Reclamantul este un național olandez, născut în 1959, și a fost reținut la momentul introducerii cererii. El este reprezentat în fața Curții de către dl G. Spong, un avocat practicant la Haga. În hotărârea sa din 22 mai 1995, Curtea Regională (Arrondissementsrechtbank) de s’-Hertogenbosch a condamnat reclamantul de omucidere și de a se ascunde și/sau de a îndepărta un organism cu scopul de a ascunde faptul și/sau cauza decesului. În plus, acesta a ordonat ca reclamantul să fie pus la dispoziția Guvernului (terbeschikkingstelling) pentru a primi un tratament mental la cheltuielile Guvernului. Reclamantul a depus un recurs la Curtea de Apel (Gerechtshof) de „s-Hertogenbosch. La 2 aprilie 1996, în urma procedurii adversare, Curtea de Apel și-a pronunțat hotărârea în public. Cu excepția calificării și a hotărârii, Curtea de Apel a menținut hotărârea din 22 mai 1995. Curtea de Apel a condamnat reclamantul la opt ani de închisoare și a ordonat, de asemenea, ca reclamantul să fie pus la dispoziția Guvernului. În ceea ce privește determinarea condamnării pedepsei de închisoare, Curtea de Apel a declarat: <Translation> „În opinia instanței, o altă sancțiune sau o pedeapsă mai limpede decât o pedeapsă care implică privarea necondiționată a libertății de o durată declarată în continuare nu este suficientă. Cu privire la acest punct, gravitatea ceea ce s-a dovedit în legătură cu alte fapte pedepsite a fost luată în considerare, printre altele, exprimată de pedeapsa maximă definită de statut pentru acest lucru și de pedeapsa impusă pentru fapte similare. Curtea este de părere că pedeapsa impusă de instanța de primă instanță și solicitată de procurorul general nu este suficientă în ceea ce exprimă insuficient; - faptul că victima M. a fost o fată de doar cincisprezece ani și faptul că a fost legată de acuzat; - măsura în care faptele dovedite au cauzat suferință personală în cercul familiei victimei și în măsura în care societatea a fost zdrobită; - caracterul violent al ceea ce a fost descoperit și a tulburărilor sociale ale căror consecință este, de asemenea, o consecință.” Reclamantul a depus un apel în casație la Curtea Supremă (Hoge Raad). În baza articolului 6 din Convenție, el se plângea, printre altele, că nu a apărut din hotărârea Curții de Apel dacă a decis sau nu să-și majoreze sentința în unanimitate. El a susținut că, în conformitate cu art. 424 § 2 din Codul de Procedură Penală (Wetboek van Strafvording), o astfel de creștere nu poate fi hotărât decât în unanimitate de Curtea de Apel. În opinia sa, o persoană condamnată ar trebui să poată verifica dacă această regulă a fost de fapt respectată. Procurorul general (Procurător-General) la Curtea Supremă, în avizul său consultativ la Curtea Supremă, a considerat că nu poate proveni din jurisprudența de la Strasbourg în temeiul Convenției că este obligatorie ca hotărârile să reflecte dacă a fost respectată normele prevăzute la art. 424 § 2 din Codul de Procedură Penală. În opinia sa, se referă la o regulă a dreptului procedural intern, iar legislatorul intern decide dacă și, dacă este cazul, în ce măsură trebuie să fie evidentă respectarea acestei norme. Deși procurorul general a fost de acord cu reclamantul că ar fi de dorit ca Curtea de Apel, într-o situație menționată la art. 424 alineatul § 2, să declare clar în hotărârea sa că s-a decis în unanimitate o creștere a condamnării. Cu toate acestea, el nu a considerat că o nerespectare a hotărârii în cauză ar trebui să conducă la anularea hotărârii în cauză. În opinia sa, nu existau motive suficiente pentru a se depărta de jurisprudența stabilită. În acest sens, el a constatat că, având în vedere motivele explicite ale creșterii sentinței, nu există motive pentru a se îndoi dacă Curtea de Apel a decis în unanimitate să mărească sentința reclamantului. În hotărârea sa din 20 mai 1997 și referindu-se la art. 101a din Legea Organizației Judiciare (Wet op de Rechterlijke Organisatie), Curtea Supremă a respins recursul reclamantului în casă, care nu provoacă determinarea problemelor juridice în interesul unității juridice și al dezvoltării juridice. Legea și practicile interne relevante Cu excepția articolului 472 § 2 din Codul de Procedință Penală, care se referă la deciziile Curții Supreme în ceea ce privește cererile de revizuire, nu există în legislația olandeză norme generale explicite în ceea ce privește faptul că deciziile judiciare trebuie luate cu majoritate. Acest principiu este considerat inerent în sistemul judiciar olandez în măsura în care cazurile nu sunt stabilite de un singur judecător. O trimitere la deliberările judecătorilor este consemnată în art. 26 § 1 din Legea Organizației Judiciare, în conformitate cu care dispoziția Președintelui unei Camere a Curții trebuie, în timpul deliberărilor judecătorilor, să ceară fiecărui