KARAKOC v. TURKEY
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Admissible
KARAKOC v. TURKEY (CtEDO, 2000)
Primă secțiune DECIZIE PENTRU ADMINISIBILITATEA cererii nr. 28294/95 de către Erdal KARAKOÇ împotriva Turciei Curții Europene a Drepturilor Omului (prima secțiune), care așeză la 30 mai 2000 în calitate de Camera compusă de dna W. Thomassen, Președintele L. Ferrari Bravo, Gaukur Jörundsson, C. Bîrsan, J. Casadevill, R. Maruste, judecători F. Gölcüklü, judecător ad hoc și M. O’Boyle, grefierul secțiunii având în vedere cererea de mai sus introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 11 aprilie 1995 și înregistrată la 23 august 1995, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile transmise de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național turc, născut în 1967 și locuiește în districtul Hozat Tunceli. El este reprezentat în fața Curții de către dl Kevin Boyle și dna Françoise Hampson, ambii profesori de la Universitatea de Essex, Anglia. Circumstanțe particulare ale cazului Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Versiunea faptelor reclamantului la 4 octombrie 1994 a început operațiunile militare în regiunea Tunceli. La 14 octombrie 1994 unitățile militare au sosit în satul reclamantului Kozluca. Unitățile militare și autoritățile Stației Gendarme din satul au colectat sătenii din Kozluca în pătratul satului. Satenii li s-a spus să părăsească satul. Le-a luat două zile pentru a face mutarea. După ce sătenii au părăsit soldații și-au ars casele. Reclamantul a trebuit să lase în urmă culturile pe care le-a recoltat ca furaje de iarnă pentru animalele - patru câine, două tone de orz și două hambare pline de paie și lemn de foc. Reclamantul a lăsat, de asemenea, în urmă cu doi cai. Când reclamantul s-a întors în satul său pentru a obține lemn de foc, el a văzut că casa sa și câinele sale au fost arse și ușile și ferestrele casei îndepărtate. Casa reclamantului a fost o casă de patru camere cu baie, o toaletă, o bucătărie și un stal. Reclamantul și familia lui s-au dus la Hozat unde au fost plasate în salonul de nuntă municipal aparținând municipiului Hozat. Alți săteni au fost adăpostiți în corturi. Reclamantul locuiește în prezent împreună cu patru membri ai familiei sale într-o cameră de 25 m la salonul de nuntă. Există două toalete și o baie pentru treisprezece familii în acest salon. Reclamantul, un fermier, nu are nici un loc de muncă la Hozat și, prin urmare, nici un venit. Când locuia în satul său, el ar putea să-și susțină familia prin locuirea de pe pământul său și pe animalele sale. Când reclamantul și familia sa au sosit pentru prima dată în Hozat, fiecare a fost acordată 3 kilograme de dispoziții de către stat ca o formă de ajutor unic și 1 milion de lire în ajutor. În afară de aceasta, reclamantul nu a primit nicio compensație. La 31 octombrie 1994, reclamantul a solicitat biroul prim-ministrului, biroul guvernatorului provincial Tunceli și biroul guvernatorului regiunii de urgență. El s-a plâns că el și sătenii săi au fost evacuați forțat din satul lor, pe ordinele comandantului Garei Gendarme în satul lor și ale soldaților care au venit în sat ca parte a unei operații militare. La 16 noiembrie 1994, reclamantul a depus o cerere la biroul procurorului public șef din Hozat. În petiția sa, el a declarat următoarele: „Rezidez în satul Kozluca. În timpul operațiunilor militare desfășurate în regiunea noastră, autoritățile militare au convocat sătenii și ne-au ordonat să evacuam satul într-un timp atât de scurt. Am fost evacuate forțat [din satul nostru]. Eu locuiesc în salonul de nuntă al municipiului. Am făcut cereri scrise autorităților. Nu am primit niciun răspuns. Când m-am dus la [satul meu] pentru a obține lemn de foc am văzut că o parte din casa mea, precum și pachete de fân au fost arse și că ușile și ferestrele [casa mea] au fost îndepărtate. declarați că am fost expulzat forțat [din satul meu] și că sătenii au fost martori [acent incident]. Solicit cu respect ca cei care au dat daune casei mele și care m-au evacuat forțat [din satul meu] să fie urmărit.” La 26 ianuarie 1995, guvernatorul districtului Hozat, dl Günay Özdemir, a scris o scrisoare în răspunsul reclamantului care a afirmat: „ ... locuitorii celor nouă sate atașate de districtul nostru s - au mutat în centrul districtului Hozat, precum și în alte provincii și districte. Cetățenii care s-au mutat în centrul districtului Hozat au fost depusi în clădiri private și publice și au primit ajutor alimentar și monetar. Aceste ajutoare continuă și guvernația noastră a încercat să găsească soluții la problemele cetățenilor. În ceea ce privește cererea ta de a fi adăpostită, aș dori să vă informez că nu îndepliniți cerințele privind locuința Legea nr. 2510, nici motivele juridice și nu există nimic de făcut.” Reclamantul nu a urmărit niciun alt remediu intern. Versiunea faptelor guvernamentale Reclamantul a părăsit satul său din cauza activităților teroriste din regiunea sa. Acuzațiile sale cu privire la evacuarea satului său sunt false conform informațiilor obținute de la Sediul General Gendarme. Nu există dovezi care dovedește că casa sa a fost arsă. La cererea sa, Guvernatorul districtului Hozat a furnizat reclamantului o cazare în sala municipală. A primit ajutor în valoare de 24.131.000 lira turcă (TL) pentru alimente, încălzire și chirie. Acest ajutor continuă. Cu toate acestea, reclamantul nu a solicitat autorităților pentru a primi 2.875.000 TL de ajutor monetar care trebuia în acel moment. Guvernatorul districtului a făcut o declarație publică în sensul că cei care au părăsit satele lor ca urmare a amenințării teroriste vor fi acordate terenuri și materiale gratuit pentru construcția de noi case. La 11 ianuarie 1995, procurorul public șef al Hozat, care a primit plângeri penale ale reclamantului cu privire la expulziarea sa din satul său și distrugerea proprietății sale, a emis o decizie de non-jurisdicție și a trimis dosarul de anchetă Consiliului Administrativ de districtul Hozat, în conformitate cu Legea privind urmărirea în judecată a funcționarilor civili. Ancheta este încă în așteptare în fața Consiliului de Administrație. Legea și practicile interne Responsabilitatea administrativă relevantă art. 125 din Constituția turcă prevede următoarele: „Toate actele și deciziile administrației sunt supuse unei revizuiri judiciare... Administrația este responsabilă pentru a indemna orice daune cauzate de propriile sale acte și măsuri.” Dispoziția de mai sus nu este supusă nici unei restricții chiar într-o stare de urgență sau de război. Această ultimă cerință nu necesită neapărat dovezi de existența vreo vină din partea administrației, a căror responsabilitate este de natură absolută și obiectivă, bazată pe un concept de răspundere colectivă și numită „risc social”. Astfel, administrația poate indemna persoanele care au suferit daune din cauza actelor comise de instigatori necunoscuti sau terorisți atunci când statul poate fi declarat că nu a reușit în datoria sa de a menține ordinea publică și siguranța sau în datoria sa de a proteja viața și proprietatea individuale. Principiul răspunderii administrative se reflectă în art. 1 suplimentar din Legea nr. 2935 din 25 octombrie 1983 privind statul de urgență, care prevede: „... acțiunile de compensare în ceea ce privește exercitarea competențelor conferite de prezenta Lege trebuie puse la dispoziția administrației în fața instanțelor administrative.” Responsabilitatea penală Este o infracțiune în temeiul Codului penal turc - să facă o căutare ilegală a domiciliului unui individ (articolele 193 și 194); - să comite incendii (articolele 369, 370, 371, 372) sau incendii agravate în cazul în care viața umană este în pericol (art. 382); - să comite incendii involontari prin neglijență, neglijență sau inexperienta (art. 383); sau să deterioreze în mod intenționat proprietatea altcuiva (articole 516 și următoarele). Pentru