SECȚIUNEA A PATRA DECIZIA FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 41558/98 prezentate de Adelino SANTOS și Aida da Conceição SANTOS împotriva Portugaliei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 6 iunie 2000 într-o cameră compusă din Ress, președintele Pastor Ridruejo, Caflisch, Makarczyk, Cabral Barreto, Vajić, Pellonpää, judecători și V. Berger, grefier de secțiune Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la data de 3 iunie 1998 și înregistrată la data de 9 iunie 1998, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere decizia parțială a Curții la data de 20 aprilie 1999, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitanți, După ce au deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamanții sunt resortisanți portughezi, născuți în 1930 și, respectiv, 1932 și reședința la Marinha Grande (Portugalia). Aceștia sunt reprezentați în fața Curții de către J.J. Pereira, avocat în baroul Marinha Grande. Faptele, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. În 1973, tatăl celei de-a doua recurente a murit. Printre moștenitorii au fost a doua reclamantă, care a fost născută din căsătorie, și doi copii născuți în afara căsătoriei. Întrucât moștenitorii au putut auzi despre partajarea bunurilor, reclamanții au introdus, la 6 noiembrie 1990, o procedură de inventariere a succesiunii în fața Tribunalului din Marinha Grande. Un interviu între părțile interesate (conferencia de interessados) ) a avut loc la 21 octombrie 1991, în cursul căreia un d'ouis a acceptat prin licitare bunurile în împărțire, în schimbul plății la succesiune a unei soulte (tornas) de 37 126 000 escudos portughez (PTE). Prin hotărârea din 16 ianuarie 1992, instanța a decis că împărțirea acestei sume între reclamanți și cei doi copii Tribunalul a exclus astfel aplicarea articolului 2139 alineatul (2) din Codul civil, care prevedea, în redactarea sa la momentul deschiderii succesiunii, că cota copiilor născuți în afara căsătoriei ar fi egală cu jumătate din cea a copiilor născuți în căsătorie. Tribunalul a considerat că Constituția portugheză din 1976, care a abrogat discriminarea între copii Tribunalul da Relação ) de Coimbra. Între timp, suma de 9 281 500 PTE fiind depusă la tribunal, reclamanții au solicitat ca o astfel de sumă să le fie predată, ceea ce Tribunalul a refuzat. Cu toate acestea, în urma unei plângeri a părții pârâte, Tribunalul a declarat, printr-o decizie din 15 decembrie 1992, fără efect hotărârea în cauză, pe motiv că persoanele în cauză nu au fost invitate să își prezinte memoriile ca răspuns la cea a reclamanților. Curtea de apel a stat din nou cu privire la acțiune la 11 mai 1993. Ea și-a modificat poziția anterioară, în lumina argumentelor celor inminați, și a confirmat în întregime hotărârea Tribunalului din Marinha Grande. La 20 mai 1993, reclamanții s-au pronunțat în casație în fața Curții Supreme (Supremo Tribunal de Justiça) Printr-o hotărâre din 10 mai 1994, Înalta Instană a anulat hotărârea atacată, pe motiv că instana de apel a omis să facă faptele stabilite. Dosarul a fost transmis astfel Tribunalului de apel din Coimbra. Aceasta a pronunțat o nouă hotărâre la 23 ianuarie 1996, confirmând hotărârea Tribunalului de Primă Instană din Marinha Grande. Reclamanii s-au ocupat din nou de casarea în faa Curii Supreme. Printr-o hotărâre din 4 iunie 1996, Curtea Supremă a anulat decizia atacată și a dat dreptul reclamanților. Dosarul a fost transmis instanței judecătorești a lui Coimbra și apoi Tribunalului Marinha Grande, unde a ajuns la 24 septembrie 1996. La 30 iunie 1997, grefa a ridicat tabelul referitor la împărțire (mapa da partilha) ) În absența unor informații din partea părților în această privință, judecătorul, printr-o hotărâre din 12 iulie 1997, homologul l-a împărțit. La 15 decembrie 1997, instanța a plătit reclamanților suma de 18 500 200 PTE în cauză. În opinia reclamanților, durata procedurii care a început la 6 noiembrie 1990 se încheie la 15 decembrie 1997 prin plata sumei în cauză și, prin urmare, ar fi de șapte ani și o lună. Guvernul ridică o excepție