G.H.H. și alții împotriva Turciei

La originea cazului se află o cerere (nr. 43258/98) îndreptată împotriva Republicii Turcia și din care cetățeni iranieni, dln G.H.H. și alții ("reclamanții"), sesizaseră Comisia Europeană a Drepturilor Omului ("Comisia") pe 26 august 1998 în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și al Libertăților Fundamentale ("Convenția").

În fața Curții, reclamanții au fost mai întâi reprezentați de Rights International și Iranian Refugees Alliance, organizații neguvernamentale cu sediul în Statele Unite ale Americii. Apoi, Iranian Refugees Alliance a asumat singură reprezentarea reclamanților. Guvernul turc ("Guvernul") nu a desemnat un agent în scopul procedurii în fața Curții. Președintele camerei a acceptat cererea reclamanților privitoare la nondivulgarea identității lor (art. 47 § 3 din regulamentul Curții).

Reclamanții susțineau în esență că expulzarea lor către Iran i-ar expune riscului de a fi uciși sau tortuți, că ar duce la desfacerea familiilor lor și că dreptul intern al Statului pârât nu le oferia nici un recurs efectiv pentru a contesta expulzarea pe baza dispozițiilor Convenției.

Cererea a fost transmisă Curții pe 1 noiembrie 1998, dată la care Protocolul nr. 11 la Convenție a intrat în vigoare (art. 5 § 2 al Protocolului nr. 11).

A fost atribuită primei secțiuni a Curții (art. 52 § 1 din regulament). În cadrul acestei secțiuni, camera chemată să examineze cazul (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din regulament. Dl R. Türmen, judecătorul ales pentru Turcia, s-a retras (art. 28 din regulament). În consecință, Guvernul a desemnat dl F. Gölcüklü pentru a ședea în calitate de judecător ad hoc (articolele 27 § 2 din Convenție și 29 § 1 din regulament).

Comisia a decis să aplice art. 36 din regulamentul ei intern (dispoziție corespunzând actualului articol 39 din regulamentul Curții) și să anunțe Guvernul că era de dorit în interesul părților și bunului mers al procedurii ca reclamanții să nu fie expulzați către Iran înaintea pronunțării deciziei Comisiei. Ca urmare a intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 și în conformitate cu art. 5 § 2 al acestuia, Curtea a confirmat până la o nouă dispozitie măsura provizorie pe care Comisia recomandase adoptarea de către guvernul pârât.

Printr-o decizie din 31 august 1999, camera a declarat cererea parțial admisibilă.

Atât reclamanții, cât și Guvernul au depus observații cu privire la fond (art. 59 § 1 din regulament). Camera, după ce a consultat părțile, a decis că nu era necesară ținerea unei audienței cu privire la fond al cazului (art. 59 § 2 in fine din regulament), așa că părțile au răspuns în scris fiecare observațiilor celeilalte. ÎN FAPT

La sfârșitul anilor 70 și începutul anilor 80, primul reclamant (G.H.H.) a sprijinit secțiunea din orașul său a unei organizații marxist-leniniste numite Organizația fedainilor minoritari (în continuare: "OFM"). Această secțiune locală a organizației era condusă de veriurul său. Implicarea primului reclamant în activitățile organizației a sfârșit prin a-l atrage atenția autorităților, care l-au pus în detenție de două ori în 1980. După măsuri de represiune adoptate de guvern împotriva OFM și membrilor săi, primul reclamant a rupt contactele cu organizația. De la 1984, a început să producă și să distribuie un buletin informativ care conținea articole ostile guvernului și contribuții literare disidente. El însuși scria articole politice și poeme. El susține că între 1984 și 1990 a fost ținut sub o supraveghere strânsă de serviciile de spionaj, inclusiv în perioada serviciului militar.

În 1992, s-a căsătorit cu al doilea reclamant, care, la sfârșitul anilor 70 și începutul anilor 80, fusese o activistă antiguvetnamentală în cadrul Organizației fedainilor poporului iranian ("OIPFG"). În cursul studiilor, primise mai multe avertismente de la universitate privitoare la activitățile politice.

La epoca când era student, primul reclamant a fondat o revistă literară polemică și s-a angajat în activități culturale, intelectuale și sociale, atât în interiorul cât și în afara universității, lucru care i-a adus vrăjmășia grupului fundamentalist și a dus la interogatoriul lui de către serviciile de spionaj ale universității. El susține că lucrările și cercetările sale academice, precum și felul occidental de a se îmbrăca, erau criticate ca fiind incompatibile cu preceptele islamului. El afirmă că în 1987 autoritățile l-au aprehendhat și l-au ținut în detenție o săptămână sub motiv că băuse alcool. În acel moment ar fi primit optzeci de lovituri de bici în timp ce era în detenție.

În 1993, a încercat să publice prima lui carte, o colecție de poeme, unele dedicate persoanelor care, ca veriurul lui, erau privite cu suspiciune sau ostilitate de guvern. Poemele exprimau sentimente de iubire, laicism și elan revoluționar, dar erau compuse într-o manieră care să nu cadă sub incidenta regulilor de cenzură. Primul reclamant a obținut în final autorizație oficială să publice cartea sub rezerva unor amenzi. Cu ajutorul unui terț, s-a procurat, folosind o subterfugiu, un certificat de autorizare condiționată pentru tiparire, ceea ce i-a permis să obțină o primă tiraj de 3.000 exemplare. Fără a aștepta autorizația oficială de publicare, a distribuit mai multe exemplare cărții prietenilor și librărvilor. A aflat apoi că autoritățile deciseseră să-i refuze în cele din urmă autorizația cerută. El susține că din 1994 a depus cereri la Ministerul Culturii și Îndrumării Islamice pentru autorizația de publicare a patru cărți suplimentare, dar nu a primit niciodată nici o răspuns, cu excepția unei dezaprobări verbale din partea funcționarilor cu privire la conținutul operelor. El consideră că aceasta echivalează cu o interzicere a scrierilor sale.