toate aceste încălcări pot fi depuse plângeri, în conformitate cu articolele 151 și 153 din Codul de Procedință Penală, cu procurorul public sau cu autoritățile administrative locale. Procurorul public și poliția au datoria de a investiga crimele raportate lor, cel de a decide dacă o acuzație ar trebui inițiată, în conformitate cu art. 148 din Codul de Procedură Penală. Un reclamant poate apela împotriva deciziei procurorului public de a nu iniția proceduri penale. Dacă autorii suspectați ale actelor atacate sunt militari, acestea pot fi, de asemenea, urmărite pentru a cauza daune ample, a pune în pericol viața umană sau a proprietăților daunatoare, dacă nu au urmat ordinele în conformitate cu art. 86 și 87 din Codul Militar. Procedura în aceste circumstanțe poate fi inițiată de persoanele în cauză (nemilitare) în fața autorității competente în temeiul Codului de procedură penală sau în fața superiorului ierarhic al persoanelor suspectate (articolele 93 și 95 din Legea nr. 353 privind Constituția și Procedură a Curților Militare). În cazul în care autorul suspectat al unei infracțiuni este un agent al statului, permisiunea de a procesa trebuie obținută de la un consiliu administrativ local (Comitetul Executiv al Adunării Provinciale). Deciziile consiliului local pot fi apelate la Curtea Supremă de Administrație; refuzul de a procesa este supus unui recurs automat de acest tip. Dispoziții privind compensarea Orice acțiune ilegală de către funcționarii publici, fie o crimă sau o tortă, care cauzează daune materiale sau morale, poate face obiectul unei cereri de compensare în fața instanțelor civile obișnuite. Procedura împotriva administrației poate fi adusă în fața instanțelor administrative, ale căror proceduri sunt în scris. Daunele cauzate de violență teroristă pot fi compensate din Fondul de Ajutor și Solidaritate Socială. COMPLAINTĂ Reclamantul afirmă încălcarea articolelor 3, 5, 6, 8, 13, 14 și 18 din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Reclamantul menține, în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, că dreptul său la bucuria pașnică a bunurilor sale a fost încălcat din cauza evacuarea forțată a lui și a familiei sale din casa lor și distrugerea proprietății sale de către forțele de securitate. El se plânge că a fost privat de acces și de utilizare a pământului său. Reclamantul se plâng, în temeiul articolului 3 din Convenție, că el și familia sa au fost eliminați arbitrar din casa lor, fără nici o justificare de către forțele de securitate și că au fost forțați să se ascundă într-o clădire din Hozat, fără facilități adecvate, venituri sau ajutoare viitoare din partea statului. Afirmă că acest tip de tratament este degradant, inuman și în încălcarea obligațiilor nederogabile ale statului în temeiul articolului 3. Reclamantul susține în temeiul articolului 5 din Convenție că dreptul său la libertate și securitatea persoanei a fost încălcat din cauza expulzării arbitrare a satului său și a familiei sale din satul lor. Reclamantul susține, în temeiul articolului 6 din Convenție, că nu a putut solicita un remediu pentru încălcările pe care le-a suferit din cauza lipsei de anchetă împotriva celor vinovați. Lipsa unei proceduri penale eficace împiedică reclamantul să pună în aplicare proceduri civile împotriva celor vizați. Reclamantul susține în temeiul articolului 8 din Convenție că distrugerea casei și a proprietăților sale de către forțele de securitate constituie o încălcare a dreptului său de a respecta viața sa privată și de familie și a domiciliului său. Reclamantul susține o încălcare a art. 13 din Convenție din cauza faptului că nu a furnizat un remediu eficace pentru a-l permite să împiedice distrugerea casei și a bunurilor sale. El plânge că încercările sale au fost în zadar. El susține, de asemenea, că guvernatorul adjunct, prin pierderea plângerii sale și prin afirmarea că a părăsit satul său ca urmare a fricii teroriștilor, a asigurat că nu poate exista