Karakoc împotriva Turciei

Primă secțiune DECIZIE PENTRU ADMINISIBILITATEA cererii nr. 28294/95 de către Erdal KARAKOÇ împotriva Turciei Curții Europene a Drepturilor Omului (prima secțiune), care așeză la 30 mai 2000 în calitate de Camera compusă de dna W. Thomassen, Președintele L. Ferrari Bravo, Gaukur Jörundsson, C. Bîrsan, J. Casadevill, R. Maruste, judecători F. Gölcüklü, judecător ad hoc și M. O’Boyle, grefierul secțiunii având în vedere cererea de mai sus introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 11 aprilie 1995 și înregistrată la 23 august 1995, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile transmise de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național turc, născut în 1967 și locuiește în districtul Hozat Tunceli.

El este reprezentat în fața Curții de către dl Kevin Boyle și dna Françoise Hampson, ambii profesori de la Universitatea de Essex, Anglia. Circumstanțe particulare ale cazului Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Versiunea faptelor reclamantului la 4 octombrie 1994 a început operațiunile militare în regiunea Tunceli. La 14 octombrie 1994 unitățile militare au sosit în satul reclamantului Kozluca. Unitățile militare și autoritățile Stației Gendarme din satul au colectat sătenii din Kozluca în pătratul satului. Satenii li s-a spus să părăsească satul. Le-a luat două zile pentru a face mutarea. După ce sătenii au părăsit soldații și-au ars casele.

Reclamantul a trebuit să lase în urmă culturile pe care le-a recoltat ca furaje de iarnă pentru animalele - patru câine, două tone de orz și două hambare pline de paie și lemn de foc. Reclamantul a lăsat, de asemenea, în urmă cu doi cai. Când reclamantul s-a întors în satul său pentru a obține lemn de foc, el a văzut că casa sa și câinele sale au fost arse și ușile și ferestrele casei îndepărtate. Casa reclamantului a fost o casă de patru camere cu baie, o toaletă, o bucătărie și un stal. Reclamantul și familia lui s-au dus la Hozat unde au fost plasate în salonul de nuntă municipal aparținând municipiului Hozat. Alți săteni au fost adăpostiți în corturi. Reclamantul locuiește în prezent împreună cu patru membri ai familiei sale într-o cameră de 25 m la salonul de nuntă.

Există două toalete și o baie pentru treisprezece familii în acest salon. Reclamantul, un fermier, nu are nici un loc de muncă la Hozat și, prin urmare, nici un venit. Când locuia în satul său, el ar putea să-și susțină familia prin locuirea de pe pământul său și pe animalele sale. Când reclamantul și familia sa au sosit pentru prima dată în Hozat, fiecare a fost acordată 3 kilograme de dispoziții de către stat ca o formă de ajutor unic și 1 milion de lire în ajutor. În afară de aceasta, reclamantul nu a primit nicio compensație. La 31 octombrie 1994, reclamantul a solicitat biroul prim-ministrului, biroul guvernatorului provincial Tunceli și biroul guvernatorului regiunii de urgență. El s-a plâns că el și sătenii săi au fost evacuați forțat din satul lor, pe ordinele comandantului Garei Gendarme în satul lor și ale soldaților care au venit în sat ca parte a unei operații militare.

La 16 noiembrie 1994, reclamantul a depus o cerere la biroul procurorului public șef din Hozat. În petiția sa, el a declarat următoarele: „Rezidez în satul Kozluca. În timpul operațiunilor militare desfășurate în regiunea noastră, autoritățile militare au convocat sătenii și ne-au ordonat să evacuam satul într-un timp atât de scurt. Am fost evacuate forțat [din satul nostru]. Eu locuiesc în salonul de nuntă al municipiului. Am făcut cereri scrise autorităților. Nu am primit niciun răspuns. Când m-am dus la [satul meu] pentru a obține lemn de foc am văzut că o parte din casa mea, precum și pachete de fân au fost arse și că ușile și ferestrele [casa mea] au fost îndepărtate. declarați că am fost expulzat forțat [din satul meu] și că sătenii au fost martori [acent incident].