Pe 15 martie 1996, s-a dus în orașul din care provenea. Imediat după sosire, a fost aprehenddat de membri ai forțelor de securitate iraniene și dus la sediul serviciului de spionaj. A fost interogat în special cu privire la activitățile sale politice, asociații literare și locurile unde se întruneau, precum și cu privire la modul în care obținuse o autorizație provizorie de tiparire pentru prima carte. Forțele de securitate i-au cerut de asemenea unde se afla veriurul. El susține că a fost lovit sever în timp ce era în detenție. A fost eliberat după ce fratele lui a consimțit să se gândească pentru el. Înainte de a fi eliberat, a primit ordinul să se prezinte regulat la serviciile de securitate, lucru pe care nu l-a făcut niciodată. Fratele ar fi fost hărțuit ulterior și ar chiar fi urmărit acum pentru nerespectarea termenilor eliberării conditorale.

Primul reclamant susține că pe 29 martie 1997, redactorul-șef al unei reviste literare cu care era în relații a fost găsit asasinat. El adaugă că în jurul aceleiași perioade mai multe alte persoane din mediul literar care făceau parte din cunoscuți ai lui au fost încarcerate, agresate, au dispărut sau au murit în circumstanțe suspecte.

El susține că aceste evenimente, combinate cu arestarea sa, seviciile care i-au fost infligate și profilul dissident, l-au făcut să teamă pentru viața și l-au forțat să fugă din Iran. El susține de asemenea că după plecarea sa, soția lui, al doilea reclamant, a fost hărțuită și a fost amenințată de grupuri de vigilență în legătură cu dispariția lui. În cursul unei percheziții a domiciliului lor efectuate de serviciile de spionaj, un număr de casete au fost descoperite care conțineau înregistrări de cântece interzise și reuniuni la care primul reclamant participase cu mai mulți dintre asociații săi literari. Interesat susține că autoritățile au folosit benzile reuniunilor pentru a-i identifica pe el și pe alți participanți, mulți dintre care au fost ulterior puși în detenție și interogați.

Pe 16 aprilie 1997, primul reclamant a reușit să obțină un pașaport mituind un funcționar și a fugit în Turcia aproximativ o săptămână mai târziu. A sosit în țara aceasta cu un viză turistică pe către 23 aprilie și s-a dus la Istanbul. Acolo, a fost informat că trebuia să contacteze biroul Înaltului Comisar al Națiunilor Unite pentru Refugiați ("UNHCR") la Ankara, care, la rândul lui, l-a informat că trebuia să se înregistreze ca solicitant de azil la poliția din Istanbul. Poliția din Istanbul i-a spus că nu se putea înregistra ca solicitant de azil pe motiv că se afla în Turcia de șase zile în timp ce legislația în materie de azil impunea ca reclamanții de azil să se înregistreze în termen de cinci zile de la sosirea pe teritoriu.

Primul reclamant a decis să-și reînnoiască viza turistică, temând că va fi expulzat către Iran pentru nerespectarea termenului de cinci zile dacă depunea o cerere de azil.

Pe 1 mai 1997, a fost audiat de UNHCR, care a respins cererea de azil pe 13 iunie. Pe 12 august, a depus un recurs împotriva acestei decizii al cărui UNHCR l-a respins pe 21 noiembrie.

La un moment dat, a fost întâlnit de al doilea și al treilea reclamant, care fugiseră din Iran pentru siguranța lor. Potrivit guvernului turc, primul reclamant a sosit de fapt pe 7 noiembrie 1997 în Turcia, și era însoțit de al doilea și al treilea reclamant. Conform spuselor interesaților, toți membrii familiei sosiseră în Turcia înainte de data menționată, dar fuseseră nevoiți să facă o deplasare de o zi în Georgia pentru a-și reînnoi vizele. Se întorseseră în Turcia pe 7 noiembrie. Reclamanții nu contestă că s-au înregistrat ca solicitanți de azil la poliția din Ankara pe 11 noiembrie 1997. Li s-a acordat un permis de ședere pe 12 decembrie și au fost așezați cu domiciliul obligatoriu în orașul Bilecik.

Pe 5 ianuarie 1998, primul reclamant a invitat UNHCR să reconsidere cererea de azil, după care a fost reaudiat pe 7 iunie. Pe 8 iulie, UNHCR a respins noua cerere și a închis dosarul.

Pe 18 august 1998, reclamanții au primit din partea poliției turce o ordine de expulzare. Au fost informați că dispun de cincisprezece zile pentru a invita autoritățile să nu execute ordinul. Au depus deci o obiecție, ca urmare a căreia permisul lor de ședere a fost din nou prelungit până pe 11 septembrie 1998. Ei susțin că decizia de prelungire a permisului de ședere a fost luată abia la începutul decembrie 1998 și ca răspuns la cererile de suspendare a executării ordinelor de expulzare ale familiei adresate de Comisie guvernului pe 2 și 17 septembrie 1998.

Pe 21 septembrie 1998, Ministerul Afacerilor Externe a confirmat din nou că reclamanții nu îndeplineau condițiile pentru obținerea statutului de refugiat. Interesații susțin că nu au fost niciodată informați despre decizia aceasta.

Printr-o scrisoare datată 23 martie 1999, UNHCR a anunțat Ministerul Afacerilor Externe că s-a livrat unui nou examen al cererii de obținere a statutului de refugiat depusă de primul reclamant. Ca urmare a acestui examen și în lumina unor elemente noi depuse de interesat, UNHCR a decis să-i acorde acestuia statutul de refugiat. Pentru a hotărî în acest sens, ținuse seama în special de aceea că reclamantul participase activ la asociația autorilor iranieni și că activitățile sale l-avuseră în contact cu intelectuali care fuseau asasinați în 1998, aparent din cauza lucrării efectuate de ei pentru asociație. UNHCR concluzionase că existau motive plauzibile pentru a crede că dacă ar fi trimis în Iran, reclamantul ar fi persecutat acolo.

