Riera Blume și alții împotriva Spaniei

Rezoluția DH (2000) 80 referitoare la hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 14 octombrie 1999 (definitivă la 14 ianuarie 2000) în cauza Riera Blume și alții împotriva Spaniei (adoptată de Comitetul Miniștrilor la 29 mai 2000, în cadrul celei de-a 709-a reuniuni a Delegaților Miniștrilor) Comitetul Miniștrilor, în temeiul articolului 46, paragraful 2, din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, astfel cum a fost modificată prin Protocolul nr. 11 (denumită în continuare „Convenția”), Având în vedere hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată la 14 octombrie 1999 în cauza Riera Blume și alții și transmisă, odată ce a devenit definitivă, Comitetului Miniștrilor în temeiul articolului 44 din Convenție; Reamintind că la originea acestei cauze se află o cerere (nr. 37680/97) îndreptată împotriva Spaniei, introdusă în fața Comisiei europene a Drepturilor Omului la 25 august 1997, în temeiul articolului 25 din Convenția nemodificată, de șapte resortisanți spanioli, doamna Elena Riera Blume, doamna Concepción Riera Blume, domnul José Victor Riera Blume, doamna María Luz Casado Perez, doamna Daria Amelia Casado Perez, doamna María Teresa Sales Aige și domnul Javier Bruna Reverter, și că Curtea, sesizată cu această cauză în temeiul articolului 5, paragraful 2, din Protocolul nr. 11,

a declarat admisibile plângerile lor (cu excepția celor ale domnului José Victor Riera Blume), potrivit cărora transferul lor de către poliție într-un hotel, apoi menținerea lor în acel hotel din 20 până la 30 iunie 1984, în urma unei anchete preliminare îndreptate împotriva „sectei” lor, constituia o privare de libertate lipsită de bază legală, iar actele de „deprogramare” cărora le fuseseră supuși în timpul detenției lor constituiau o atingere adusă libertății lor de gândire, de conștiință și de religie; Considerând că, în hotărârea sa din 14 octombrie 1999, Curtea, în unanimitate: - a hotărât că a existat o încălcare a articolului 5, paragraful 1, din Convenție; - a hotărât că nu se impunea să se examineze separat plângerea întemeiată pe articolul 9 din Convenție; - a hotărât că Guvernul Statului pârât trebuia să plătească, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă, 250.000 pesetas fiecăruia dintre cei șase reclamanți pentru prejudiciul moral și 500.000 pesetas în comun cu titlu de cheltuieli de judecată și că aceste sume urmau să fie majorate cu o dobândă simplă de 4,25% pe an începând cu expirarea termenului menționat și până la plată; - a respins cererea de satisfacție echitabilă pentru rest; Având în vedere Regulile adoptate de Comitetul Miniștrilor referitoare la aplicarea articolului 54 din Convenție, reguli care, pentru moment,

se aplică prin analogie cauzelor care țin de articolul 46, paragraful 2, din Convenție, astfel cum a fost modificată prin Protocolul nr. 11; După ce a invitat Guvernul Statului pârât să îl informeze cu privire la măsurile luate în urma hotărârii din 14 octombrie 1999, având în vedere obligația care îi revine Spaniei de a se conforma acesteia conform articolului 46, paragraful 1, din Convenție; Considerând că, în cursul examinării acestei cauze de către Comitetul Miniștrilor, Guvernul Statului pârât a indicat că hotărârea Curții fusese publicată în Boletín de Información del Ministerio de Justicia și transmisă autorităților direct vizate (Tribunal de Instrucción No. 5 de Barcelona, Audiencia Provincial de Barcelona, Tribunal Supremo, Tribunal Constitucional și Dirección General para la Seguridad de los Ciudadanos de la Generalidad de Cataluña); După ce s-a asigurat că la 2 februarie 2000, în termenul stabilit, Guvernul Statului pârât le plătise reclamanților sumele prevăzute în hotărârea din 14 octombrie 1999, Declară, după ce a luat cunoștință de informațiile furnizate de Guvernul Spaniei, că și-a îndeplinit funcțiile în temeiul articolului 46, paragraful 2, din Convenție în prezenta cauză.

