate în domeniul public hidraulic, stabilind cuantumul despăgubirilor datorate. În 1995, societatea C a acționat într-o procedură contencioasă-administrativă care intenționa ca decizia în cauză să fie declarată nulă împotriva guvernului autonom din Catalonia, societatea reclamantă și altele.

Prin hotărârea din 11 martie 1997, Tribunalul Superior de Justiție din Catalonia a declarat nul hotărârea atacată, considerând că răspunderea pentru contaminare nu era numai de C., și că aceasta din urmă nu putea fi obligată să repare în întregime daunele aduse mediului, aducându-l la starea anterioară faptelor cauzei. Societatea reclamantă și ceilalți pârâti s-au ocupat de casare. Societatea reclamantă a precizat în declarația sa de recurs că nu se află în niciuna dintre cazurile care exclude posibilitatea recursului în casare, prevăzute la articolele 93 alineatul (2) și 4 din Legea privind instanța contencioasă-administrativă Cu toate acestea, printr-o decizie din 23 martie 1998, Tribunalul Superior de Justiție a constatat prezentarea declarației de recurs și l-a prezentat Tribunalului Suprem.

Cu toate acestea, acesta din urmă a declarat recursul inadmisibil, în conformitate cu art. 100 alineatul (2) litera (a) din Legea privind instanța contencioasă-administrativă, pe motiv următor ... nu este justificat, așa cum este prevăzut la art. 96 alineatul (2) din Legea privind instanța contencioasă-administrativă, că încălcarea dispozițiilor care nu intră în domeniul de aplicare al organelor comunității autonome a fost importantă și decisivă pentru încheierea hotărârii [acuzată] și această justificare, așa cum a fost deja explicată de această cameră, trebuie să fie furnizată de persoana care pregătește recursul în casare, explicând cum, de ce și în ce mod acest lucru a influențat și a fost determinant pentru hotărârea adoptată și nici măcar nu se face referire la dispozițiile estimate nerecunoscute.

(...) mai târziu, societatea reclamantă sesizează Tribunalul Constituțional cu privire la o acțiune a amgaro, care a fost respinsă printr-o decizie din 13 iulie 1998, ca fiind lipsită de temei constituțional. Înalta instanță a considerat că hotărârea pronunțată de Tribunalul Suprem nu era nerațională sau arbitrară și că faptul că acesta din urmă considerase că problema în litigiu intră sub incidența dreptului comunității autonome din Catalonia, în sensul articolului 93 din Legea privind instanța contencioasă-administrativă, constituia o simplă problemă de interpretare a legalității ordinare care nu intră sub incidența instanței constituționale. Drept intern relevant Legea privind instanța contencioasă-administrativă art. 93 Hotărârile pronunțate de camera contencioasă-administrativă a lalui.

Audiencia Nacional și în instanță unică de către camerele contențioase-administrative ale Tribunelor Superiore de Justiție vor fi susceptibile de recurs în Casație în fața camerei contențioase-administrative a Tribunalului Suprem. (...) Hotărârile în instanță unică pronunțate de camerele contențioase-administrative ale Tribunelor Superiore de Justiție care nu sunt incluse la alineatul (2) din acest articol, referitoare la acte și dispoziții ale comunităților autonome, sunt susceptibile numai de recurs în casație atunci când recursul se bazează pe o încălcare a dispozițiilor care nu intră în domeniul de aplicare al organelor comunităților autonome care este importantă și decisivă pentru concluzia la care a ajuns hotărârea [atacat].

art. 96 alineatul (2) În cazul prevăzut la art. 93 alineatul (4) din prezenta lege, va trebui să se justifice faptul că o dispoziție care nu intră sub incidența unui organ al unei comunități autonome a fost importantă și decisivă pentru concluzia la care a ajuns hotărârea. (a) dacă, în pofida declarației corecte de pregătire a recursului, [Camera] a apreciat, în acest moment al procedurii, nerespectarea condițiilor prevăzute la art. 96 sau 97 sau faptul că deciziile la care se referă acesta nu erau susceptibile de recurs. (...) Societatea reclamantă, invocând articolele 6 alineatul (1) și 13 din convenție, consideră că nu a beneficiat de un proces echitabil, în măsura în care Tribunalul Suprem și-a declarat recursul în casare inadmisibilă și, din acest motiv, a fost declarată inadmisibilă acțiunea din amgaro formulată în fața Tribunalului Constituțional.

Invocând articolele 6 alineatul (1) și 13 din convenție, societatea reclamantă se plânge că Tribunalul Suprem și Tribunalul Constituțional și-au declarat inadmisibil recursul în casație și, respectiv, recursul la recursul la recursul la recursul la recursul la recursul la recursul la cererea amgaro.