Ulterior, când primii Ministerul Afacerilor Externe scrisoarea UNHCR, a ordonat ca reclamanții să-i fie permis să rămână temporar în Turcia, din motive umanitare, până la momentul în care ar fi găsit azil într-o țară terță. Pe 26 martie 1999, autoritățile competente au fost invitate să prelungească șederea temporară a reclamanților în Turcia în așteptarea realocării lor.

În octombrie 1999, reclamanții au plecat din Turcia și au fost realocați în Statele Unite ale Americii în cadrul unui program de realocație. ÎN DREPT i. PRIVITOARE LA PRESUPUSELE ÎNCĂLCĂRI ALE ARTICOLELOR 2, 3 ȘI 8 DIN CONVENȚIE

Guvernul observă că reclamanții au plecat din Turcia în octombrie 1999 și au fost de atunci realocați în Statele Unite ale Americii. Prin urmare, menținerea de către ei a motivelor de plângere nu ar fi justificată. În special, ținând seama de circumstanțele cauzei, faptul că a fost edictată împotriva lor o ordine de expulzare, a cărei execuție ar fi putut să-i expună unui risc de încălcare a articolelor menționate, nu ar putea ridica probleme din perspectiva Convenției.

Reclamanții consideră pe de altă parte că, în ciuda realocării lor într-o țară terță, Curtea trebuie să supună motivele lor la un examen riguros cu privire la fond. Ei subliniază că dovezile produse de ei înaintea autorităților turce stabilesc clar că erau pe deplin justificați să temă o persecuție și ar fi trebuit să obțină garanția că nu vor fi trimiși în Iran. Potrivit lor, decizia autorităților de a-i expulza era arbitrară și subestima grav realitatea riscului căruia ar fi fost expuși în Iran.

Curtea observă că reclamanții locuiesc acum în Statele Unite. Ținând seama de faptul că temerile pe care le aveau cu privire la posibila trimitere forțată în Iran au fost eliminate, ea consideră că interesații nu se mai pot pretinde victime în sensul articolului 34 din Convenție. Ea estimează deci că nu este necesar să examineze mai departe motivele invocate de ei pe temeiul articolelor 2, 3 și 8 din Convenție. ii. PRIVITOARE LA PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 13 DIN CONVENȚIE

Reclamanții susțin mai întâi că au fost lipsiți de orice recurs efectiv care le-ar fi permis să conteste decizia de a-i expulza în Iran. Aceasta o vede drept o încălcare a articolului 13 din Convenție, care prevede: "Orice persoană ai cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost încălcate are dreptul la acordarea unui recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercițiul funcțiilor lor oficiale."

Potrivit celor interesați, autoritățile Statului pârât nu au tratat cererea de azil conform criteriilor de corectitudine recunoscute internațional. Ei atrag atenția asupra faptului că aceasta a fost examinată, în serviciul străinilor al direcției generale a siguranței la Ankara, de polițiști care nu erau versați în dreptul refugiaților și care erau indiferenți la soarta reclamanților de azil. Ei subliniază de asemenea că nu au avut asistenta unui interpret care să cunoască limba lor și se găseau deci în imposibilitate de a da o expunere completă a situației lor. In plus, aprecierea de fond a cererii de azil nu ar fi fost încredințată unei autorități independente și specializate. Deciziile finale privitoare la cererea lor era de competența Ministerului Afacerilor Interne, care, după caz, obținea avizul Ministerului Afacerilor Externe sau al altor organe administrative. Reclamanții observă de asemenea că nu au beneficiat de o audiență cu facilitățile de interpretare necesare în fața autorității decizie, și nici o informație nu le-a fost furnizată cu privire la drepturile lor de recurs sau la procedurile pe care trebuia să le urmeze pentru a face apel.

Reclamanții susțin apoi că legislația turcă relevantă în materie de azil nu prevedea explicit o suspendare a executării ordinelor de expulzare în așteptarea unei decizii din partea Ministerului Afacerilor Interne privitoare la un recurs. Se găseau deci în orice moment sub amenințarea unei expulzări sumbre. Respingerea recursului lor nu ar fi fost motivată, și nici o indicație nu li s-ar fi dat cu privire la conținutul concluziilor negative ale UNHCR adresate Ministerului Afacerilor Interne, care trebuie să fi avut, după spusele lor, o influență asupra deciziei de respingere a recursului lor luată de acest minister. Acesta s-ar considera legat de aprecierea negativă livrată de UNHCR cu privire la o cerere de azil, fără a se preocupa de regularitatea procedurilor urmate de acest organ pentru a examina cererile sau pentru a informa reclamanții cu privire la motivele care l-au condus la concluzia de respingere a unei cereri.

Reclamanții consideră în final că posibilitatea pe care o aveau, potrivit Guvernului, de a iniția o procedură de control judiciare pentru a contesta ordinul de expulzare nu poate fi considerată un recurs efectiv. Întâi, niciodată nu au fost anunțați cu privire la existența unui asemenea recurs și la modul de a-l forma. Doi, chiar dacă ar fi putut solicita asistena unui avocat pentru a putea ataca ordinul de expulzare pe calea controlului judiciare, niciodată nu au fost informați cu privire la această posibilitate. Oricum, ținând seama de faptul că erau lipsiți de un permis valid de ședere, nu ar fi putut obține un certificat de indigență din partea autorității competente. Trei, o cerere de control judiciare nu ar fi putut suspenda executarea ordinului de expulzare, și tribunalul administrativ sesizat cu cererea nu ar fi fost competent să se gândească asupra fondului motivului lor, ci doar ar fi putut controla legalitatea deciziei de expulzare. Din acest motiv, o acțiune de control judiciare nu ar fi oferit șanse rezonabile de succes, deoarece măsura atacată era evident valabilă privitoare la regulile interne privitoare la dreptul de azil și UNHCR deja dăduse o decizie negativă cu privire la cererea lor de obținere a statutului de refugiat. Patru, un control efectuat de o jurisdicție administrativă nu ar fi luat ca punct de plecare întrebarea dacă reclamanții riscau să fie expuși la tratamente interzise de art. 3 din Convenție. Acest control s-ar fi articulat în jurul întrebării dacă expulzarea lor ar încălca sau nu criteriile definite în art. 1 al Convenției Geneva din 1951.