Solicit cu respect ca cei care au dat daune casei mele și care m-au evacuat forțat [din satul meu] să fie urmărit.” La 26 ianuarie 1995, guvernatorul districtului Hozat, dl Günay Özdemir, a scris o scrisoare în răspunsul reclamantului care a afirmat: „ ... locuitorii celor nouă sate atașate de districtul nostru s - au mutat în centrul districtului Hozat, precum și în alte provincii și districte. Cetățenii care s-au mutat în centrul districtului Hozat au fost depusi în clădiri private și publice și au primit ajutor alimentar și monetar. Aceste ajutoare continuă și guvernația noastră a încercat să găsească soluții la problemele cetățenilor. În ceea ce privește cererea ta de a fi adăpostită, aș dori să vă informez că nu îndepliniți cerințele privind locuința Legea nr. 2510, nici motivele juridice și nu există nimic de făcut.” Reclamantul nu a urmărit niciun alt remediu intern.

Versiunea faptelor guvernamentale Reclamantul a părăsit satul său din cauza activităților teroriste din regiunea sa. Acuzațiile sale cu privire la evacuarea satului său sunt false conform informațiilor obținute de la Sediul General Gendarme. Nu există dovezi care dovedește că casa sa a fost arsă. La cererea sa, Guvernatorul districtului Hozat a furnizat reclamantului o cazare în sala municipală. A primit ajutor în valoare de 24.131.000 lira turcă (TL) pentru alimente, încălzire și chirie. Acest ajutor continuă. Cu toate acestea, reclamantul nu a solicitat autorităților pentru a primi 2.875.000 TL de ajutor monetar care trebuia în acel moment. Guvernatorul districtului a făcut o declarație publică în sensul că cei care au părăsit satele lor ca urmare a amenințării teroriste vor fi acordate terenuri și materiale gratuit pentru construcția de noi case.

La 11 ianuarie 1995, procurorul public șef al Hozat, care a primit plângeri penale ale reclamantului cu privire la expulziarea sa din satul său și distrugerea proprietății sale, a emis o decizie de non-jurisdicție și a trimis dosarul de anchetă Consiliului Administrativ de districtul Hozat, în conformitate cu Legea privind urmărirea în judecată a funcționarilor civili. Ancheta este încă în așteptare în fața Consiliului de Administrație. Legea și practicile interne Responsabilitatea administrativă relevantă art. 125 din Constituția turcă prevede următoarele: „Toate actele și deciziile administrației sunt supuse unei revizuiri judiciare... Administrația este responsabilă pentru a indemna orice daune cauzate de propriile sale acte și măsuri.” Dispoziția de mai sus nu este supusă nici unei restricții chiar într-o stare de urgență sau de război.

Această ultimă cerință nu necesită neapărat dovezi de existența vreo vină din partea administrației, a căror responsabilitate este de natură absolută și obiectivă, bazată pe un concept de răspundere colectivă și numită „risc social”. Astfel, administrația poate indemna persoanele care au suferit daune din cauza actelor comise de instigatori necunoscuti sau terorisți atunci când statul poate fi declarat că nu a reușit în datoria sa de a menține ordinea publică și siguranța sau în datoria sa de a proteja viața și proprietatea individuale.

Principiul răspunderii administrative se reflectă în art. 1 suplimentar din Legea nr. 2935 din 25 octombrie 1983 privind statul de urgență, care prevede: „... acțiunile de compensare în ceea ce privește exercitarea competențelor conferite de prezenta Lege trebuie puse la dispoziția administrației în fața instanțelor administrative.” Responsabilitatea penală Este o infracțiune în temeiul Codului penal turc - să facă o căutare ilegală a domiciliului unui individ (articolele 193 și 194); - să comite incendii (articolele 369, 370, 371, 372) sau incendii agravate în cazul în care viața umană este în pericol (art. 382); - să comite incendii involontari prin neglijență, neglijență sau inexperienta (art. 383); sau să deterioreze în mod intenționat proprietatea altcuiva (articole 516 și următoarele).

Pentru toate aceste încălcări pot fi depuse plângeri, în conformitate cu articolele 151 și 153 din Codul de Procedință Penală, cu procurorul public sau cu autoritățile administrative locale. Procurorul public și poliția au datoria de a investiga crimele raportate lor, cel de a decide dacă o acuzație ar trebui inițiată, în conformitate cu art. 148 din Codul de Procedură Penală. Un reclamant poate apela împotriva deciziei procurorului public de a nu iniția proceduri penale. Dacă autorii suspectați ale actelor atacate sunt militari, acestea pot fi, de asemenea, urmărite pentru a cauza daune ample, a pune în pericol viața umană sau a proprietăților daunatoare, dacă nu au urmat ordinele în conformitate cu art. 86 și 87 din Codul Militar.