Résolution DH (2000) 80 relative à l’arrêt de la Cour européenne des Droits de l’Homme du 14 octobre 1999 (définitif le 14 janvier 2000) dans l’affaire Riera Blume et autres contre l’Espagne (adoptée par le Comité des Ministres le 29 mai 2000, lors de la 709 e réunion des Délégués des Ministres) Le Comité des Ministres, en vertu de l’article 46, paragraphe 2, de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales telle qu’amendée par le Protocole n° 11 (ci-après dénommée «la Convention»), Vu l’arrêt de la Cour européenne des Droits de l’Homme rendu le 14 octobre 1999 dans l’affaire Riera Blume et autres et transmis une fois définitif au Comité des Ministres en vertu de l’article 44 de la Convention ; Rappelant qu’à l’origine de cette affaire se trouve une requête (n° 37680/97) dirigée contre l’Espagne, introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 25 aout 1997 en vertu de l’article 25 de la Convention non amendée, par sept ressortissants espagnols, M me Elena Riera Blume, M me Concepciόn Riera Blume, M. José Victor Riera Blume, M me María Luz Casado Perez, M me Daria Amelia Casado Perez, M me María Teresa Sales Aige et M. Javier Bruna Reverter et que la Cour, saisie de cette affaire en vertu de l'article 5, paragraphe 2 du Protocole n° 11, a déclaré recevables leur griefs (à l'exception de ceux de M. José Victor Riera Blume),

selon lesquels leur transfert par la police dans un hôtel, puis leur maintien dans cet hôtel du 20 au 30 juin 1984, à la suite d’une enquête préliminaire dirigée contre leur « secte » constituait une privation de liberté dépourvue de base légale, et les actes de « déprogrammation » dont ils avaient fait l’objet durant leur détention constituait une atteinte à leur liberté de pensée, de conscience et de religion ; Considérant que dans son arrêt du 14 octobre 1999 la Cour, à l’unanimité: - a dit qu’il y avait eu violation de l’article 5, paragraphe 1, de la Convention ; - a dit qu’il ne s’imposait pas d’examiner séparément le grief tiré de l’article 9 de la Convention ; - a dit que le Gouvernement de l’Etat défendeur devait verser, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif, 250 000 pesetas à chacun des six requérants pour dommage moral et 500 000 pesetas conjointement au titre des frais et dépens et que ces montants seraient à majorer d’un intérêt simple de 4.25 % l’an à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement ; - a rejeté la demande de satisfaction équitable pour le surplus ; Vu les Règles adoptées par le Comité des Ministres relatives à l’application de l’article 54 de la Convention, règles qui, dans l’immédiat, s’appliquent par analogie aux affaires relevant de l’article 46, paragraphe 2,

de la Convention telle qu’amendée par le Protocole n° 11 ; Ayant invité le Gouvernement de l’Etat défendeur à l’informer des mesures prises à la suite de l’arrêt du 14 octobre 1999, eu égard à l’obligation qu’a l’Espagne de s’y conformer selon l’article 46, paragraphe 1, de la Convention ; Considérant que lors de l’examen de cette affaire par le Comité des Ministres, le Gouvernement de l’Etat défendeur a indiqué que l’arrêt de la Cour avait été publié dans le Boletín de Información del Ministerio de Justicia et transmis aux autorités directement concernées ( Tribunal de Instrucción No. 5 of Barcelona, Audiencia Provincial de Barcelona, Tribunal Supremo, Tribunal Constitucional and Dirección General para la Seguridad de los Ciudadanos de la Generalidad de Cataluña ) ; S’étant assuré que le 2 février 2000, dans le délai imparti, le Gouvernement de l’Etat défendeur a versé aux requérants les sommes prévues dans l’arrêt du 14 octobre 1999, Déclare, après avoir pris connaissance des informations fournies par le Gouvernement de l’Espagne, qu’il a rempli ses fonctions en vertu de l’article 46, paragraphe 2, de la Convention dans la présente affaire.