Guvernul combate aceste argumente. Referindu-se la jurisprudența existentă, el susține că controlul judiciare constituie o cale de recurs care a fost des invocată de solicitanți de azil în Turcia. Potrivit lui, o jurisdicție administrativă poate ordona suspendarea executării unei decizii de expulzare dacă o pagubă iremediabilă riscă să fie cauzată persoanei expulsate și dacă decizia este evident ilegală. Din acest motiv, invită Curtea să judece că nu a existat o încălcare a articolului 13 în speța.

Curtea observă că nu-i aparține să controleze in abstracto compatibilitatea cu Convenția a regulilor edictate de Statul pârât în materie de azil. Ea reamintești în această privință că statele contractante au, în virtutea unui principiu bine stabilit al dreptului internațional și fără prejudiciul obligațiilor care decurg pentru ele din tratate, inclusiv Convenția, dreptul de a controla intrarea, șederea și îndepărtarea străinilor. În plus, nici Convenția nici Protocoalele sale nu consacră dreptul la azilul politic (hotărârea Vilvarajah și alții c. Regatul Unit din 30 octombrie 1991, seria A nr. 215, p. 34, § 102).

Cu toate acestea, o expulzare practică de un Stat contractant poate ridica o problemă privitoare la art. 3, deci poate angaja responsabilitatea unui Stat contractant în temeiul Convenției, atunci când există motive serioase și stabilite pentru a crede că interesat, dacă este livrat Statului cerut, va curi un risc real de a fi supus la tratamente contrare articolului 3. În aceste condiții, art. 3 implică obligația de a nu expulza persoana în cauză către țara cerută (hotărârile Soering c. Regatul Unit din 7 iulie 1989, seria A nr. 161, pp. 35-36, §§ 90-91, Cruz Varas și alții c. Suedia din 20 martie 1991, seria A nr. 201, p. 28, §§ 69-70, și Vilvarajah și alții citate, p. 34, § 103).

Curtea observă în plus că atunci când un solicitant de azil are o plângere defensabilă potrivit căreia expulzarea o ar expune riscului de a suferi tratamente interzise de art. 3 din Convenție, dreptul intern al Statului contractant care a decis expulzarea trebuie să garantizeze interesatului existența unui recurs care să-i permită să obțină sancționarea dreptului garantat de această clauză. Această obligație rezultă din art. 13 din Convenție, care are ca consecință necesitatea unui recurs intern care să le permită "instanței" naționale competente să cunoască conținutul plângerii bazate pe Convenție și să ofere reparația corespunzătoare, chiar dacă statele contractante se bucură de o oarecare latitudine privitoare la modul de respectare a obligațiilor pe care le face această dispoziție (hotărârea Vilvarajah și alții citate, p. 39, § 122).

Curtea observă că o ordine de expulzare a fost notificată reclamanților pe 18 august 1998. Interesații dispuneau de cincisprezece zile pentru a cere ca aceasta să nu fie executată. În așteptarea deciziei asupra recursului lor, aveau dreptul să rămână în Turcia. Pe 21 septembrie 1998, Ministerul Afacerilor Externe a confirmat ordinul de expulzare, după ce concluzionase că reclamanții nu îndeplineau condițiile pentru obținerea statutului de refugiat, în sensul articolului 1 al Convenției Geneva din 1951 (§21 și 22 mai sus). Pentru Curt, reclamanții nu enunțaseră la nici un moment pe temeiul articolului 3 din Convenție o plângere care putea fi considerată defensabilă cu privire la fond.

Trebuie observat în această privință că UNHCR respinsese deja de trei ori cererile de azil prezentate de interesați (§18 și 20 mai sus). Abia atunci când aceștia furnizaseră informații privitoare la asasinații scriitorilor care s-au petrecut în Iran la sfârșitul anului 1998 și evidențiaseră relevanța acestor evenimente pentru situația primului reclamant că UNHCR, și în cele din urmă Ministerul Afacerilor Externe, fuseseră determinați să considere altfel riscul pe care l-ar însoți expulzarea (§23 și 24 mai sus). Deși reclamanții susțin că deja furnizaseră înaintea UNHCR și autorităților interne dovezi suficiente ale riscului pe care-l întâmpinau (§27 mai sus), Curtea nu este convinsă că, nefiind informate de noile evenimente care s-au petrecut, autoritățile interne pot fi acuzate de a fi subestimat riscul editând o ordine de expulzare care să vizeze reclamanții și respingând recursul depus de ei împotriva acestei decizii.

Trebuie notat de asemenea că, când meritul cererii reclamanților s-a întărit din cadrul evenimentelor precitate, Ministerul Afacerilor Externe a decis, pe 26 martie 1999, că interesații puteau rămâne în Turcia în așteptarea realocării lor într-o țară terță (§23 mai sus). De la acel moment, nu mai curau riscul de a fi supuși unei expulzări sumbre în Iran. Curtea nu decelează deci nici o problemă pe temeiul articolului 13 din Convenție între data acestei decizii și data la care reclamanții au plecat din Turcia.

Ținând seama de concluzia sa că nu se poate considera că reclamanții aveau la acel moment o plângere defensabilă potrivit căreia drepturile lor garantate de articolele 2, 3 și 8 ar fi încălcate dacă ar fi trimiși în Iran, Curtea estimează că nu a existat o încălcare a articolului 13 din Convenție în speța. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Decide că nu este necesar să continue examinarea motivelor invocate de reclamanți pe temeiul articolelor 2, 3 și 8 din Convenție; 2. Decide că nu a existat o încălcare a articolului 13 din Convenție. Făcut în engleză, apoi comunicat în scris pe 11 iulie 2000, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Michael O'Boyle Elisabeth Palm Grефier Președintă 1. Nota grefierului: decizia Curții este disponibilă la grefierie.