Procedura în aceste circumstanțe poate fi inițiată de persoanele în cauză (nemilitare) în fața autorității competente în temeiul Codului de procedură penală sau în fața superiorului ierarhic al persoanelor suspectate (articolele 93 și 95 din Legea nr. 353 privind Constituția și Procedură a Curților Militare). În cazul în care autorul suspectat al unei infracțiuni este un agent al statului, permisiunea de a procesa trebuie obținută de la un consiliu administrativ local (Comitetul Executiv al Adunării Provinciale). Deciziile consiliului local pot fi apelate la Curtea Supremă de Administrație; refuzul de a procesa este supus unui recurs automat de acest tip. Dispoziții privind compensarea Orice acțiune ilegală de către funcționarii publici, fie o crimă sau o tortă, care cauzează daune materiale sau morale, poate face obiectul unei cereri de compensare în fața instanțelor civile obișnuite.

Procedura împotriva administrației poate fi adusă în fața instanțelor administrative, ale căror proceduri sunt în scris. Daunele cauzate de violență teroristă pot fi compensate din Fondul de Ajutor și Solidaritate Socială. COMPLAINTĂ Reclamantul afirmă încălcarea articolelor 3, 5, 6, 8, 13, 14 și 18 din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Reclamantul menține, în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, că dreptul său la bucuria pașnică a bunurilor sale a fost încălcat din cauza evacuarea forțată a lui și a familiei sale din casa lor și distrugerea proprietății sale de către forțele de securitate. El se plânge că a fost privat de acces și de utilizare a pământului său.

Reclamantul se plâng, în temeiul articolului 3 din Convenție, că el și familia sa au fost eliminați arbitrar din casa lor, fără nici o justificare de către forțele de securitate și că au fost forțați să se ascundă într-o clădire din Hozat, fără facilități adecvate, venituri sau ajutoare viitoare din partea statului. Afirmă că acest tip de tratament este degradant, inuman și în încălcarea obligațiilor nederogabile ale statului în temeiul articolului 3. Reclamantul susține în temeiul articolului 5 din Convenție că dreptul său la libertate și securitatea persoanei a fost încălcat din cauza expulzării arbitrare a satului său și a familiei sale din satul lor. Reclamantul susține, în temeiul articolului 6 din Convenție, că nu a putut solicita un remediu pentru încălcările pe care le-a suferit din cauza lipsei de anchetă împotriva celor vinovați.

Lipsa unei proceduri penale eficace împiedică reclamantul să pună în aplicare proceduri civile împotriva celor vizați. Reclamantul susține în temeiul articolului 8 din Convenție că distrugerea casei și a proprietăților sale de către forțele de securitate constituie o încălcare a dreptului său de a respecta viața sa privată și de familie și a domiciliului său. Reclamantul susține o încălcare a art. 13 din Convenție din cauza faptului că nu a furnizat un remediu eficace pentru a-l permite să împiedice distrugerea casei și a bunurilor sale. El plânge că încercările sale au fost în zadar. El susține, de asemenea, că guvernatorul adjunct, prin pierderea plângerii sale și prin afirmarea că a părăsit satul său ca urmare a fricii teroriștilor, a asigurat că nu poate exista un remediu eficace în sensul articolului 13 din Convenție.

Reclamantul se plânge în temeiul articolului 14 din Convenție, coroborat cu articolele menționate mai sus, că el și familia sa sunt victime de o practică de încălcare a articolului 14 din cauza originei etnice și a convingerii alevi. Reclamantul susține o încălcare a articolului 18 din Convenție, deoarece autoritățile turce permit armatelor să utilizeze metode ilegale pentru a suprima probleme care includ evacuarea și distrugerea satelor din sud-estul Turciei. DREPTUL Reclamantul se plânge de expulzarea forțată a satului său și de distrugerea casei și a bunurilor de către forțele de securitate. Invocă articolele 3, 5, 6, 8, 13, 14 și 18 din Convenția și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Obiecția preliminară a guvernului Guvernul susține că ancheta penală privind presupusa evacuare a satului reclamantului și distrugerea casei și a bunurilor sale este încă în așteptare în fața Consiliului Administrativ de District Hozat. Ele susțin că reclamantul ar trebui să aștepte rezultatul deciziei Consiliului Administrativ de District Hozat. Acestea susțin, de asemenea, că cererea este prematură de când reclamantul și-a depus cererea la Comisie numai 3 luni după transferul dosarului de anchetă preliminară de la biroul procurorului public șef la Consiliul de Administrație. În acest sens, Guvernul susține că cererea ar trebui să fie declarată inadmisibilă din cauza incapacității reclamantului de a epuiza căile de recurs interne în sensul articolului 35 § 1 din Convenție.