Dispozițiile invocate au la dispoziție, în părțile lor relevante: art. 6 alineatul (1) Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) art. 13 Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o acțiune efectivă în fața unei instanțe naționale (...) În ceea ce privește obiecțiunile societății reclamante întemeiate pe art. 6 din convenție, Curtea constată că societatea reclamantă a fost declarată inadmisibilă în recursul în casare, în conformitate cu art. 100 alineatul (2) litera (a) din Legea privind instanța contencioasă-administrativă, în pofida constatării instanței a quo prezentarea corectă a acestuia din urmă, având în vedere lipsa condițiilor prevăzute la art. 96 alineatul (2) din Legea privind instanța contencioasă-administrativă pentru prezentarea unui recurs în casație, și anume că încălcarea dispozițiilor care nu se încadrează în organele comunității autonome a fost decisivă pentru concluzia la care a ajuns hotărârea, ceea ce trebuia să fie acreditat în mod corespunzător de către reclamant în Casație, explicând motivele pentru care încălcarea acestor dispoziții ar fi contribuit în mod decisiv la un astfel de rezultat.

Curtea arată că Tribunalul Constituțional a respins, de asemenea, acțiunea d prezentat de societatea reclamantă, în măsura în care decizia atacată nu a fost nerațională sau arbitrară, iar întrebarea dacă dreptul în cauză era sau nu dreptul comunității autonome în sensul articolului 93 din Legea privind instanța contencioasă-administrativă, constituia o simplă problemă de interpretare a legalității obișnuite care nu intră sub incidența jurisdicției constituționale. Curtea reamintește că nu are ca sarcină să se substituie instanțelor interne. C a fost, în primul rând, autorităților naționale, în special curților și instanțelor, pe care le deleagă legislației interne (a se vedea mutatis mutandis Hotărârea Brualla Gómez de la Torrec.

Spania din 19 decembrie 1997, Recuperare 1997-VIII, p. 2955, § 31, și Edificaciones March Gallego S.A. din 19 februarie 1998, Rec., 1998-I, p. 290, § 33), și nu va înlocui propria sa apreciere a dreptului lor la dreptul de a le, în lipsa unei arbitrari (a se vedea, printre altele, Hotărârea Tejedor Garcíac. Spania din 16 decembrie 1997, Rec., 1997-VIII, p. 2796, § 31). Acest lucru este valabil și în ceea ce privește interpretarea de către instanțe a condițiilor impuse în mod legal pentru depunerea recursurilor în casare. În principiu, instanțele interne trebuie să asigure respectarea acestor condiții în cadrul propriilor proceduri. În opinia Curții, interpretarea care trebuie acordată articolelor 93 și 96 din Legea privind instanța contencioasă-administrativă și condițiile de aplicare a acesteia este o chestiune care intră sub incidența curților și instanțelor spaniole.

Această interpretare nu poate în nici un caz să fie calificată drept "arbitrară," de nerațională sau de natură să afecteze echitatea procedurii. În lumina principiilor stabilite de jurisprudența organelor Convenției, Curtea consideră că nimic din dosar nu permite identificarea unei aparente încălcări de către instanțele spaniole a drepturilor recunoscute la art. 6 din Convenție. În consecință, această parte a cererii trebuie declarată inadmisibilă, în conformitate cu dispozițiile art. 35 alin. (4) din Convenție.

În ceea ce privește litigiul societății reclamante întemeiat pe art. 13 din Convenție, Curtea amintește că, atunci când dreptul revendicat este un drept cu caracter civil, art. 6 alineatul (1) constituie o lex specialis în raport cu art. 13, ale cărui garanții se găsesc absorbite de aceasta (a se vedea, printre altele, Hotărârea British-American Tobacco Company Ltd c. Țările de Jos din 20 octombrie 2006 În consecință, Curtea consideră că această parte a cererii este inadmisibilă și în conformitate cu dispozițiile art. 35 alin. (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară că Vincent Berger Georg Ress Moduler Președinte

QUATRIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 46834/99 présentée par SOCIEDAD GENERAL DE AGUAS DE BARCELONA, S.A. contre l’Espagne La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 25 mai 2000 en une chambre composée de M. G. Ress, président , M. A. Pastor Ridruejo, M. J. Makarczyk, M. V. Butkevych, M me N. Vajić, M. J. Hedigan, M. M. Pellonpää, juges , et de M. V. Berger, greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 12 janvier 1999 et enregistrée le 18 mars 1999, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT La requérante est une société anonyme, constituée en 1882 et ayant son siège social à Barcelone. Elle est représentée devant la Cour par M es Alberto Raventós Soler et Bruno González Valdelièvre, avocats au barreau de Barcelone.