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 43258/98) dirigée contre la République de Turquie et dont des ressortissants iraniens, M. G.H.H. et d'autres (« les requérants »), avaient saisi la Commission européenne des Droits de l'Homme (« la Commission ») le 26 août 1998 en vertu de l'ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Devant la Cour, les requérants ont d'abord été représentés par Rights International et l'Iranian Refugees Alliance, organisations non gouvernementales ayant leur siège aux Etats-Unis d'Amérique. Par la suite, l'Iranian Refugees Alliance a assumé seule la représentation des requérants. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») n'a pas désigné d'agent aux fins de la procédure devant la Cour. Le président de la chambre a accueilli la demande des requérants tendant à la non-divulgation de leur identité (article 47 § 3 du règlement de la Cour).

Les requérants alléguaient essentiellement que leur expulsion vers l'Iran les soumettrait au risque d'être tués ou torturés, qu'elle entraînerait la dislocation de leurs familles et que le droit interne de l'Etat défendeur ne leur offrait aucun recours effectif pour contester leur expulsion en se fondant sur les dispositions de la Convention.

La requête a été transmise à la Cour le 1 er novembre 1998, date à laquelle le Protocole n o 11 à la Convention est entré en vigueur (article 5 § 2 du Protocole n o 11).

Elle a été attribuée à la première section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de cette section, la chambre appelée à examiner l'affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l'article 26 § 1 du règlement. M. R. Türmen, le juge élu au titre de la Turquie, s'est déporté (article 28 du règlement). En conséquence, le Gouvernement a désigné M. F. Gölcüklü pour siéger en qualité de juge ad hoc (articles 27 § 2 de la Convention et 29 § 1 du règlement).

La Commission a décidé d'appliquer l'article 36 de son règlement intérieur (disposition correspondant à l'actuel article 39 du règlement de la Cour) et de faire savoir au Gouvernement qu'il était souhaitable dans l'intérêt des parties et du bon déroulement de la procédure que les requérants ne fussent pas expulsés vers l'Iran avant l'intervention de la décision de la Commission. A la suite de l'entrée en vigueur du Protocole n o 11 et conformément à l'article 5 § 2 de celui-ci, la Cour a confirmé jusqu'à nouvel ordre la mesure provisoire dont la Commission avait recommandé l'adoption au gouvernement défendeur.

Par une décision du 31 août 1999, la chambre a déclaré la requête partiellement recevable [1] .

Les requérants comme le Gouvernement ont déposé des observations sur le fond (article 59 § 1 du règlement). La chambre ayant décidé, après avoir consulté les parties, qu'il ne s'imposait pas de tenir une audience consacrée au fond de l'affaire (article 59 § 2 in fine du règlement), les parties ont chacune répondu par écrit aux observations de l'autre. EN FAIT

A la fin des années 70 et au début des années 80, le premier requérant (G.H.H.) a soutenu la section implantée dans sa ville d'une organisation marxiste-léniniste appelée Organisation des fedayin minoritaires (ci-après : « OFM »). Cette section locale de l'organisation était dirigée par son cousin. L'implication du premier requérant dans les activités de l'organisation finit par signaler l'intéressé à l'attention des autorités, qui le placèrent en détention à deux reprises en 1980. A la suite de mesures de répression adoptées par le gouvernement à l'encontre de l'OFM et de ses membres, le premier requérant rompit ses contacts avec l'organisation. A partir de 1984, il se mit à produire et à diffuser une feuille d'information comportant des articles hostiles au gouvernement et des contributions littéraires dissidentes. Il y écrivait lui-même des articles politiques et des poèmes. Il soutient qu'entre 1984 et 1990 il a été maintenu sous une surveillance étroite par les services d'espionnage, y compris pendant son service militaire.

En 1992, il épousa la seconde requérante, qui, à la fin des années 70 et au début des années 80, avait été une activiste antigouvernementale au sein de l'Organisation des fedayin du peuple iranien (« OIPFG »). Au cours de ses études, elle avait reçu plusieurs avertissements de l'université concernant ses activités politiques.

A l'époque où il était étudiant, le premier requérant fonda un journal littéraire polémique et s'engagea dans des activités culturelles, intellectuelles et sociales, tant à l'intérieur qu'à l'extérieur de son université, ce qui lui valut l'inimitié du groupe fondamentaliste et conduisit à son interrogatoire par les services d'espionnage de l'université. Il soutient que ses travaux académiques et de recherche ainsi que sa façon occidentale de s'habiller étaient critiqués comme incompatibles avec les préceptes de l'islam. Il affirme qu'en 1987 les autorités l'appréhendèrent et le placèrent en détention pendant une semaine au motif qu'il avait bu de l'alcool. Il aurait alors reçu quatre-vingts coups de fouet pendant sa détention.

En 1993, il chercha à publier son premier livre, un recueil de poèmes dont certains étaient dédiés à des personnes qui, comme son cousin, étaient regardées avec suspicion ou hostilité par le gouvernement. Les poèmes exprimaient des sentiments d'amour, de laïcisme et de ferveur révolutionnaire, mais ils étaient composés de manière à ne pas tomber sous le coup des règles de censure. Le premier requérant finit par obtenir l'autorisation officielle de publier son livre sous réserve qu'il y apportât certains amendements. Avec l'aide d'un tiers, il se procura, en usant d'un subterfuge, un certificat d'autorisation conditionnelle de faire imprimer le livre, ce qui lui permit d'en obtenir un premier tirage de 3 000 exemplaires. Sans attendre l'autorisation officielle de publier, il distribua de nombreux exemplaires de son livre à des amis et à des libraires. Il apprit ensuite que les autorités avaient finalement décidé de lui refuser l'autorisation requise. Il affirme que depuis 1994 il a soumis au ministère de la Culture et de la Guidance islamiques des demandes d'autorisation de publier pour quatre autres livres mais n'a jamais reçu la moindre réponse, hormis une désapprobation verbale par les fonctionnaires du contenu des ouvrages. Il considère que cela équivaut à une interdiction de ses écrits.