Reclamantul respinge afirmația guvernului că și-a adus cererea prematur. Afirmă că autoritățile nu și-au investigat plângerile sau nu au răspuns în mod corespunzător. El susține că Consiliul Administrativ de District Hozat a fost confiscat din dosarul de anchetă la 11 ianuarie 1995 și că nu a reușit să ajungă la o decizie în ciuda scurgerii timpului foarte lung.

În plus, este cu atât mai irealist să se aștepte ca Consiliul de administrație să ajungă la altă decizie decât una din neproceduri, ținând cont de faptul că guvernatorul de district este membru al Consiliului și că el și-a dat deja opinia în această privință în scrisoarea sa din ianuarie 1995. În răspunsul la argumentul guvernului potrivit căruia el și-a depus cererea în favoarea Comisiei la numai 3 luni de la transferul dosarului de anchetă la administrativ Consiliul, reclamantul susține că a fost obligat să facă acest lucru având în vedere cerința conform căreia, într-o situație în care nu există remediere eficace, cererea trebuie introdusă în termen de șase luni de la incidentul care dă naștere plângerii.

Reclamantul susține, de asemenea, că este scutit de căile de recurs interne epuizate din cauza practicii administrative de evacuare forțată și de distrugere a satelor și că nu a furnizat un remediu eficace pentru încălcările perpetrate de forțele de securitate. În acest sens, reclamantul solicită Curții să respingă obiecția preliminară a Guvernului. Curtea reiterează că statul de epuizare a recursurilor interne menționat la art. 35 § 1 din Convenție obligă cei care doresc să-și aducă cazul împotriva statului în fața unui organ judecător internațional sau arbitral să utilizeze în primul rând remediile prevăzute de sistemul juridic național. Cu toate acestea, în temeiul articolului 35 alineatul (1) nu există obligația de a recurge la remedii care sunt inadecvate sau ineficace.

În plus, în conformitate cu „legislațiile general recunoscute de drept internațional”, pot exista circumstanțe speciale care absoargă reclamantul de la obligația de a epuiza căile de recurs interne de la dispoziția sa; unul dintre aceste motive este faptul că autoritățile naționale nu efectuează o investigație sau oferă asistență pentru a răspunde unor acuzații grave de încălcare sau de infligere a prejudiciului de către agenții de stat (a se vedea Akdivar și alții v. Hotărârea Turciei din 16 septembrie 1996, Raporturile Hotărârilor și Deciziilor 1996 IV, p. 1210 11, §§ 65-69, și Hotărârea Menteș și alții c. Turcia din 28 noiembrie 1997, Raporturile 1997 VIII, p. 2706, § 57). Aplicarea normei de epuizare trebuie să acorde o atenție adecvată pentru faptul că aceasta este aplicată în contextul mecanismelor de protecție a drepturilor omului pe care părțile contractante le-au convenit să le creeze.

În consecință, Curtea a recunoscut că art. 35 § 1 trebuie aplicat cu un anumit grad de flexibilitate și fără formalitate excesivă. Regulile nu sunt absolute și nu sunt capabile să fie aplicate automat. În analiza dacă a fost observat, este esențial să se ia în considerare circumstanțele specifice ale fiecărui caz. Aceasta înseamnă, printre altele, că Curtea trebuie să țină seama realist de contextul juridic și politic general în care funcționează remediile, precum și de circumstanțele personale ale reclamantului sau ale reclamanților (a se vedea hotărârea menționată mai sus, p. 2707, § 58). În acest sens, Curtea observă că, în urma hotărârii procurorului public Hozat privind nejurisprudența în ceea ce privește forțele de securitate, autoritățile nu au efectuat nicio anchetă suplimentară cu privire la acuzațiile reclamantului.

Dimpotrivă, autoritățile naționale, cum ar fi guvernatorul districtului Hozat, precum și alte autorități administrative, au rămas total pasive în fața acuzațiilor grave de încălcare a comportamentului de către agenți de stat. În plus, cinci ani după primirea dosarului de anchetă nu a fost luată nici o decizie de către Consiliul Administrativ de districtul Hozat și nimeni nu a fost acuzat de autoritățile judiciare.

