AFFAIRE CHERAKRAK c. FRANCE

RESPONDENT

FRA

HOTĂRÂRE

02.08.2000

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de l'Art. 6-1;Préjudice moral - constat de violation suffisant

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2000
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

AFFAIRE CHERAKRAK c. FRANCE (CtEDO, 2000)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA CHERAKRAK c. FRANȚA (solicitarea nr. 34075/96) HOTĂRÂREA STRASBURG 2 august 2000 DEFINITIVF 02/11/2000 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. În cauza Cherakrak c. Franța Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din W. F uhrmann președinte J-P. C osta F. T ulkens P. K ūris Sir Nicolas B ratza H.S. G reve K. T raja judecători și dl Dolle graffière de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 6 ianuarie și 11 iulie 2000, rend la réd l que, aici, adoptat la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere (nr. 3407′′) îndreptată împotriva Franței și al cărei resortisant al acestui stat, dl Djamel Cherakrak ( Reclamantul, care a fost admis în beneficiul asistenței judiciare, este reprezentat de domnul A. Aucoin, avocat în Baroul Lyon. Guvernul francez (atlée) este reprezentat de agentul său, dl Y. Charpentier. Reclamantul se plângea de durata deținerilor provizorii (art. 5 § 3 din Convenție) și depășirea termenului rezonabil în două proceduri penale care au făcut obiectul acesteia [art. 6 alineatul (1) din Convenție]. La 14 ianuarie 1998, Comisia a decis să aducă cererea la cunoștința guvernului, invitând la prezentarea în scris a observațiilor privind admisibilitatea și temeinicia acesteia. Guvernul și-a prezentat observațiile la 29 mai 1998, iar reclamantul a răspuns la aceasta la 9 iulie 1999. În urma intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la 1 noiembrie 1998, în conformitate cu art. 5 alin. 1 din Regulamentul de procedură al Curții, președintele Curții, dl L. Wildhaber, a atribuit cauza celei de-a treia secțiuni. La 6 ianuarie 2000, camera a declarat admisibilă cauza reclamantului cu privire la termenul rezonabil al primei proceduri. A declarat cererea inadmisibilă pentru surplus. Martie 1994, reclamantul a fost pus sub acuzare de către un judecător de instrucție la Tribunalul de Mare Instanță din Saint Etienne pentru viol asupra unui minor de 15 ani și viol; victimele au fost domnișoara L.Z. și, respectiv, domnișoara L.Z. I.T. El a fost plasat sub mandat de depunere și, în plus, a fost reproșat reclamantului că a comis aceste fapte în stare de recidivă legală, pentru că a fost condamnat anterior de tribunalul de judecată al Loirei, la 19 martie 1987, la șapte ani de condamnare penală pentru viol sub amenințarea unei arme. În perioada 9 mai - 20 septembrie 1994, judecătorul din oficiu a emis mai multe expertize, pentru a stabili dacă lichidul spermatic descoperit pe hainele victimelor aparținea reclamantului, apoi pentru a încerca să identifice părul și părul prezente în vehiculul utilizat de reclamant și pe hainele victimei (ordonatele din 6 aprilie și 24 noiembrie 1994). Pentru a stabili dacă faptele pe care le-au suferit cele două victime au cauzat pentru ele tulburări psihice sau fizice, judecătorul judecător a dispus o examinare psihologică a acestora (ordonație de judecată la 2 mai 1995). La 7 martie 1995, reclamantul a solicitat o măsură de competență medicală și, la 2 mai 1995, o completare la această primă expertiză la care judecătorul a dat dreptul prin desemnarea unui nou expert printr-o ordonanță din 15 mai 1995. 10. La 8 februarie 1996, instanța de judecată a examinat în mod suplimentar reclamantul șefului de viol cu tortură cu privire la violul comis pe I.T. Prin aviz parțial de aceeași dată, judecătorul de anchetă l-a informat pe reclamant că informațiile păreau să se încheie și că informațiile vor fi comunicate procurorului Republicii în scopul de a soluționa la sfârșitul termenului de acțiune de 20 de zile. (11) Prin ordonanța din 1 martie 1996, judecătorul de instrucțiuni a primit o cerere din partea reclamantului de a efectua verificări asupra vehiculului pe care l-ar fi folosit pentru comiterea faptelor și a acordat o comisie de recurs care a fost executată la 30 aprilie 1996 și a respins o altă cerere. Prin ordonanța din 25 martie 1996, judecătorul de instrucțiuni a prelungit detenția provizorie pe o perioadă de un an, pe motivul că menținerea în detenție era necesară pentru menținerea ordinii publice, indiferent de garanțiile de reprezentare ale reclamantului. Acesta din urmă a făcut apel la 28 martie 1996 și, în sprijinul acestuia, a adresat o scrisoare președintelui camerei de judecată a tribunalului din Lyon, unde își declara nevinovăția și justifica absența oricărei acțiuni în fața acestei instanțe înaintea acesteia. În această privință, reclamantul a indicat că condițiile care au fost legale până la data la care a fost pus în detenție nu mai păreau să fie îndeplinite. Prin hotărârea din 12 aprilie 1996, Camera de Acuzare a Curții de Apel din Lyon a confirmat ordinul de prelungire. 