de la nerespectarea termenului de șase luni prevăzut în art. 35 alin. (1) din Convenție. Acesta afirmă că decizia definitivă în speță este cea care a fost pronunțată de Curtea Supremă la data de 4 iunie 1996. Acesta susține că procedura ulterioară se referă numai la operațiuni materiale care nu implică contestații cu privire la drepturile și obligațiile cu caracter civil ale reclamanților și adaugă că: a presupune chiar că instanța de omologare din 12 iulie 1997 poate constitui decizia definitivă, cererea ar fi în orice caz tardivă. Reclamanții susțin că termenul de șase luni în cauză a început să curgă după plata sumei în cauză, data la care au încetat prejudiciile ca urmare a duratei procedurii. Curtea reamintește că aceaceasta este în momentul în care dreptul revendicat își găsește realizarea efectivă a faptului că se stabilește un drept de caracter civil (hotărârea Estima Jorge c. Portugalia din 21 aprilie 1998, Rec. 1998-II, p. 772, § 37). În cazul de față, acest moment este cel în care reclamanții au obținut plata sumei pe care au primit-o, adică la 15 decembrie 1997. Cererea a fost introdusă la 3 iunie 1998, înainte de expirarea termenului prevăzut la art. 35 alineatul (1) din convenție. Pe fond, guvernul susține că durata procedurii nu a depășit termenul rezonabil. Curtea consideră că, având în vedere criteriile stabilite de jurisprudența organelor Convenției în materie de termen rezonabil (complexitatea cauzei, comportamentul reclamanților și al autorităților competente) și ținând cont de toate elementele aflate în posesia sa, acest spătarul trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară request requestable , toate mijloacele de fond rezervate. Vincent Berger Georg Ress Modululer Președinte
de la requête n
o
41598/98
présentée par Adelino SANTOS et Aida da Conceição SANTOS
contre le Portugal
La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le
6 juin 2000 en une chambre composée de
M.
G.
Ress,
président
,
M.
A.
Pastor
Ridruejo,
M.
L.
Caflisch,
M.
J.
Makarczyk,
M.
I.
Cabral
Barreto,
M
me
N.
Vajić,
M.
M.
Pellonpää,
juges
,
et de
M.
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 3 juin 1998 et enregistrée le 9 juin 1998,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n
o
11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu la décision partielle de la Cour le 20 avril 1999,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Les requérants sont des ressortissants portugais, nés respectivement en 1930 et 1932 et résidant à Marinha Grande (Portugal). Ils sont représentés devant la Cour par M
e
J.J.
Pereira, avocat au barreau de Marinha Grande.
Les faits, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
En 1973, le père de la deuxième requérante décéda. Parmi les héritiers se trouvaient la deuxième requérante, qui était issue du mariage, et deux enfants nés hors mariage.
Les héritiers n’ayant pu s’entendre sur le partage des biens, les requérants introduisirent, le 6 novembre 1990, une procédure en inventaire de succession devant le tribunal de Marinha Grande.
Un entretien entre les intéressés (
conferência de interessados
) eut lieu le 21 octobre 1991, au cours duquel l’un d’eux accepta par licitation les biens en partage, en échange du paiement à la succession d’une soulte (
tornas
) à hauteur de 37 126 000 escudos portugais (PTE).
Par un jugement du 16 janvier 1992, le tribunal décida que le partage de cette somme entre les requérants et les deux enfants «
naturels
» du
de cujus
devait être fait en trois parties égales. Le tribunal écarta ainsi l’application de l’article 2139 § 2 du code civil, qui prévoyait, dans sa rédaction au moment de l’ouverture de la succession, que la quotité des enfants nés hors mariage serait égale à la moitié de celle des enfants issus du mariage. Le tribunal considéra que la Constitution portugaise de 1976, qui avait abrogé la discrimination entre enfants «
légitimes
» et «
naturels
», s’appliquait même aux successions ouvertes avant son entrée en vigueur. La somme à accorder aux requérants était ainsi de 9 281 500 PTE et non pas de 18 563 000 PTE.
