- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 25 mai 2000
- Stat pârât
- ITA
- Concluzia
- Scoasă de pe rol
Esposito împotriva Italiei
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA A DOUA CAUZA ESPOSITO c. ITALIA (Cercetarea nr. 20855/92) HOTĂRÂREA STRASBURG 25 mai 2000 În litigiul Luigi ESPOSITO c. Italia Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din C.L. Rozakis președintele A.B. Baka Bonello Strážnická P. Lorenzen Tsatsa-Nikolovska Kovler judecători și grefier de secțiune Fribergh După ce s-a pronunțat în camera Consiliului la 4 mai 2000, acesta a fost adoptat la această dată de procedură la data inițială a cauzei (nr. 20855/92) împotriva Italiei și al cărui resortisant al acestui stat, dl Luigi Esposito, a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului ( La 8 ianuarie 1992, în temeiul articolului 25 anterior din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv Convenția privind dreptul omului).
Reclamantul, care este avocat în baroul din Napoli, acționează în persoană. Guvernul italian (adică, al statului) este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Reclamantul s-a plâns de posibilitatea prelungită de a-și recupera apartamentul din cauza legislației de urgență în materie de expulzare a chiriașilor, precum și de durata procedurii de expulzare. La 5 aprilie 1993, Comisia (Camera întâi) a decis să trimită cererea la cunoștința guvernului, invitând la prezentarea în scris a observațiilor privind admisibilitatea și temeinicia acesteia. Guvernul și-a prezentat observațiile la 7 octombrie 1993 și reclamantul a răspuns la aceasta la 25 ianuarie 1994. La 28 februarie 1995, Comisia a decis să suspende examinarea cererii în așteptarea hotărârii Curții în cauzele Scollo și Spadea și Scalabrino c. Italia.
Curtea și-a pronunțat hotărârile în cauzele menționate anterior la 28 La 12 martie 1996, Comisia a invitat părțile să își prezinte observațiile în lumina acestor hotărâri. Guvernul și-a prezentat observațiile la 3 aprilie 1996, iar reclamantul la 26 aprilie 1996. La 16 octombrie 1996, Comisia a declarat cererea admisibilă. La 28 mai 1997, Comisia a decis să suspende examinarea cauzei în așteptarea hotărârii în cauza Immobiliare Saffi c. Italia. La 27 mai 1998, Comisia a decis să solicite părților observații suplimentare cu privire la dreptul de acces la o instanță. Reclamantul și guvernul și-au prezentat observațiile la 3 iunie și, respectiv, 19 iunie 1998. Noiembrie 1999, cauza a fost transferată Curții în temeiul articolului 5 alineatul (3) din Protocolul nr. 11 la convenție.
1 din Regulamentul de procedură al Curții, președintele Curții a decis că cauza va fi examinată de o cameră constituită în cadrul celei de-a doua secțiuni a Curții. Dl B. Conforti, judecător ales în temeiul I.I.A., care a participat la examinarea cauzei de către Comisie, a fost deportat din Cameră (art. 28 din Regulamentul de procedură. Guvernul a renunțat la numirea unui alt judecător pentru a se afla în locul său; prin urmare, președintele Secțiunii l-a desemnat pe dl P. Lorenzen, judecător suplinitor, pentru a se afla în locul dlui Conforti (articolele 26 și 29 din Regulamentul de procedură). După un schimb de corespondență, la 20 ianuarie 2000, grefierul secțiunii a propus părților încheierea unui acord amiabil în sensul articolului (b) din Convenție.
La 10 februarie 2000, guvernul și reclamantul au prezentat declarații formale de acceptare a unei soluționări pe cale amiabilă a cauzei. Reclamantul este proprietarul unui apartament situat la Roma, la 20 decembrie 1983, care fusese închiriat doamnei I.B. în martie 1983. 11. Prin intermediul unui act notificat la 8 martie 1986, reclamantul, care locuia la Roma în apartamentul soției sale, dar dorea să dispună de un apartament mai mare pentru a-și instala și cabinetul de avocatură, i-a dat chiriașului concediu (disdetta) ) și laassigna să se prezinte în fața instanței judecătorești (pretore) din Roma 12. printr-o ordonanță din 17 iunie 1986, care a devenit executorie la 25 iulie 1986, acesta din urmă a confirmat oficial concediul de închiriere și a decis că locurile trebuiau eliberate până la 31 decembrie 1987 cel târziu.