A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la société requérante, peuvent se résumer comme suit. Par une décision du 2 mai 1995, le conseil exécutif du gouvernement autonome de Catalogne déclara la société C. responsable d’un versement d’hydrocarbures dans le fleuve Llobregat, suite à l’explosion d’un oléoduc dont cette dernière était propriétaire, ce qui constituait une infraction administrative très grave. L’action tendant à sanctionner l’infraction était toutefois prescrite, mais la décision obligeait C. à réparer les dommages causés dans le domaine public hydraulique, fixant le montant des indemnités dues. En 1995, la société C. diligenta une procédure contentieuse-administrative tendant à voir déclarer nulle la décision en question, contre le gouvernement autonome de Catalogne, la société requérante et autre.

Par un arrêt du 11 mars 1997, le Tribunal supérieur de justice de Catalogne déclara nulle la décision attaquée, estimant que la responsabilité de la contamination ne relevait pas seulement de C., et que cette dernière ne pouvait être contrainte à réparer dans sa totalité les dommages causés à l’environnement en le rendant à l’état antérieur aux faits de la cause. La société requérante et les autres défendeurs se pourvurent en cassation. La société requérante précisait dans sa déclaration de pourvoi que « l’arrêt attaqué ne se trouv[ait] inclus dans aucun des cas qui excluent la possibilité de pourvoi en cassation, prévus par les articles 93 § 2 et 4 de la loi relative à la juridiction contentieuse-administrative ». Par une décision du 13 mai 1997, le Tribunal supérieur de justice constata la présentation de la déclaration de pourvoi et la remit au Tribunal suprême.

Toutefois, par une décision du 23 mars 1998, ce dernier déclara le pourvoi irrecevable, conformément à l’article 100 § 2 a) de la loi relative à la juridiction contentieuse-administrative, au motif suivant : « (…) il n’est pas justifié, tel que l’exige l’article 96 § 2 de la loi relative à la juridiction contentieuse-administrative, que l’infraction à des dispositions ne relevant pas des organes de la communauté autonome ait été importante et déterminante pour la conclusion de l’arrêt [attaqué] – et cette justification, comme cela a déjà été expliqué par cette chambre, doit être fournie par celui qui prépare le pourvoi en cassation, en expliquant comment, pourquoi et de quelle manière ceci a influencé et a été déterminant pour l’arrêt adopté – et il n’est même pas fait mention des disposition estimées méconnues (…)».

La société requérante saisit alors le Tribunal constitutionnel d’un recours d’ amparo , qui fut rejeté par une décision du 13 juillet 1998, comme étant dépourvu de fondement constitutionnel. La haute juridiction considérait que la décision rendue par le Tribunal suprême n’était pas déraisonnable ni arbitraire, et que le fait que ce dernier avait estimé que la question litigieuse relevait du droit de la communauté autonome de Catalogne au sens de l’article 93 de la loi relative à la juridiction contentieuse-administrative, constituait un simple problème d’interprétation de la légalité ordinaire ne relevant pas de la juridiction constitutionnelle.

B. Droit interne pertinent Loi relative à la juridiction contentieuse-administrative Article 93 « 1. Les arrêts rendus par la chambre contentieuse-administrative de l’ Audiencia Nacional et en instance unique par les chambres contentieuses-administratives des Tribunaux supérieurs de justice seront susceptibles de pourvoi en cassation devant la chambre contentieuse-administrative du Tribunal suprême. (…) 4. Les arrêts rendus en instance unique par les chambres contentieuses-administratives des Tribunaux supérieurs de justice non inclus dans le paragraphe 2 de cet article, relatifs à des actes et dispositions des communautés autonomes, sont seulement susceptibles de pourvoi en cassation lorsque le pourvoi se base sur une infraction de dispositions ne relevant pas des organes des communautés autonomes qui soit importante et déterminante pour la conclusion à laquelle l’arrêt [attaqué] est parvenu.

(…) » Article 96 § 2 « Dans le cas prévu par l’article 93 § 4 de la présente loi, il faudra justifier que l’infraction d’une disposition ne relevant pas d’un organe d’une communauté autonome a été importante et déterminante pour la conclusion à laquelle l’arrêt est parvenu. Article 100 § 2 « La chambre déclarera l’irrecevabilité [du pourvoi en cassation] dans les cas suivants : a) si, nonobstant la déclaration de préparation correcte du pourvoi, [cette chambre] apprécia, à ce moment de la procédure, le non-respect des conditions requises par les article 96 ou 97 ou le fait que les décisions auxquelles il se réfère n’étaient pas susceptibles de recours.