Le 16 avril 1992, les requérants firent appel contre cette décision devant la cour d’appel (
Tribunal da Relação
) de Coimbra.
Entre-temps, la somme de 9 281 500 PTE ayant été déposée au tribunal, les requérants demandèrent qu’une telle somme leur fût remise, ce que le tribunal refusa.
Par un arrêt du 3 novembre 1992, la cour d’appel annula le jugement attaqué et fit droit aux requérants. Toutefois, suite à une réclamation de la partie adverse, la cour d’appel déclara, par une décision du 15 décembre 1992, sans effet l’arrêt en cause, au motif que les intimés n’avaient pas été invités à produire leur mémoire en réponse à celui des requérants.
La cour d’appel statua à nouveau sur le recours le 11 mai 1993. Elle modifia sa position antérieure, à la lumière des arguments des intimés, et confirma en entier le jugement du tribunal de Marinha Grande.
Le 20 mai 1993, les requérants se pourvurent en cassation devant la Cour suprême (
Supremo Tribunal de Justiça
).
Par un arrêt du 10 mai 1994, la haute juridiction annula l’arrêt attaqué, au motif que la cour d’appel avait omis de dresser les faits établis. Le dossier fut ainsi transmis à la cour d’appel de Coimbra.
Celle-ci rendit un nouvel arrêt le 23 janvier 1996, confirmant le jugement du tribunal de Marinha Grande.
Les requérants se pourvurent de nouveau en cassation devant la Cour suprême.
Par un arrêt du 4 juin 1996, la haute juridiction annula la décision attaquée et fit droit aux requérants.
Le dossier fut transmis à la cour d’appel de Coimbra et ensuite au tribunal de Marinha Grande, où il parvint le 24 septembre 1996.
Le 30 juin 1997, le greffe dressa le tableau relatif au partage (
mapa da partilha
). En l’absence d’observations des parties à cet égard, le juge, par un jugement du 12 juillet 1997, homologua le partage.
Le 15 décembre 1997, le tribunal versa aux requérants la somme de 18 500 200 PTE en cause.
Le grief des requérants porte sur la durée de la procédure qui a débuté le 6 novembre 1990 et s’est terminée, d’après eux le 15 décembre 1997 par le versement de la somme en cause. Elle serait donc de sept ans et un mois.
Selon les requérants, la durée de la procédure ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention.
Le Gouvernement soulève d’emblée une exception tirée du non-respect du délai de six mois prévu à l’article 35 § 1 de la Convention. Il affirme que la décision définitive en l’espèce est celle qui a été rendue par la Cour suprême en date du 4 juin 1996. Il soutient que la procédure ultérieure ne concernait que des opérations matérielles qui n’emportaient pas des contestations sur les droits et obligations de caractère civil des requérants. Il ajoute qu’à supposer même que le jugement d’homologation du 12 juillet 1997 puisse constituer la décision définitive, la requête serait en tout état de cause tardive.
Les requérants prétendent que le délai de six mois en cause n’a commencé à courir qu’après le versement de la somme en cause, date à laquelle ont cessé leurs préjudices en raison de la durée de la procédure.
La Cour rappelle que c’est au moment où le droit revendiqué trouve sa réalisation effective qu’il y a détermination d’un droit de caractère civil (arrêt Estima Jorge c. Portugal du 21 avril 1998,
Recueil
1998-II, p. 772, § 37).
En l’espèce, ce moment est celui où les requérants obtinrent le versement de la somme qu’ils réclamaient, soit le 15 décembre 1997. La requête a été introduite le 3 juin 1998, avant l’échéance du délai prévu à l’article 35 § 1 de la Convention. Il s’ensuit que la requête n’est pas tardive, et que l’exception du Gouvernement doit être rejetée.
Sur le fond, le Gouvernement soutient que la durée de la procédure n’a pas dépassé le délai raisonnable.
La Cour estime qu’à la lumière des critères dégagés par la jurisprudence des organes de la Convention en matière de «
délai raisonnable
» (complexité de l’affaire, comportement des requérants et des autorités compétentes), et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, ce grief doit faire l’objet d’un examen au fond.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
, tous moyens de fond réservés.
Vincent Berger
Georg Ress
Greffier
Président