La 22 decembrie 1987, reclamantul a însemnat chiriașului comanda (precetto) de a elibera apartamentul. 14. La 26 ianuarie 1988, el i-a cerut aviz (înseamna di sfratto) că expulzarea va fi executată la 23 februarie 1988 prin executor judiciar. 15. Între timp, printr-o hotărâre din 16 februarie 1988, care a devenit executorie la 20 noiembrie 1991, Tribunalul de la Roma a respins opoziția chiriașului. 16. Începând cu 23 februarie 1988, executorul justiției a făcut numeroase încercări de expulzare, care au eșuat cu toate, legile privind suspendarea sau eșuarea executării hotărârilor judecătorești care nu permit reclamantului să beneficieze de ajutorul forței publice. 17. La 27 iunie 1989, reclamantul a făcut o declarație solemnă ( Dichiazione di urgent necessità ) que mai avea o nevoie urgentă de a recupera apartamentul pentru a-și face locuința proprie și cabinetul de avocatură.
18. La 10 februarie 2000, chiriașul a eliberat apartamentul reclamantului. ÎN Â 19. La 10 februarie 2000, Curtea a primit următoarea declarație din partea guvernului Declar că, în vederea unei soluționări confidențiale a cauzei care are ca origine cererea nr. 20855/92 formulată de dl Luigi Esposito, guvernul italian propune ca aceasta să plătească suma de 119 864 000 ITL, din care 000 000 ITL pentru daune morale, 74 864 000 ITL pentru daune materiale și 10 000 000 ITL pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, imediat după notificarea hotărârii Curții pronunțate în conformitate cu art. 39 din Convenția europeană a drepturilor omului. Această plată va reprezenta soluionarea definitivă a cauzei.
Această declarație nu se referă la nici o recunoaștere din partea guvernului italian a unei încălcări a Convenției Europene a Drepturilor Omului sau a Protocoalelor sale în speță.
În plus, Ö Õ Õ Õ Ö Õ Õ Ö Õ Õ Ö Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Õ Õ Ö Õ Õ Ö Õ Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Õ Ö Õ Õ Ö Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Ö Õ Õ Ö Õ Õ Õ Õ Õ Ö Ö Ö Õ Ö Õ Õ Õ Õ Õ Ö Ö Ö Õ Õ Õ Õ Ö Ö Ö Ö Õ Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Õ Õ Õ Ö Õ Õ Ö Ö Õ Ö Ö Ö Ö În aceeași zi, Curtea a primit următoarea declarație semnată de reclamant J a luat cunoștință de declarația guvernului italian conform căreia este pregătit să-mi plătească suma de 119 864 000 ITL, dintre care 35 000 000 ITL pentru daune morale, 74 864 000 ITL pentru daune materiale și 10 000 000 ITL pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, în vederea unei soluționări pe cale amiabilă a cauzei având ca origine cererea nr. 20855/92 pe care am înaintat-o Curții Europene a Drepturilor Omului.
De asemenea, accept această propunere și renunț la orice altă pretenție împotriva Italiei cu privire la faptele inițiale ale acestei cereri cu privire la întârzierea în deportarea chiriașului. Declar că cazul este definitiv decontat. Această declarație se înscrie în cadrul regulamentului confidențial la care am ajuns eu și guvernul. În plus, eu sunt dispus să nu solicite, după pronunțarea hotărârii, trimiterea cauzei la Marea Cameră în conformitate cu art. 43 alineatul (1) din Convenție. 21. Curtea ia act de regulamentul amiabil la care au ajuns părțile (art. 39 din Convenție). Aceaceasta este asigurată că regulamentul menționat anterior se bazează pe respectarea drepturilor omului, așa cum le recunosc Convenția sau protocoalele sale (articolele fine ale Convenției și 3 din regulament).