Cu toate acestea, pentru Curte, atunci când un individ formulează o cerere argumentată în ceea ce privește distrugerea proprietăților, a torturei sau a crimelor care implică responsabilitatea statului, noțiunea de „recuperare eficientă”, în sensul articolului 13 din Convenție, presupune, în plus față de plata compensației, dacă este cazul, o anchetă aprofundată și eficace care să conducă la identificarea și pedeapsa celor responsabile și, inclusiv, accesul eficace al reclamantului la procedura de investigare (a se vedea hotărârea menteș și alții menționat anterior, p. 2715, § 89; Hotărârea Aksoy c. Turcia din 18 decembrie 1996, Raporturi 1996-VI, p. 2287, § 98; și Hotărârea Kaya c. Turcia din 19 februarie 1998, Raporturi 1998-I, p. 330, § 107). În caz contrar, dacă o acțiune bazată pe răspunderea strictă a statului ar trebui considerată o acțiune juridică care trebuia epuizată în ceea ce privește plângerile prevăzute la art. 2 și 8 din Convenția sau la art. 1 din Protocolul nr. 1, obligația statului de a urmări cei vinovați de astfel de încălcări grave ar putea dispărea.

consideră că acuzațiile reclamantului, din care - după cum a fost clar din cererile sale din 31 octombrie și 16 noiembrie 1994, autoritățile au fost conștiente - au constituit o cerere argumentată atât în ceea ce privește actele presupuse, cât și statutul persoanelor implicate. În consecință, având în vedere lipsa unei anchete eficace de către autoritățile în ceea ce privește plângerile sale, nu a existat obligația reclamantului de a aștepta rezultatul procedurii penale în fața Consiliului de administrație al districtului Hozat. În acest sens, Curtea concluzionează că obiecția preliminară a guvernului în acest sens trebuie respinsă. În ceea ce privește substanța plângerii reclamantei, Curtea consideră, în lumina argumentelor părților, că cazul ridică chestiuni complexe de drept și de fapt în temeiul Convenției, ale căror hotărâre ar trebui să depinde de examinarea meritelor cererilor în ansamblul său.

Prin urmare, Curtea concluzionează că cererea nu este în mod evidentă În sensul articolului 35 § 3 din Convenție, nu s-au stabilit alte motive de declarare inadmisibilă. Din aceste motive, Curtea, cu majoritate, DECLAREA APLICAREI ADMISSIBILE, fără a se judeca în fondul cazului. Președintele grefierului Michael O’Boyle Wilhelmina Thomassen

FIRST SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 28294/95 by Erdal KARAKOÇ against Turkey The European Court of Human Rights (First Section), sitting on 30 May 2000 as a Chamber composed of Mrs W. Thomassen, President , Mr L. Ferrari Bravo, Mr Gaukur Jörundsson, Mr C. Bîrsan, Mr J. Casadevall, Mr R. Maruste, judges , Mr F. Gölcüklü, ad hoc judge, and Mr M. O’Boyle, Section Registrar , Having regard to the above application introduced with the European Commission of Human Rights on 11 April 1995 and registered on 23 August 1995, Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court, Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS The applicant is a Turkish national, born in 1967 and living in the Hozat district of Tunceli.

He is represented before the Court by Mr Kevin Boyle and Mrs Françoise Hampson, both teachers at the University of Essex, England. A. Particular circumstances of the case The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. 1. Applicant’s version of facts On 4 October 1994 military operations started in the region of Tunceli. On 14 October 1994 military units arrived in the applicant’s village of Kozluca. The military units and the authorities of the Gendarme Station in the village collected the villagers from Kozluca in the village square. The villagers were told to leave the village. It took them two days to make the move. After the villagers had left the soldiers burnt their houses.

The applicant had to leave behind the crops which he had harvested as winter fodder for the animals - four haystacks, two tons of barley and two barns full of straw and firewood. The applicant also left behind two horses. When the applicant returned to his village to get firewood, he saw that his house and his haystacks had been burnt and the doors and windows of the house removed. The applicant’s house was a four-room house with a bathroom, a toilet, a kitchen and a stable. The applicant and his family went to Hozat where they were placed in the municipal wedding salon belonging to the Hozat Municipality. Other villagers were housed in tents. The applicant is currently living along with four members of his family in a room of 25 m 2 at the wedding salon.