judecător individual să își declare opinia. Președintele va fi ultima persoană care își va exprima opinia. În conformitate cu art. 26 § 2, fiecare judecător de ședință trebuie să participe la procesul decizional. Cu toate acestea, în conformitate cu art. 424 din Codul de Procedință Penală, este necesară o decizie unanimă a judecătorilor în cauză în trei situații specifice, inclusiv situația descrisă la alineatul (2) din această dispoziție, care se menționează: <Traducerea> „În cazul în care numai acuzatul a depus un recurs, el poate - cu privire la ceea ce s-a dovedit împotriva lui în procedura de primă instanță - numai prin vot unanime se acordă o sentință mai mare decât condamnarea dată de instanța de primă instanță.” art. 424 § 2 din Codul de Procedință Penală prevede inițial că, în cazul în care numai acuzatul a depus un recurs, nu ar putea fi impusă o sentință mai mare. Cu toate acestea, această protecție nu s-a aplicat în cazul în care instanța de recurs a atins concluzii diferite decât instanța de primă instanță în ceea ce privește faptele considerate dovedite (întârziere). Deoarece s-a considerat incompatibil cu caracterul de drept public al procedurilor penale restrângerea judecătorului de recurs în evaluarea gravității infracțiunii din care un acuzat a fost considerat vinovat, această dispoziție a fost modificată la formularea sa actuală la 29 noiembrie 1935. În două cazuri, Curtea Supremă a respins o plângere de faptul că unanimitatea prevăzută în temeiul articolului 424 § 2 din Codul de Procedură Penală nu a apărut din formularea hotărârii Curții de Apel. Curtea Supremă a susținut că nu există nicio dispoziție legală în ceea ce privește faptul că o hotărâre de recurs trebuie să menționeze în mod explicit că cerința prevăzută la art. 242 § 2 a fost respectată (Hoge Raad 15 februarie 1972, Nederlandse Jurispredentie 1972, nr. 240; și HR 10 ianuarie 1978, NJ 1978, nr. 629). art. 101a din Legea Organizației Judiciare prevede: <Traducere> „Dacă Curtea Supremă consideră că o plângere depusă nu poate duce la cassare și nu provoacă o determinare a problemelor juridice în interesul unității juridice și al dezvoltării juridice, aceasta se poate limita la această concluzie atunci când se da motivele deciziei sale în acest sens.”
The applicant is a Dutch national, born in 1959, and was detained at the time of the introduction of the application. He is represented before the Court by Mr G. Spong, a lawyer practising in The Hague. A. In its judgment of 22 May 1995, the Regional Court (Arrondissementsrechtbank) of s’-Hertogenbosch convicted the applicant of homicide and of hiding and/or removing a body with the aim to conceal the fact and/or the cause of death. It sentenced the applicant to six years’ imprisonment. In addition, it ordered the measure that the applicant be placed at the Government’s disposal (terbeschikkingstelling) in order to receive mental treatment at the Government’s expense. The applicant filed an appeal with the Court of Appeal (Gerechtshof) of ‘s-Hertogenbosch. The prosecution did not appeal. On 2 April 1996, following adversarial proceedings, the Court of Appeal delivered its judgment in public. With the exception of the qualification and the determination of sentence, the Court of Appeal upheld the judgment of 22 May 1995. It convicted the applicant of homicide and of hiding and removing a body with the aim to conceal the fact and/or the cause of death. The Court of Appeal sentenced the applicant to eight years’ imprisonment. It further ordered the measure that the applicant be placed at the Government’s disposal. As regards the determination of the applicant’s sentence of imprisonment, the Court of Appeal stated: <Translation> “In the court’s opinion another or lighter sanction than a punishment which entails unconditional deprivation of liberty of a duration stated hereinafter does not suffice. On this point, the seriousness of what has been found proven in relation to other punishable facts as, inter alia, expressed by the statutory defined maximum punishment for this and by the punishments imposed for similar facts, has been taken into account. The court is of the opinion that a punishment as imposed by the first instance court and as sought by the procurator-general does not suffice in that it insufficiently expresses; - the fact that the victim M. was a girl of just fifteen years old and the fact that she was related to the accused; - the extent to which the facts found proven caused personal suffering in the victim’s family circle and to extent to which society has been rocked; - the violent character of what has been found proven and the social unrest of which this is also a consequence.” The applicant filed an appeal in cassation with the Supreme Court (Hoge Raad). Relying on Article 6 of the Convention, he