să șteargă cauza rolului Ia notă de angajamentul părților de a nu solicita trimiterea cauzei la Marea Cameră. Făcut în franceză, apoi comunicat în scris la 25 mai 2000 în conformitate cu art. 77 § 2 și 3 din Regulamentul Curții. Erik Fribergh Christos Rozakis Prezidențial
DEUXIÈME SECTION
AFFAIRE ESPOSITO
c. ITALIE (Requête n° 20855/92) ARRÊT STRASBOURG 25 mai 2000 En l’affaire Luigi ESPOSITO c. l'Italie , La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de : M. C.L. Rozakis , président , M. A.B. Baka , M. G. Bonello , M me V. Strážnická , M. P. L orenzen , M me M. Tsatsa-Nikolovska , M. A. Kovler , juges , et de M. E. Fribergh , greffier de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 4 mai 2000, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n° 20855/92) dirigée contre l’Italie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Luigi Esposito (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») le 8 janvier 1992 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).
Le requérant, qui est avocat au barreau de Naples, agit en personne. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
Le requérant se plaignait de l’impossibilité prolongée de récupérer son appartement en raison de la législation d’urgence en matière d’expulsion de locataires ainsi que de la durée de la procédure d’expulsion. Le 5 avril 1993, la Commission (Première chambre) a décidé de porter la requête à la connaissance du Gouvernement, en l’invitant à présenter par écrit des observations sur la recevabilité et le bien-fondé de celle-ci. Le Gouvernement a présenté ses observations le 7 octobre 1993 et le requérant y a répondu le 25 janvier 1994. Le 28 février 1995, la Commission a décidé d’ajourner l’examen de la requête en attendant que la Cour se prononce dans les affaires Scollo et Spadea et Scalabrino c. Italie.
La Cour ayant rendu ses arrêts dans les affaires précitées le 28 septembre 1995, le 12 mars 1996 la Commission a invité les parties à présenter leurs commentaires à la lumière desdits arrêts. Le Gouvernement a présenté ses commentaires le 3 avril 1996, et le requérant le 26 avril 1996.
Le 16 octobre 1996, la Commission a déclaré la requête recevable.
Le 28 mai 1997, la Commission a décidé d’ajourner l’examen de l’affaire en attendant de se prononcer dans l’affaire Immobiliare Saffi c. Italie.
Le 27 mai 1998, la Commission a décidé de demander aux parties des observations complémentaires concernant le droit d’accès à un tribunal. Le requérant et le Gouvernement ont présenté leurs observations les 3 juin et 19 juin 1998 respectivement.
Le 1 er novembre 1999, l’affaire a été transférée à la Cour en vertu de l’article 5 § 3 du Protocole n° 11 à la Convention. En vertu de l’article 52 § 1 du règlement intérieur de la Cour, le président de la Cour a décidé que l’affaire serait examinée par une chambre constituée au sein de la deuxième section de la Cour. M. B. Conforti, juge élu au titre de l’Italie, qui avait participé à l’examen de l’affaire par la Commission, s’est déporté de la Chambre (article 28 du règlement). Le Gouvernement a renoncé à désigner un autre juge pour siéger à sa place ; par conséquent, le Président de la Section a désigné M. P. Lorenzen, juge remplaçant, pour siéger à la place de M. B. Conforti (articles 26 et 29 du règlement).
Après un échange de correspondance, le 20 janvier 2000, le greffier de section a proposé aux parties la conclusion d’un règlement amiable au sens de l’article 38 § 1 b) de la Convention. Le 10 février 2000, le Gouvernement et le requérant ont présenté des déclarations formelles d’acceptation d’un règlement amiable de l’affaire. EN FAIT
Le requérant est propriétaire depuis le 20 décembre 1983 d'un appartement sis à Rome, qui avait été loué à Mme I.B. en mars 1983.
Par un acte notifié le 8 mars 1986, le requérant, qui habitait Rome dans l'appartement de son épouse mais voulait disposer d'un appartement plus grand afin d'y installer également son cabinet d'avocat, donna congé à la locataire ( disdetta ) et l’assigna à comparaître devant le juge d’instance ( pretore ) de Rome
Par une ordonnance du 17 juin 1986, qui devint exécutoire le 25 juillet 1986, ce dernier confirma formellement le congé du bail et décida que les lieux devaient être libérés au plus tard le 31 décembre 1987. La locataire ayant fait opposition, l’affaire fut renvoyée devant le tribunal de Rome.
