BEVILACQUA contre l'ITALIE

SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA interogării nr. 44442/98 prezentată de Giorgio Bevilacqua împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are loc la 4 iulie 2000 într-o cameră compusă din E. Palm, președinta B. Conforti, L. Ferrari Bravo, G. Jörundsson, R. Türmen, T. Panțiru, R. Maruste judecători și domnul O Având în vedere cererea depusă la 3 iulie 1997 și înregistrată la 13 noiembrie 1998 După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamantul este un resortisant italian, născut în 1953 și rezident la Fontanafredda (Podenone). Este reprezentat în fața Curții de către domnul Vitto Claut, avocat la Pordenone. La 7 iulie 1987, reclamantul i-a numit pe dl D. și pe compania de asigurări I. în fața tribunalului din Pordenone pentru a obține despăgubiri pentru daunele suferite ca urmare a unui accident rutier și pe care l-a evaluat în 58 860 000 de lire italiene.

1988, judecătorul a numit un expert, care a depus jurământul la 15 decembrie 1988. La 22 martie 1989, tribunalul a fost amânat la 14 iunie 1989 pentru a permite părților să examineze raportul de competență. După două audieri, la 8 martie 1990 a avut loc audierea martorilor. 1990 a fost amânată din oficiu la 27 iunie 1990. Părțile și-au prezentat concluziile la 7 noiembrie 1990. La data de 23 octombrie 1991, tribunalul a acceptat cererea reclamantului printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la 14 iulie 1992. Într-o a doua procedură, la 23 decembrie 1992, institutul național de asigurări împotriva accidentelor de muncă (I.N.A.I.L.) s-a opus hotărârii din 14 iulie 1992 în fața tribunalului din Pordenone, împotriva reclamantului, a domnului și a societății de asigurări I. La data de 29 septembrie 1993 a avut loc o discuție privind mijloacele de probă.

La 2 martie 1994, judecătorul a numit un expert, care a depus jurământul la 25 mai 1994. La 23 noiembrie 1994, tribunalul a fost amânat pentru a permite părților să examineze raportul de competență. La sfârșitul zilei de 31 mai 1995 nu a avut loc pentru că în acea zi avocații au făcut grevă, iar la sfârșitul zilei au fost retrimise 20 Septembrie 1996. La 4 decembrie 1996, părțile și-au prezentat concluziile, iar la 13 ianuarie 1999 a avut loc ședința de pledoarii. Prin hotărârea din 2 februarie 1999, al cărei text a fost depus la grefa din 3 martie 1999, judecătorul a respins cererea din partea I.I.N.A.L.

ÎN DREPT A doua procedură a început la 23 decembrie 1992 în fața aceleiași instanțe și s-a încheiat la 3 martie 1999. Curtea ia notă de faptul că nu este chemată să se pronunțe cu privire la problema dacă faptele referitoare la prima procedură dezvăluie aspectul unei încălcări a convenției; întradevăr, a doua procedură, deși are același obiect, nu era continuarea primei proceduri, ci o nouă procedură. Prin urmare, Curtea arată că decizia internă definitivă, în sensul articolului 35 alineatul (1) din Convenție, privind prima procedură, este hotărârea Tribunalului din Pordenone din 23 octombrie 1991, al cărui text a fost depus la grefă la 14 iulie 1992, cu mai mult de șase luni înainte de data depunerii cererii.

Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatul (4) din Convenție. Pe de altă parte, Curtea constată că a doua procedură a durat puțin mai mult de șase ani și două luni. Potrivit reclamantului, durata acestei proceduri nu îndeplinește cerința termenului rezonabil (art. 6 alineatul (1) din Convenție). Curtea consideră că, având în vedere criteriile care decurg din jurisprudența sa în materie de termen rezonabil (complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente și care intră în litigiul pentru solicitant), și având în vedere ansamblul elementelor aflate în posesia sa, acest Õ trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond.

Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, DECLARĂ RECEVALABILA RECURSARE CU PRIVIRE LA PLĂȚILE trase de reclamant cu privire la durata excesivă a procedurii inițiate la 23 decembrie 1992 în fața Tribunalului de la Pordenone, toate mijloacele de fond rezervate DECLARĂ RECHETA IRRECEVABILĂ pentru surplus. Michael O

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 44442/98 présentée par Giorgio Bevilacqua contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 4 juillet 2000 en une chambre composée de M me E. Palm, présidente , M. B. Conforti, M. L. Ferrari Bravo, M. G. Jörundsson, M. R. Türmen, M. T. Panțîru, M. R. Maruste juges , et de M. M. O’Boyle, greffier de section ; Vu la requête introduite le 3 juillet 1997 et enregistrée le 13 novembre 1998 ; Après avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant est un ressortissant italien, né en 1953 et résidant à Fontanafredda (Pordenone). Il est représenté devant la Cour par M e Vitto Claut, avocat à Pordenone. Le 7 juillet 1987, le requérant assigna M. D. et la compagnie d’assurances I. devant le tribunal de Pordenone afin d’obtenir réparation des dommages subis suite à un accident de la route et qu’il évalua en 58 860 000 lires italiennes.

La mise en état de l’affaire commença le 13 novembre 1987. Le 27 janvier 1988, le juge nomma un expert, qui prêta serment le 15 décembre 1988. Le 22 mars 1989, l’audience fut reportée au 14 juin 1989 pour permettre aux parties d’examiner le rapport d’expertise. Après deux audiences, le 8 mars 1990 eut lieu l’audition de témoins. L’audience du 9 mai 1990 fut reportée d’office au 27 juin 1990. Les parties présentèrent leurs conclusions le 7 novembre 1990. L’audience de plaidoiries fut fixée au 23 octobre 1991. Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 14 juillet 1992, le tribunal fit droit à la demande du requérant.

Dans une seconde procédure, le 23 décembre 1992, l’Institut national d’assurances contre les accidents du travail (I.N.A.I.L.) fit opposition au jugement du 14 juillet 1992 devant le tribunal de Pordenone, à l’encontre du requérant, de M. D. et de la compagnie d’assurances I.. Le demandeur sollicita le remboursement de la part de ces deux derniers une somme déjà payée au requérant, en tant que chauffeur professionnel, suite au même accident de la route. La mise en état de l’affaire commença le 26 mars 1993. Le 29 septembre 1993 eut lieu une discussion concernant les moyens de preuves. Le 2 mars 1994, le juge nomma un expert, qui prêta serment le 25 mai 1994. Le 23 novembre 1994, l’audience fut reportée pour permettre aux parties d’examiner le rapport d’expertise.

L’audience du 31 mai 1995 ne se tint pas car ce jour-là les avocats faisaient grève et l’audience fut renvoyée au 20 septembre 1996. Le 4 décembre 1996, les parties présentèrent leurs conclusions et l’audience de plaidoiries eut lieu le 13 janvier 1999. Par un jugement du 2 février 1999, dont le texte fut déposé au greffe le 3 mars 1999, le juge rejeta la demande de l’I.N.A.I.L.. EN DROIT Le grief du requérant porte sur la durée de deux procédures. La première procédure a débuté le 7 juillet 1987 devant le tribunal de Pordenone et s’est terminé le 14 juillet 1992. La deuxième procédure a débuté le 23 décembre 1992 devant la même juridiction et s'est terminée le 3 mars 1999. La Cour note qu'elle n'est pas appelée à se prononcer sur la question de savoir si les faits relatifs à la première procédure révèlent l'apparence d'une violation de la Convention.

En effet, la seconde procédure, quoique ayant le même objet, n'était pas la continuation de la première mais une nouvelle procédure. De ce fait, la Cour relève que la décision interne définitive, au sens de l'article 35 § 1 de la Convention, concernant la première procédure, est le jugement du tribunal de Pordenone du 23 octobre 1991, dont le texte fut déposé au greffe le 14 juillet 1992, soit plus de six mois avant la date d'introduction de la requête. Il s'ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée conformément à l'article 35 § 4 de la Convention. Par contre, la Cour note que la seconde procédure a duré un peu plus de six ans et deux mois. Selon le requérant, la durée de cette procédure ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » (article 6 § 1 de la Convention).

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. La Cour estime qu’à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence en matière de « délai raisonnable » (complexité de l’affaire, comportement du requérant et des autorités compétentes et enjeu du litige pour le requérant), et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, ce grief doit faire l’objet d’un examen au fond. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

DÉCLARE LA REQUÊTE RECEVABLE

quant au grief tiré par le requérant de la durée excessive de la procédure engagée le 23 décembre 1992 devant le tribunal de Pordenone, tous moyens de fond réservés ;

DÉCLARE LA REQUÊTE IRRECEVABLE

pour le surplus. Michael O’Boyle Elisabeth Palm Greffier Présidente