Le 15 mars 1996, il se rendit dans sa ville d'origine. Dès son arrivée, il fut appréhendé par des membres des forces de sécurité iraniennes et emmené dans les locaux du service d'espionnage. Il fut interrogé notamment au sujet de ses activités politiques, de ses associés littéraires et des lieux où ils se réunissaient, ainsi que sur la manière dont il avait obtenu une autorisation provisoire d'imprimer son premier livre. Les forces de sécurité lui demandèrent également où se trouvait son cousin. Il affirme avoir été sévèrement battu pendant sa détention. Il fut relâché après que son frère eut consenti à se porter caution pour lui. Avant d'être libéré, il reçut l'ordre de se présenter régulièrement aux services de sécurité, ce qu'il ne fit jamais. Son frère aurait par la suite été harcelé et serait même aujourd'hui poursuivi pour non-respect des termes de ladite libération conditionnelle.

Le premier requérant affirme que, le 29 mars 1997, le rédacteur en chef d'un magazine littéraire avec lequel il était en rapport fut retrouvé assassiné. Il ajoute qu'autour de la même période plusieurs autres personnes du milieu littéraire qui faisaient partie de ses connaissances ont été emprisonnées, agressées, ont disparu ou sont décédées dans des circonstances suspectes.

Il allègue que ces événements, combinés avec son arrestation, les sévices qui lui ont été infligés et son profil dissident, lui ont fait craindre pour sa vie et l'ont obligé à fuir l'Iran. Il affirme également qu'après son départ, sa femme, la seconde requérante, a été harcelée et a fait l'objet de menaces émanant de groupes de vigilance en rapport avec sa disparition. Au cours d'une perquisition de leur domicile opérée par les services d'espionnage, un certain nombre de cassettes furent découvertes qui contenaient des enregistrements de chansons interdites et de réunions auxquelles le premier requérant avait participé avec plusieurs de ses associés littéraires. L'intéressé allègue que les autorités ont utilisé les bandes des réunions pour les identifier, lui et les autres participants, dont plusieurs furent par la suite placés en détention et interrogés.

Le 16 avril 1997, le premier requérant réussit à obtenir un passeport en soudoyant un fonctionnaire et il s'enfuit en Turquie environ une semaine plus tard. Il arriva dans ce pays muni d'un visa touristique vers le 23 avril et gagna Istanbul. Là, on l'informa qu'il devait se mettre en rapport avec le bureau du Haut commissaire des Nations unies pour les réfugiés (« HCR ») à Ankara, qui, de son côté, l'avisa qu'il lui fallait se faire enregistrer comme demandeur d'asile auprès de la police à Istanbul. La police d'Istanbul lui déclara qu'il ne pouvait se faire enregistrer comme demandeur d'asile au motif qu'il se trouvait en Turquie depuis six jours alors que la législation en matière d'asile exigeait que les candidats à l'asile se fassent enregistrer dans un délai de cinq jours à compter de leur arrivée sur le territoire.

Le premier requérant décida de faire renouveler son visa touristique, craignant d'être expulsé vers l'Iran pour non-respect du délai de cinq jours s'il déposait une demande d'asile.

Le 1 er mai 1997, il fut entendu par le HCR, qui rejeta sa demande d'asile le 13 juin. Le 12 août, il forma contre cette décision un recours dont le HCR le débouta le 21 novembre.

A un moment donné, il fut rejoint par les deuxième et troisième requérants, qui avaient fui l'Iran pour leur sécurité. D'après le gouvernement turc, le premier requérant arriva en fait le 7 novembre 1997 en Turquie, et il était accompagné des deuxième et troisième requérants. Au dire des intéressés, tous les membres de la famille étaient arrivés en Turquie avant ladite date mais avaient dû effectuer un voyage d'une journée en Géorgie afin de faire renouveler leurs visas. Ils étaient revenus en Turquie le 7 novembre. Les requérants ne contestent pas s'être fait enregistrer comme demandeurs d'asile auprès de la police d'Ankara le 11 novembre 1997. Ils se virent accorder un permis de séjour le 12 décembre et furent assignés à résidence dans la ville de Bilecik.

Le 5 janvier 1998, le premier requérant invita le HCR à reconsidérer sa demande d'asile, après quoi il fut réentendu le 7 juin. Le 8 juillet, le HCR rejeta la nouvelle demande et classa le dossier.

Le 18 août 1998, les requérants reçurent de la police turque un ordre d'expulsion. Ils furent informés qu'ils disposaient de quinze jours pour inviter les autorités à ne pas mettre cet ordre à exécution. Ils formèrent donc une objection, à la suite de laquelle leur permis de séjour fut une nouvelle fois prorogé jusqu'au 11 septembre 1998. Ils soutiennent que la décision de proroger leur permis de séjour ne fut prise qu'au début de décembre 1998 et en réponse aux demandes de sursis à exécution de l'ordre d'expulsion de la famille adressées au gouvernement par la Commission les 2 et 17 septembre 1998.

Le 21 septembre 1998, le ministère des Affaires étrangères confirma une nouvelle fois que les requérants ne remplissaient pas les conditions d'obtention du statut de réfugié. Les intéressés soutiennent qu'ils n'ont jamais été informés de cette décision.

Par une lettre datée du 23 mars 1999, le HCR avisa le ministère des Affaires étrangères qu'il s'était livré à un nouvel examen de la demande d'obtention du statut de réfugié formée par le premier requérant. A la suite de cet examen et à la lumière d'éléments nouveaux soumis par l'intéressé, le HCR avait décidé d'accorder à celui-ci le statut de réfugié. Pour statuer en ce sens, il avait tenu compte, en particulier, de ce que le requérant avait participé activement à l'association des auteurs iraniens et de ce que ses activités l'avaient mis en contact avec des intellectuels qui avaient été assassinés en 1998, apparemment à cause du travail accompli par eux pour le compte de l'association. Le HCR en avait conclu qu'il y avait des raisons plausibles de croire que s'il devait être renvoyé en Iran le requérant y serait persécuté.