There are two toilets and one bathroom for thirteen families in this salon. The applicant, a farmer, has no work at Hozat and therefore no income. When he was living in his village, he could support his family by living off his land and his livestock. When the applicant and his family first arrived in Hozat they were each given 3 kilograms of provisions by the State as a one-off form of assistance and 1 million liras in aid. Apart from this, the applicant has received no compensation. On 31 October 1994 the applicant petitioned the Prime Minister’s office, the Tunceli Provincial Governor’s office and the State of Emergency Region Governor’s office. He complained that he and his villagers had been forcibly evicted from their village on the orders of the Gendarme Station’s commander in their village and that of the soldiers who had come to the village as part of a military operation.

On 16 November 1994 the applicant lodged a petition with the Chief Public Prosecutor’s office in Hozat. In his petition he stated the following: “I am residing in the village of Kozluca. During the military operations conducted in our region military authorities convened the villagers and ordered us to evacuate the village in so short a time. We were forcibly evicted [from our village]. I am living in the wedding salon of the municipality. I have made written applications to the authorities. I did not receive any reply. When I went to [my village] to get firewood I saw that a part of my house as well as haystacks had been burned and that the doors and the windows [of my house] had been removed.

I declare that I was forcibly evicted [from my village] and that the villagers witnessed [this incident]. I respectfully request that those who had given damage to my house and who had forcibly evicted me [from my village] be prosecuted.” On 26 January 1995 the District Governor of Hozat, Mr Günay Özdemir, wrote a letter in reply to the applicant stating: “...The inhabitants of nine villages attached to our district moved to the Hozat District centre as well as other provinces and districts. The citizens who moved to the Hozat District centre were lodged in private and public buildings and they received food and monetary aid. These aids are still continuing and our Governorate tried to find solutions to our citizens’ problems.

As regards [your] request to be housed, I would like to inform you that you do not fulfil the requirements of Housing Law no. 2510 nor the legal grounds and there is nothing to be done.” The applicant has not pursued any other domestic remedy. 2. Government’s version of the facts The applicant left his village due to the terrorist activities in his region. His allegations concerning the evacuation of his village are untrue according to the information obtained from the Gendarme General Headquarters. There is no evidence which proves that his house had been burned down. Upon his request, the District Governor of Hozat supplied the applicant with a lodging in the municipal hall. He received aid amounting to 24,131,000 Turkish liras (TL) for food, heating and rent.

This aid continues. However, the applicant did not apply to the authorities to receive 2,875,000 TL of monetary aid which was due at the time. The District Governor made a public declaration to the effect that those who had left their villages as a result of terrorist threat would be given land and material free of charge for construction of new houses. On 11 January 1995 the Chief Public Prosecutor of Hozat, who had received the applicant’s criminal complaints concerning his eviction from his village and destruction of his property, issued a decision of non-jurisdiction and referred the investigation file to the Hozat District Administrative Council in accordance with the Law on the Prosecution of Civil Servants.

The investigation is still pending before the Administrative Council. B. Relevant domestic law and practice 1. Administrative liability Article 125 of the Turkish Constitution provides as follows: “All acts and decisions of the administration are subject to judicial review... The administration shall be liable to indemnify any damage caused by its own acts and measures.” The above provision is not subject to any restrictions even in a state of emergency or war. The latter requirement does not necessarily require proof of the existence of any fault on the part of the administration, whose responsibility is of an absolute, objective nature, based on a concept of collective liability and referred to as the theory of “social risk”.

Thus the administration may indemnify people who have suffered damage from acts committed by unknown or terrorist instigators when the State may be said to have failed in its duty to maintain public order and safety, or in its duty to safeguard individual life and property.

The principle of administrative liability is reflected in the additional section 1 of Law no. 2935 of 25 October 1983 on the State of Emergency, which provides: “... actions for compensation in relation to the exercise of the powers conferred by this Law are to be brought against the administration before the administrative courts.” 2. Criminal responsibility It is an offence under the Turkish Criminal Code - to make an unlawful search of an individual’s home (Articles 193 and 194); - to commit arson (Articles 369, 370, 371, 372) or aggravated arson if human life is endangered (Article 382); - to commit arson unintentionally by carelessness, negligence or inexperience (Article 383); or to damage another’s property intentionally (Articles 516 et seq.).