13. La 15 mai 1996, judecătorul a informat părțile la sfârșitul informației, în conformitate cu dispozițiile art. 175 din Codul de procedură penală. 14. Prin ordonanța din 7 iunie 1996, judecătorul de anchetă a respins cererea prezentată de solicitant, pe motivele pe care le respingea deja la 1 martie 1996 La 14 august 1996, judecătorul de anchetă a comunicat cazul procurorului general, după ce a recalificat faptele de viol cu acte de tortură în viol. octombrie 1996, pronunțând acuzația reclamantului în fața instanței de asedii a Departamentului Loire, pentru viol asupra unui minor de 15 ani și viol în condiții de recidivă legală. 17. La 5 decembrie 1997, reclamantul a fost condamnat la o pedeapsă de 20 de ani de închisoare penală, dintre care două treimi de pedeapsă cu închisoarea de securitate și zece ani de interdicție a drepturilor civile și civile. 18. La data de 8 decembrie 1997, reclamantul s-a ocupat de casarea împotriva hotărârii judecătorești a tribunalului în litigiu. La 20 ianuarie 1999, Curtea de Casație a respins recursul. În ceea ce privește încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție 19. Reclamantul denunță durata procedurii în fața instanței în litigiu și Curtea de Casație și invocă o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție, astfel formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide... dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei. Perioada care trebuie luată în considerare 20. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 1 ianuarie 20. aprilie 1994, împreună cu examinarea reclamantului și sa se încheie la 20 ianuarie 1999 cu hotărârea Curții de Casație și, prin urmare, a durat patru ani, nouă luni și nouăsprezece zile. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri pendinte apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre altele, Hotărârea Richard c. Franța din 22 aprilie 1998, Rec., 1998 II, p. 824, § 57 și Doustaly c. Franța din 23 aprilie 1998, Rec., 1998 II, p. 857, p. 39. 22. Guvernul susține că procedura nu a depășit termenul limită rezonabil, ținând cont de data la care reclamantul este prevăzut în casarea împotriva hotărârii judecătorești pronunțate de instanță. 3 în cazul în care sublinia complexitatea cauzei și comportamentul reclamantului care nu încetase să solicite măsuri suplimentare. 23. Reclamantul contestă faptul că prelungirea termenului care precedă încuviințarea era decisă în interesul unei bune administrări a justiției 24. Curtea ia notă de faptul că procedura a durat patru ani, nouă luni și nouăsprezece zile, din care 30 de luni pentru etapa de informare și, împreună cu guvernul, este de acord ca actele de informare să se succeadă foarte regulat. Este adevărat că reclamantul a solicitat mai multe acte de procedură complementare, dar judecătorul a făcut acest lucru în majoritatea cazurilor, astfel încât aceste cereri nu pot fi considerate drept un comportament dilatoriu al reclamantului. Cu toate acestea, au trecut 14 luni între data hotărârii de trimitere în instanță (la 1 octombrie 1996) și data la care Tribunalul a stat în fața tribunalului din Loire (5 decembrie 1997) și, în acest timp, reclamantul se afla încă în detenție provizorie. 25. Curtea nu poate lua în considerare o perioadă rezonabilă de timp în speță. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (2). PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 26. 41 din Convenție, în cazul în care Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se dea șteargă .Imp pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. Având în vedere circumstanțele cauzei, Curtea consideră că constatarea încălcării articolului 6 alineatul (1) este suficientă pentru a remedia prejudiciul pretins. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 30. Curtea constată că reclamantul nu avansează nicio pretenie pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată și că a beneficiat de asistenă judiciară în faa Curii. Prin urmare, aceasta consideră că trebuie să îi acorde nici o sumă în acest scop. prin aceste motive, Curtea, la l faptul că constatarea unei încălcări oferă în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de solicitant. Făcută în franceză și engleză și apoi comunicată în scris la 2 august 2000 în temeiul articolului 77 alineatele (2) și (3) din Regulamentul de procedură al Curții. Dolle W. F. Fuhmann Grefier Președinte