Par la suite, lorsqu'il reçut la lettre du HCR, le ministère des Affaires étrangères ordonna que les requérants fussent autorisés à demeurer temporairement en Turquie, pour raisons d'ordre humanitaire, jusqu'au moment où ils auraient trouvé refuge dans un pays tiers. Le 26 mars 1999, les autorités compétentes furent invitées à prolonger le séjour temporaire des requérants en Turquie en attendant leur réinstallation.

En octobre 1999, les requérants quittèrent la Turquie et furent réinstallés aux Etats-Unis d'Amérique dans le cadre d'un programme de réinstallation. EN DROIT i. SUR Les VIOLATIONs ALLÉGUÉEs DEs ARTICLEs 2, 3 et 8 DE LA CONVENTION

Le Gouvernement fait observer que les requérants ont quitté la Turquie en octobre 1999 et ont depuis été réinstallés aux Etats-Unis d'Amérique. Dès lors, le maintien par eux de leurs griefs serait injustifié. En particulier, compte tenu des circonstances de l'espèce, le fait qu'ait été édicté à leur encontre un ordre d'expulsion dont l'exécution aurait pu les exposer à un risque de violation desdits articles ne saurait poser problème au regard de la Convention.

Les requérants considèrent quant à eux que, nonobstant leur réinstallation dans un pays tiers, la Cour doit soumettre leurs griefs à un examen rigoureux quant au fond. Ils soulignent que les preuves produites par eux devant les autorités turques établissent clairement qu'ils étaient parfaitement fondés à craindre une persécution et auraient dû obtenir la garantie de ne pas être renvoyés en Iran. D'après eux, la décision des autorités de les expulser était arbitraire et sous-estimait gravement la réalité du risque auquel ils seraient exposés en Iran.

La Cour relève que les requérants vivent à présent aux Etats-Unis. Eu égard au fait que les craintes qu'ils nourrissaient à l'endroit d'un possible renvoi forcé vers l'Iran ont été supprimées, elle considère que les intéressés ne peuvent plus se prétendre victimes au sens de l'article 34 de la Convention. Elle estime dès lors qu'il ne s'impose pas d'examiner plus avant les griefs formulés par eux sur le terrain des articles 2, 3 et 8 de la Convention. ii.

D'après les intéressés, les autorités de l'Etat défendeur n'ont pas traité leur demande d'asile conformément aux critères d'équité internationalement reconnus. Ils attirent l'attention sur le fait que celle-ci fut examinée, au service des étrangers de la direction générale de la sûreté à Ankara, par des policiers qui n'étaient pas versés dans le droit des réfugiés et qui étaient insensibles au sort des demandeurs d'asile. Ils soulignent de plus qu'ils n'ont pas eu l'assistance d'un interprète connaissant leur langue et se sont donc trouvés dans l'impossibilité de livrer un exposé complet de leur situation. De surcroît, l'appréciation au fond de leur demande d'asile n'aurait pas été confiée à une autorité indépendante et spécialisée. Les décisions finales sur leur demande étaient du ressort du ministère de l'Intérieur, qui, selon le cas, recueillait l'avis du ministère des Affaires étrangères ou d'autres organes administratifs. Les requérants font également observer qu'ils n'ont pas eu droit à une audience avec les facilités d'interprétation nécessaires devant l'autorité décisionnelle, et qu'aucune information ne leur a été fournie au sujet de leurs droits de recours ou des procédures qu'il leur fallait suivre pour interjeter appel.

Les requérants font valoir ensuite que la législation turque pertinente en matière d'asile ne prévoyait pas explicitement un sursis à exécution des ordres d'expulsion dans l'attente d'une décision du ministère de l'Intérieur sur un recours. Ils se trouvaient donc à tout moment sous la menace d'une expulsion sommaire. Le rejet de leur recours n'aurait pas été motivé, et aucune indication ne leur aurait été donnée non plus quant au contenu des conclusions négatives du HCR adressées au ministère de l'Intérieur, lesquelles doivent avoir eu, selon eux, une influence sur la décision de rejet de leur recours prise par ce ministère. Celui-ci s'estimerait en effet lié par l'appréciation négative livrée par le HCR sur une demande d'asile, sans se préoccuper de la régularité des procédures suivies par cet organe pour examiner les demandes ou pour informer les demandeurs des raisons l'ayant amené à conclure au rejet d'une demande.

Les requérants considèrent enfin que la possibilité qu'ils avaient, selon le Gouvernement, d'engager une procédure de contrôle judiciaire aux fins de contester l'ordre d'expulsion ne peut passer pour un recours effectif. Premièrement, ils n'ont jamais été avisés de l'existence de pareil recours et de la manière de le former. Deuxièmement, à supposer même qu'ils eussent pu solliciter l'assistance d'un avocat afin de pouvoir attaquer l'ordre d'expulsion par la voie du contrôle judiciaire, ils n'ont jamais été informés de cette possibilité. Quoi qu'il en soit, vu qu'ils étaient démunis d'un permis de séjour valable, ils n'auraient pu obtenir un certificat d'indigence de la part de l'autorité compétente. Troisièmement, une demande de contrôle judiciaire n'aurait pu avoir pour effet de suspendre l'exécution de l'ordre d'expulsion, et le tribunal administratif saisi de la demande n'aurait pas été compétent pour se pencher sur le fond de leur grief mais n'aurait pu contrôler que la légalité de la décision d'expulsion. Pour ce motif, une action en contrôle judiciaire n'aurait pas offert des chances raisonnables de succès, puisque la mesure attaquée était manifestement valide au regard des règles internes relatives au droit d'asile et que le HCR avait déjà rendu une décision négative sur leur demande d'obtention du statut de réfugié. Quatrièmement, un contrôle effectué par une juridiction administrative n'aurait pas pris comme point de départ la question de savoir si les requérants risquaient d'être exposés à des traitements prohibés par l'article 3 de la Convention. Ce contrôle se serait articulé autour de la question de savoir si leur expulsion enfreindrait ou non les critères définis à l'article 1 de la Convention de Genève de 1951.