For all these offences complaints may be lodged, pursuant to Articles 151 and 153 of the Code of Criminal Procedure, with the public prosecutor or the local administrative authorities. The public prosecutor and the police have a duty to investigate crimes reported to them, the former deciding whether a prosecution should be initiated, pursuant to Article 148 of the Code of Criminal Procedure. A complainant may appeal against the decision of the public prosecutor not to institute criminal proceedings. If the suspected authors of the contested acts are military personnel, they may also be prosecuted for causing extensive damage, endangering human life or damaging property, if they have not followed orders in conformity with Articles 86 and 87 of the Military Code.

Proceedings in these circumstances may be initiated by the persons concerned (non-military) before the competent authority under the Code of Criminal Procedure, or before the suspected persons’ hierarchical superior (sections 93 and 95 of Law no. 353 on the Constitution and Procedure of Military Courts). If the suspected author of a crime is an agent of the State, permission to prosecute must be obtained from a local administrative council (the Executive Committee of the Provincial Assembly). The local council decisions may be appealed to the Supreme Administrative Court; a refusal to prosecute is subject to an automatic appeal of this kind. 3. Provisions on compensation Any illegal act by civil servants, be it a crime or a tort, which causes material or moral damage may be the subject of a claim for compensation before the ordinary civil courts.

Proceedings against the administration may be brought before the administrative courts, whose proceedings are in writing. Damage caused by terrorist violence may be compensated out of the Aid and Social Solidarity Fund. COMPLAINTS The applicant alleges violations of Articles 3, 5, 6, 8, 13, 14 and 18 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention. The applicant maintains under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention that his right to the peaceful enjoyment of his possessions was breached on account of his forced evacuation of him and his family from their home and destruction of his property by the security forces. He complains that he was deprived of access to and use of his land.

The applicant complains under Article 3 of the Convention that he and his family were arbitrarily evicted from their home without any justification whatsoever by the security forces and that they have been forced to squat in a building in Hozat, without proper facilities, income or future help from the State. He alleges that this type of treatment is degrading, inhuman and in violation of the State’s non-derogable obligations under Article 3. The applicant maintains under Article 5 of the Convention that his right to liberty and security of person was breached on account of his and his family’s arbitrary eviction from their village. The applicant submits under Article 6 of the Convention that he was unable to claim a remedy for the violations he had suffered on account of the lack of investigation against those responsible.

The lack of any effective criminal proceedings prevents the applicant from bringing civil proceedings against those responsible. The applicant asserts under Article 8 of the Convention that the destruction of his home and property by the security forces constitutes a violation of his right to respect for his private and family life and home. The applicant alleges a violation of Article 13 of the Convention on account of the failure to provide an effective remedy to enable him to challenge the destruction of his home and possessions. He complains that his attempts have been in vain. He further submits that the Deputy Governor, by misstating his complaint and by asserting that he had left his village as a result of fear of the terrorists, has ensured that there can be no effective remedy for the purposes of Article 13 of the Convention.

The applicant complains under Article 14 of the Convention, in conjunction with the above-mentioned Articles, that he and his family are victims of a practice of violation of Article 14 on account of their ethnic origin and Alevi belief. The applicant alleges a violation of Article 18 of the Convention since Turkish authorities allow the military to employ unlawful methods to suppress problems which include evacuation and destruction of villages in South East Turkey. THE LAW The applicant complains of his and his family’s forced eviction from their village and the destruction of his home and possessions by the security forces. He invokes Articles 3, 5, 6, 8, 13, 14 and 18 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention.

A. Government’s preliminary objection The Government submit that the criminal investigation into the alleged evacuation of the applicant’s village and destruction of his house and possessions is still pending before the Hozat District Administrative Council. They claim that the applicant should await the outcome of the Hozat District Administrative Council’s decision. They further contend that the application is premature since the applicant lodged his application with the Commission only 3 months after the transfer of the preliminary investigation file from the Chief Public Prosecutor’s office to the Administrative Council. In this respect, the Government assert that the application should be declared inadmissible on account of the applicant’s failure to exhaust domestic remedies within the meaning of Article 35 § 1 of the Convention.

The applicant refutes the Government’s submission that he brought his application prematurely. He alleges that the authorities failed to investigate his complaints or give any adequate form of response. He maintains that the Hozat District Administrative Council was seized of the investigation file on 11 January 1995 and that it failed to reach a decision despite the lapse of a very long time.