un remediu eficace în sensul articolului 13 din Convenție. Reclamantul se plânge în temeiul articolului 14 din Convenție, coroborat cu articolele menționate mai sus, că el și familia sa sunt victime de o practică de încălcare a articolului 14 din cauza originei etnice și a convingerii alevi. Reclamantul susține o încălcare a articolului 18 din Convenție, deoarece autoritățile turce permit armatelor să utilizeze metode ilegale pentru a suprima probleme care includ evacuarea și distrugerea satelor din sud-estul Turciei. DREPTUL Reclamantul se plânge de expulzarea forțată a satului său și de distrugerea casei și a bunurilor de către forțele de securitate. Invocă articolele 3, 5, 6, 8, 13, 14 și 18 din Convenția și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Obiecția preliminară a guvernului Guvernul susține că ancheta penală privind presupusa evacuare a satului reclamantului și distrugerea casei și a bunurilor sale este încă în așteptare în fața Consiliului Administrativ de District Hozat. Ele susțin că reclamantul ar trebui să aștepte rezultatul deciziei Consiliului Administrativ de District Hozat. Acestea susțin, de asemenea, că cererea este prematură de când reclamantul și-a depus cererea la Comisie numai 3 luni după transferul dosarului de anchetă preliminară de la biroul procurorului public șef la Consiliul de Administrație. În acest sens, Guvernul susține că cererea ar trebui să fie declarată inadmisibilă din cauza incapacității reclamantului de a epuiza căile de recurs interne în sensul articolului 35 § 1 din Convenție. Reclamantul respinge afirmația guvernului că și-a adus cererea prematur. Afirmă că autoritățile nu și-au investigat plângerile sau nu au răspuns în mod corespunzător. El susține că Consiliul Administrativ de District Hozat a fost confiscat din dosarul de anchetă la 11 ianuarie 1995 și că nu a reușit să ajungă la o decizie în ciuda scurgerii timpului foarte lung. În plus, este cu atât mai irealist să se aștepte ca Consiliul de administrație să ajungă la altă decizie decât una din neproceduri, ținând cont de faptul că guvernatorul de district este membru al Consiliului și că el și-a dat deja opinia în această privință în scrisoarea sa din ianuarie 1995. În răspunsul la argumentul guvernului potrivit căruia el și-a depus cererea în favoarea Comisiei la numai 3 luni de la transferul dosarului de anchetă la administrativ Consiliul, reclamantul susține că a fost obligat să facă acest lucru având în vedere cerința conform căreia, într-o situație în care nu există remediere eficace, cererea trebuie introdusă în termen de șase luni de la incidentul care dă naștere plângerii. Reclamantul susține, de asemenea, că este scutit de căile de recurs interne epuizate din cauza practicii administrative de evacuare forțată și de distrugere a satelor și că nu a furnizat un remediu eficace pentru încălcările perpetrate de forțele de securitate. În acest sens, reclamantul solicită Curții să respingă obiecția preliminară a Guvernului. Curtea reiterează că statul de epuizare a recursurilor interne menționat la art. 35 § 1 din Convenție obligă cei care doresc să-și aducă cazul împotriva statului în fața unui organ judecător internațional sau arbitral să utilizeze în primul rând remediile prevăzute de sistemul juridic național. Cu toate acestea, în temeiul articolului 35 alineatul (1) nu există obligația de a recurge la remedii care sunt inadecvate sau ineficace. În plus, în conformitate cu „legislațiile general recunoscute de drept internațional”, pot exista circumstanțe speciale care absoargă reclamantul de la obligația de a epuiza căile de recurs interne de la dispoziția sa; unul dintre aceste motive este faptul că autoritățile naționale nu efectuează o investigație sau oferă asistență pentru a răspunde unor acuzații grave de încălcare sau de infligere a prejudiciului de către agenții de stat (a se vedea Akdivar și alții v. Hotărârea Turciei din 16 septembrie 1996, Raporturile Hotărârilor