complained, inter alia, that it did not appear from the judgment of the Court of Appeal whether or not it had decided unanimously to increase his sentence. He submitted that, pursuant to Article 424 § 2 of the Code of Criminal Procedure (Wetboek van Strafvordering), such an increase could only be decided unanimously by the Court of Appeal. In his opinion, a convicted person should be able to verify whether this rule had in fact been respected. The Procurator-General (Procureur-Generaal) to the Supreme Court, in his advisory opinion to the Supreme Court, considered on this point that it cannot be derived from the Strasbourg case-law under the Convention that there is an obligation that judgments must reflect whether the rule set out in Article 424 § 2 of the Code of Criminal Procedure has been respected. In his opinion, it concerns a rule of domestic procedural law and it is to the domestic legislator to decide whether and, if so, to what extent compliance with this rule must be apparent. Although the Procurator-General agreed with the applicant that it would be desirable that the Court of Appeal, in a situation referred to in Article 424 § 2, would make it clear in its judgment that an increase of sentence had been decided unanimously. However, he did not consider that a failure to do so should result in nullity of the judgment concerned. In his opinion, there was insufficient reason for departing from the established case-law. On this point, he found that - given the explicit reasons stated for the increase of sentence - there were no reasons to doubt whether the Court of Appeal had unanimously decided to increase the applicant’s sentence. In its judgment of 20 May 1997 and referring to Article 101a of the Judicial Organisation Act (Wet op de Rechterlijke Organisatie), the Supreme Court rejected the applicant’s appeal in cassation as not prompting a determination of legal issues in the interest of legal unity and legal development. B. Relevant domestic law and practice With the exception of Article 472 § 2 of the Code of Criminal Procedure, which concerns decisions of the Supreme Court in relation of revision requests, there is no explicit statutory general rule in Dutch law to the effect that judicial decisions must be taken by a majority. This principle is considered to be inherent in the Dutch judicial system insofar as cases are not determined by a single judge. A reference to judges’ deliberations is contained in Article 26 § 1 of the Judicial Organisation Act, pursuant to which provision the President of a chamber of the court must, during the judges’ deliberations, ask each of the judges individually to state his or her opinion. The President will be the last person to state his or her opinion. According to Article 26 § 2, each of the sitting judges must participate in the decision making. However, according to Article 424 of the Code of Criminal Procedure, a unanimous decision of the judges concerned is required in three specific situations, including the situation described in paragraph 2 of this provision, which reads: <Translation> “Where only the accused has filed an appeal, he can - as to what has been found proven against him in the first instance proceedings - only by a unanimous vote be given a higher sentence than the sentence given by the first instance court.” Article 424 § 2 of the Code of Criminal Procedure stipulated initially that, where only the accused had filed an appeal, no higher sentence could be imposed. This protection did, however, not apply where the appeal court reached different findings than the first instance court in relation to what facts were considered proven (bewezenverklaring). As it was felt incompatible with the public law character of criminal proceedings to restrict the appeal judge in the assessment of the seriousness of the offence of which an accused had been found guilty, this provision was amended on 29 November 1935 to its current wording. In two cases, the Supreme Court rejected a complaint that the unanimity required under Article 424 § 2 of the Code of Criminal Procedure did not appear from the wording of the judgment of the Court of Appeal. The Supreme Court held that there is no statutory provision to the effect that an appeal judgment must explicitly mention that the requirement under Article 242 § 2 has been respected (Hoge Raad 15 February 1972, Nederlandse Jurisprudentie 1972, nr. 240; and HR 10 January 1978, NJ 1978, nr. 629). Article 101a of the Judicial Organisation Act provides: <Translation> “If the Supreme Court considers that a complaint submitted cannot lead to cassation and does not prompt a determination of legal issues in the interest of legal unity and legal development, it can limit itself to this finding when giving the reasons of its decision on that point.”