Furthermore, it is all the more unrealistic to expect the Administrative Council to reach decision other than one of non-prosecution bearing in mind the fact that the District Governor is a member of the Council and that he has already given his opinion on the matter in his letter of 26 January 1995. In reply to the Government’s argument that he lodged his application with the Commission only 3 months after the investigation file was transferred to the Administrative Council, the applicant submits that he was obliged to do so in view of the requirement that in a situation where there is no effective remedy the application must be brought within six months of the incident giving rise to the complaint.

The applicant also submits that he is exempt from exhausting domestic remedies due to the administrative practice of forced evacuations and destruction of villages and failure to provide an effective remedy for violations perpetrated by the security forces. In this connection the applicant requests the Court to reject the Government’s preliminary objection. The Court reiterates that the rule of exhaustion of domestic remedies referred to in Article 35 § 1 of the Convention obliges those seeking to bring their case against the State before an international judicial or arbitral organ to use first the remedies provided by the national legal system. However, there is no obligation under Article 35 § 1 to have recourse to remedies which are inadequate or ineffective.

In addition, according to the “generally recognised rules of international law”, there may be special circumstances which absolve the applicant from the obligation to exhaust the domestic remedies at his disposal; one such reason being the failure of the national authorities to undertake an investigation or offer assistance in response to serious allegations of misconduct or infliction of harm by State agents (see the Akdivar and Others v. Turkey judgment of 16 September 1996, Reports of Judgments and Decisions 1996 ‑ IV, pp. 1210 ‑ 11, §§ 65-69, and the Menteș and Others v. Turkey judgment of 28 November 1997, Reports 1997 ‑ VIII, p. 2706, § 57). The application of the rule of exhaustion must make due allowance for the fact that it is being applied in the context of machinery for the protection of human rights that the Contracting Parties have agreed to set up.

Accordingly, the Court has recognised that Article 35 § 1 must be applied with some degree of flexibility and without excessive formalism. The rule is neither absolute nor capable of being applied automatically. In reviewing whether it has been observed it is essential to have regard to the particular circumstances of each case. This means, amongst other things, that the Court must take realistic account of the general legal and political context in which the remedies operate, as well as the personal circumstances of the applicant or applicants (see the above-mentioned Menteș and Others judgment, p. 2707, § 58). In this connection, the Court observes that following the Hozat Public Prosecutor’s decision of non-jurisdiction in relation to the security forces the authorities have not conducted any further investigation into the applicant’s allegations.

On the contrary, the national authorities, such as the District Governor of Hozat as well as other administrative authorities, remained totally passive in the face of serious allegations of misconduct by State agents. Furthermore, five years after the receipt of the investigation file no decision has been taken by the Hozat District Administrative Council and no one has been charged by the judicial authorities.

However, for the Court, when an individual formulates an arguable claim in respect of destruction of property, torture or killing involving the responsibility of the State, the notion of an “effective remedy”, in the sense of Article 13 of the Convention, entails, in addition to the payment of compensation where appropriate, a thorough and effective investigation capable of leading to the identification and punishment of those responsible and including effective access by the complainant to the investigative procedure (see the above-mentioned Menteș and Others judgment, p. 2715, § 89; the Aksoy v. Turkey judgment of 18 December 1996, Reports 1996-VI, p. 2287, § 98; and the Kaya v. Turkey judgment of 19 February 1998, Reports 1998-I, p. 330, § 107). Otherwise, if an action based on the State’s strict liability were to be considered a legal action that had to be exhausted in respect of complaints under Articles 2 and 8 of the Convention or Article 1 of Protocol No. 1 thereof, the State’s obligation to pursue those guilty of such serious breaches might thereby disappear.

The Court considers that the applicant’s allegations, of which - as was clear from his petitions of 31 October and 16 November 1994 the authorities were aware - amounted to an arguable claim in respect of both the alleged acts and the status of the persons implicated. Accordingly, given the lack of effective investigation by the authorities into his complaints there was no requirement for the applicant to await the outcome of the criminal proceedings before the Hozat District Administrative Council. In this respect, the Court concludes that the Government’s preliminary objection in this respect must be dismissed. B. Merits As regards the substance of the applicant’s complaints, the Court considers, in the light of the parties’ submissions, that the case raises complex issues of law and fact under the Convention, the determination of which should depend on an examination of the merits of the applications as a whole.

The Court concludes, therefore, that the application is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other grounds for declaring it inadmissible have been established. For these reasons, the Court, by a majority,

DECLARES THE APPLICATION ADMISSIBLE

, without prejudging the merits of the case. Michael O’Boyle Wilhelmina Thomassen Registrar President