Le 22 décembre 1987, le requérant signifia à la locataire le commandement ( precetto ) de libérer l’appartement.
Le 26 janvier 1988, il lui signifia l’avis ( significazione di sfratto ) que l’expulsion serait exécutée le 23 février 1988 par voie d’huissier de justice.
Entre-temps, par un jugement du 16 février 1988, qui devint exécutoire le 20 novembre 1991, le tribunal de Rome rejeta l'opposition de la locataire.
A partir du 23 février 1988, l’huissier de justice procéda à de nombreuses tentatives d’expulsion, qui se soldèrent toutes par un échec, les lois sur la suspension ou l’échelonnement de l’exécution des décisions d’expulsion ne permettant pas au requérant de bénéficier du concours de la force publique.
Le 27 juin 1989, le requérant fit une déclaration solennelle ( dichiarazione di urgente necessità ) qu’il avait un besoin urgent de récupérer l’appartement pour en faire son habitation propre ainsi que son cabinet d’avocat.
Le 10 février 2000, la locataire libéra l’appartement du requérant. EN DROIT
Le 10 février 2000, la Cour a reçu la déclaration suivante de la part du Gouvernement : « Je déclare qu’en vue d’un règlement amiable de l’affaire ayant pour origine la requête n° 20855/92, introduite par M. Luigi Esposito, le Gouvernement italien offre de verser à celui-ci la somme de 119 864 000 ITL, dont 35 000 000 ITL au titre du dommage moral, 74 864 000 ITL au titre de dommage matériel et 10 000 000 ITL au titre des frais et dépens, dès la notification de l’arrêt de la Cour rendu conformément à l’article 39 de la Convention européenne des Droits de l’Homme. Ce versement vaudra règlement définitif de l’affaire. La présente déclaration n’implique de la part du Gouvernement italien aucune reconnaissance d’une violation de la Convention européenne des Droits de l’Homme ou de ses Protocoles en l’espèce. En outre, le Gouvernement s’engage à ne pas demander, après le prononcé de l’arrêt, le renvoi de l’affaire à la Grande Chambre conformément à l’article 43 § 1 de la Convention. »
Le même jour, la Cour a reçu la déclaration suivante signée par le requérant : « J’ai pris connaissance de la déclaration du Gouvernement italien selon laquelle il est prêt à me verser la somme de 119 864 000 ITL, dont 35 000 000 ITL au titre du dommage moral, 74 864 000 ITL au titre de dommage matériel et 10 000 000 ITL au titre des frais et dépens, en vue d’un règlement amiable de l’affaire ayant pour origine la requête n° 20855/92 que j’ai introduite devant la Cour européenne des Droits de l’Homme. J’accepte cette proposition et renonce par ailleurs à toute autre prétention à l’encontre de l’Italie à propos des faits à l’origine de ladite requête quant au retard dans l’expulsion du locataire. Je déclare l’affaire définitivement réglée. La présente déclaration s’inscrit dans le cadre du règlement amiable auquel le Gouvernement et moi-même sommes parvenus. En outre, je m’engage à ne pas demander, après le prononcé de l’arrêt, le renvoi de l’affaire à la Grande Chambre conformément à l’article 43 § 1 de la Convention. »
La Cour prend acte du règlement amiable auquel sont parvenues les parties (article 39 de la Convention). Elle est assurée que ledit règlement s’inspire du respect des droits de l’homme tels que les reconnaissent la Convention ou ses Protocoles (articles 37 § 1 in fine de la Convention et 62 § 3 du règlement).
Partant, il échet de rayer l’affaire du rôle. par ces motifs, la cour, À l’unanimitÉ, 1. Décide de rayer l’affaire du rôle ; 2. Prend note de l’engagement des parties de ne pas demander le renvoi de l’affaire à la Grande Chambre. Fait en français, puis communiqué par écrit le 25 mai 2000 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour. Erik Fribergh Christos Rozakis Greffier Président