(...) » GRIEFS La société requérante, invoquant les articles 6 § 1 et 13 de la Convention, estime n’avoir pas bénéficié d’un procès équitable, dans la mesure où le Tribunal suprême a déclaré son pourvoi en cassation irrecevable et où, de ce fait, elle a vu déclarer irrecevable le recours d’ amparo formé devant le Tribunal constitutionnel. EN DROIT Invoquant les articles 6 § 1 et 13 de la Convention, la société requérante se plaint que le Tribunal suprême et le Tribunal constitutionnel ont déclaré irrecevables son pourvoi en cassation et son recours d’ amparo , respectivement.

Les dispositions invoquées disposent, dans leurs parties pertinentes : Article 6 § 1 « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (…) par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…) ». Article 13 « Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (…) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale (…) ». Pour ce qui est des griefs de la société requérante tirés de l’article 6 de la Convention, la Cour note que la société requérante a vu déclarer irrecevable son pourvoi en cassation, conformément à l’article 100 § 2 a) de la loi relative à la juridiction contentieuse-administrative, malgré la constatation faite par la juridiction a quo de la présentation correcte de ce dernier, en raison de l’absence des conditions requises par l’article 96 § 2 de la loi relative à la juridiction contentieuse-administrative pour la présentation d’un pourvoi en cassation, à savoir que l’infraction à des dispositions ne relevant pas des organes de la communauté autonome ait été déterminante pour la conclusion à laquelle l’arrêt est parvenu, ce qui devait être dûment accrédité par le requérant en cassation, en expliquant les raisons pour lesquelles l’infraction de ces dispositions aurait contribué de façon déterminante à un tel résultat.

La Cour relève que le Tribunal constitutionnel rejeta également le recours d’ amparo présenté par la société requérante, dans la mesure où la décision attaquée n’était pas déraisonnable ni arbitraire et que la question de savoir si le droit en cause était ou non celui de la communauté autonome au sens de l’article 93 de la loi relative à la juridiction contentieuse-administrative, constituait un simple problème d’interprétation de la légalité ordinaire ne relevant pas de la juridiction constitutionnelle. La Cour rappelle qu’elle n’a pas pour tâche de se substituer aux juridictions internes. C’est au premier chef aux autorités nationales, et notamment aux cours et tribunaux, qu’il incombe d’interpréter la législation interne (voir, mutatis mutandis , les arrêts Brualla Gómez de la Torre c. Espagne du 19 décembre 1997, Recueil 1997-VIII, p. 2955, § 31, et Edificaciones March Gallego S.A.

du 19 février 1998, Recueil 1998-I, p. 290, § 33), et elle ne substituera pas sa propre appréciation du droit à la leur en l’absence d’arbitraire (voir, entre autres, l’arrêt Tejedor García c. Espagne du 16 décembre 1997, Recueil 1997-VIII, p. 2796, § 31). Cela est aussi vrai s’agissant de l’interprétation par les tribunaux des conditions légalement requises pour la présentation des pourvois en cassation. C’est en principe aux juridictions internes de veiller au respect de ces conditions dans le déroulement de leurs propres procédures. De l’avis de la Cour, l’interprétation à donner aux articles 93 et 96 de la loi relative à la juridiction contentieuse-administrative et aux conditions pour son application, est une question qui relève des cours et tribunaux espagnols.

Cette interprétation ne saurait en tout état de cause être qualifiée d’arbitraire, de déraisonnable ou de nature à entacher l’équité de la procédure. A la lumière des principes dégagés par la jurisprudence des organes de la Convention, la Cour estime que rien dans le dossier ne permet de déceler une apparence de violation par les juridictions espagnoles des droits reconnus à l’article 6 de la Convention. Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être déclarée irrecevable, conformément aux dispositions de l’article 35 § 4 de la Convention.

Pour ce qui est du grief de la société requérante tiré de l’article 13 de la Convention, la Cour rappelle que quand le droit revendiqué est un droit de caractère civil, l’article 6 § 1 constitue une lex specialis par rapport à l’article 13, dont les garanties se trouvent absorbées par celle-ci (voir, parmi d’autres, l’arrêt British-American Tobacco Company Ltd c. Pays-Bas du 20 novembre 1995, série A n° 331, p. 29, § 89). En conséquence, la Cour estime que cette partie de la requête est aussi irrecevable, conformément aux dispositions de l’article 35 § 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

DÉCLARE LA REQUÊTE IRRECEVABLE

. Vincent Berger Georg Ress Greffier Président