și Deciziilor 1996 IV, p. 1210 11, §§ 65-69, și Hotărârea Menteș și alții c. Turcia din 28 noiembrie 1997, Raporturile 1997 VIII, p. 2706, § 57). Aplicarea normei de epuizare trebuie să acorde o atenție adecvată pentru faptul că aceasta este aplicată în contextul mecanismelor de protecție a drepturilor omului pe care părțile contractante le-au convenit să le creeze. În consecință, Curtea a recunoscut că art. 35 § 1 trebuie aplicat cu un anumit grad de flexibilitate și fără formalitate excesivă. Regulile nu sunt absolute și nu sunt capabile să fie aplicate automat. În analiza dacă a fost observat, este esențial să se ia în considerare circumstanțele specifice ale fiecărui caz. Aceasta înseamnă, printre altele, că Curtea trebuie să țină seama realist de contextul juridic și politic general în care funcționează remediile, precum și de circumstanțele personale ale reclamantului sau ale reclamanților (a se vedea hotărârea menționată mai sus, p. 2707, § 58). În acest sens, Curtea observă că, în urma hotărârii procurorului public Hozat privind nejurisprudența în ceea ce privește forțele de securitate, autoritățile nu au efectuat nicio anchetă suplimentară cu privire la acuzațiile reclamantului. Dimpotrivă, autoritățile naționale, cum ar fi guvernatorul districtului Hozat, precum și alte autorități administrative, au rămas total pasive în fața acuzațiilor grave de încălcare a comportamentului de către agenți de stat. În plus, cinci ani după primirea dosarului de anchetă nu a fost luată nici o decizie de către Consiliul Administrativ de districtul Hozat și nimeni nu a fost acuzat de autoritățile judiciare. Cu toate acestea, pentru Curte, atunci când un individ formulează o cerere argumentată în ceea ce privește distrugerea proprietăților, a torturei sau a crimelor care implică responsabilitatea statului, noțiunea de „recuperare eficientă”, în sensul articolului 13 din Convenție, presupune, în plus față de plata compensației, dacă este cazul, o anchetă aprofundată și eficace care să conducă la identificarea și pedeapsa celor responsabile și, inclusiv, accesul eficace al reclamantului la procedura de investigare (a se vedea hotărârea menteș și alții menționat anterior, p. 2715, § 89; Hotărârea Aksoy c. Turcia din 18 decembrie 1996, Raporturi 1996-VI, p. 2287, § 98; și Hotărârea Kaya c. Turcia din 19 februarie 1998, Raporturi 1998-I, p. 330, § 107). În caz contrar, dacă o acțiune bazată pe răspunderea strictă a statului ar trebui considerată o acțiune juridică care trebuia epuizată în ceea ce privește plângerile prevăzute la art. 2 și 8 din Convenția sau la art. 1 din Protocolul nr. 1, obligația statului de a urmări cei vinovați de astfel de încălcări grave ar putea dispărea. consideră că acuzațiile reclamantului, din care - după cum a fost clar din cererile sale din 31 octombrie și 16 noiembrie 1994, autoritățile au fost conștiente - au constituit o cerere argumentată atât în ceea ce privește actele presupuse, cât și statutul persoanelor implicate. În consecință, având în vedere lipsa unei anchete eficace de către autoritățile în ceea ce privește plângerile sale, nu a existat obligația reclamantului de a aștepta rezultatul procedurii penale în fața Consiliului de administrație al districtului Hozat. În acest sens, Curtea concluzionează că obiecția preliminară a guvernului în acest sens trebuie respinsă. În ceea ce privește substanța plângerii reclamantei, Curtea consideră, în lumina argumentelor părților, că cazul ridică chestiuni complexe de drept și de fapt în temeiul Convenției, ale căror hotărâre ar trebui să depinde de examinarea meritelor cererilor în ansamblul său. Prin urmare, Curtea concluzionează că cererea nu este în mod evidentă În sensul articolului 35 § 3 din Convenție, nu s-au stabilit alte motive de declarare inadmisibilă. Din aceste motive, Curtea, cu majoritate, DECLAREA APLICAREI ADMISSIBILE, fără a se judeca în fondul cazului. Președintele grefierului Michael O’Boyle Wilhelmina Thomassen