Le Gouvernement combat ces arguments. Se référant à la jurisprudence existante, il soutient que le contrôle judiciaire constitue une voie de recours qui a souvent été invoquée par des demandeurs d'asile en Turquie. D'après lui, une juridiction administrative peut ordonner le sursis à exécution d'une décision d'expulsion si un dommage irréparable risque d'être causé à la personne expulsée et si la décision est manifestement illégale. Pour ce motif, il invite la Cour à juger qu'il n'y a pas eu violation de l'article 13 en l'espèce.

La Cour observe qu'il ne lui appartient pas de contrôler in abstracto la compatibilité avec la Convention des règles édictées par l'Etat défendeur en matière d'asile. Elle rappelle à cet égard que les Etats contractants ont, en vertu d'un principe du droit international bien établi et sans préjudice des engagements découlant pour eux de traités, y compris la Convention, le droit de contrôler l'entrée, le séjour et l'éloignement des non-nationaux. De surcroît, ni la Convention ni ses Protocoles ne consacrent le droit à l'asile politique (arrêt Vilvarajah et autres c. Royaume-Uni du 30 octobre 1991, série A n o 215, p. 34, § 102).

Toutefois, une expulsion pratiquée par un Etat contractant peut soulever un problème au regard de l'article 3, donc engager la responsabilité d'un Etat contractant au titre de la Convention, lorsqu'il y a des motifs sérieux et avérés de croire que l'intéressé, si on le livre à l'Etat requérant, y courra un risque réel d'être soumis à des traitements contraires à l'article 3. Dans ces conditions, l'article 3 implique l'obligation de ne pas expulser la personne en question vers le pays requérant (arrêts Soering c. Royaume-Uni du 7 juillet 1989, série A n o 161, pp. 35-36, §§ 90-91, Cruz Varas et autres c. Suède du 20 mars 1991, série A n o 201, p. 28, §§ 69-70, et Vilvarajah et autres précité, p. 34, § 103).

La Cour note en outre que lorsqu'un demandeur d'asile a un grief défendable aux termes duquel son expulsion l'exposerait au risque de subir des traitements prohibés par l'article 3 de la Convention, le droit interne de l'Etat contractant ayant décidé l'expulsion doit garantir à l'intéressé l'existence d'un recours lui permettant d'obtenir la sanction du droit garanti par ladite clause. Cette obligation résulte de l'article 13 de la Convention, qui a pour conséquence d'exiger un recours interne habilitant l'« instance » nationale compétente à connaître du contenu du grief fondé sur la Convention et à offrir le redressement approprié, même si les Etats contractants jouissent d'une certaine latitude quant à la manière de se conformer aux obligations que leur fait cette disposition (arrêt Vilvarajah et autres précité, p. 39, § 122).

La Cour observe qu'un ordre d'expulsion a été notifié aux requérants le 18 août 1998. Les intéressés disposaient de quinze jours pour demander qu'il ne soit pas exécuté. Dans l'attente de la décision sur leur recours, ils avaient le droit de demeurer en Turquie. Le 21 septembre 1998, le ministère des Affaires étrangères confirma l'ordre d'expulsion, après avoir conclu que les requérants ne remplissaient pas les conditions d'obtention du statut de réfugié, au sens de l'article 1 de la Convention de Genève de 1951 (paragraphes 21 et 22 ci-dessus). Pour la Cour, les requérants n'avaient à aucun moment énoncé sur le terrain de l'article 3 de la Convention un grief pouvant passer pour défendable quant au fond.

Il convient d'observer à cet égard que le HCR avait, à trois reprises déjà, rejeté les demandes d'asile présentées par les intéressés (paragraphes 18 et 20 ci-dessus). Ce n'est que lorsque ceux-ci avaient fourni des renseignements concernant les assassinats d'écrivains survenus en Iran à la fin de 1998 et avaient mis en lumière la pertinence de ces événements pour la situation du premier requérant que le HCR, et en définitive le ministère des Affaires étrangères, avaient été amenés à considérer différemment le risque dont s'accompagnerait une expulsion (paragraphes 23 et 24 ci-dessus). Bien que les requérants soutiennent qu'ils avaient déjà produit devant le HCR et les autorités internes des preuves suffisantes du risque encouru par eux (paragraphe 27 ci-dessus), la Cour n'est pas persuadée que, non informée des nouveaux événements s'étant produits, les autorités internes puissent être accusées d'avoir sous-estimé le risque en édictant un ordre d'expulsion visant les requérants et en rejetant le recours formé par eux contre cette décision.

Il convient de noter également que, lorsque le mérite de la demande des requérants sortit renforcé des événements précités, le ministère des Affaires étrangères décida, le 26 mars 1999, que les intéressés pourraient demeurer en Turquie en attendant leur réinstallation dans un pays tiers (paragraphe 23 ci-dessus). A partir de ce moment, ils ne couraient plus le risque de faire l'objet d'une expulsion sommaire vers l'Iran. La Cour ne décèle dès lors aucun problème sur le terrain de l'article 13 de la Convention entre la date de ladite décision et celle à laquelle les requérants ont quitté la Turquie.

Eu égard à sa conclusion selon laquelle on ne saurait considérer que les requérants avaient à l'époque pertinente un grief défendable aux termes duquel leurs droits garantis par les articles 2, 3 et 8 seraient violés s'ils devaient être expulsés vers l'Iran, la Cour estime qu'il n'y a pas eu violation de l'article 13 de la Convention en l'espèce. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Dit qu'il n'est pas nécessaire de poursuivre l'examen des griefs fondés par les requérants sur les articles 2, 3 et 8 de la Convention ; 2. Dit qu'il n'y a pas eu violation de l'article 13 de la Convention. Fait en anglais, puis communiqué par écrit le 11 juillet 2000, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Michael O'Boyle Elisabeth Palm Greffier Présidente 1. Note du greffe : la décision de la Cour est disponible au greffe.