LAMPERI BALENCI v. ITALY

SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 31260/96 de Wilma LAMPERI BALENCI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care a stat la 7 septembrie 2000 în calitate de Cameră compusă din C.L. Rozakis, Președintele A.B. Baka, B. Conforti, G. Bonello, P. Lorenzen, dna M. Tsatsa-Nikolovska, A. Kovler, judecători și E. Fribergh, grefierul secțiunii având în vedere cererea de mai sus introdusă la 13 noiembrie 1995 cu Comisia Europeană a Drepturilor Omului și înregistrată la 30 aprilie 1996, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat, După deliberare, decide după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în 1930 și trăiește în Florența. Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este proprietarul unui apartament din Florența, pe care i-a dat-o lui M.N. Într-o scrisoare înregistrată din 26 iulie 1984, reclamantul a informat chiriașul că intenționează să încheie închiriere la expirarea termenului la 31 ianuarie 1985 și i-a cerut să abandoneze sediul până la data respectivă. Într-o scrisoare servită la chiriaș la 31 decembrie 1984, reclamantul a reiterat intenția de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară înaintea Magistratului Florenței. Prin decizia din 9 decembrie 1985, care a fost pusă în aplicare la 3 ianuarie 1986, Magistratul Florenței a susținut valabilitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 31 ianuarie 1986. La 11 aprilie 1986, reclamantul a notificat chiriașului care l-a solicitat să abandoneze sediul. La 12 mai 1986, ea a informat locatarul că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 23 mai 1986. Între 23 mai 1986 și 3 noiembrie 1998, judecătorul a făcut 28 de încercări de recuperare a posesiei, la 23 mai 1986, 16 septembrie 1986, 9 decembrie 1986, 18 mai 1987, 20 octombrie 1987, 9 martie 1988, 17 octombrie 1988, 16 martie 1989, 20 septembrie 1989, 20 Martie 1990, 10 octombrie 1990, 20 februarie 1991, 24 septembrie 1991, 11 februarie 1992, 8 septembrie 1992, 28 ianuarie 1993, 18 mai 1993, 12 ianuarie 1994, 24 mai 1994, 15 decembrie 1994, 23 mai 1995, 12 decembrie 1995, 9 mai 1996, 13 noiembrie 1996, 2 aprilie 1997, 6 noiembrie 1997, 27 martie 1998 și 3 noiembrie 1998. Fiecare încercare s-a dovedit eșuată, deoarece, în conformitate cu dispozițiile legale care prevăd suspendarea sau scufundarea expulzărilor, reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. La 1 aprilie 1999, reclamantul a recuperat posesia apartamentului ei. Legea internă relevantă Legea internă relevantă este descrisă în hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 18-35, ECHR 1999-V, care urmează să fie publicată. COMPLAINTĂ Reclamantul se plânge de incapacitatea prelungită - prin lipsa asistenței poliției - de a recupera posesia apartamentului ei. Reclamantul se plânge în continuare de durata procedurii de evacuare. HOTĂRÂREA Reclamantul plânge că incapacitatea de a recupera posesia apartamentului ei a constituit o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” Reclamantul se plânge în continuare cu privire la durata procedurii de evacuare. art. 6 din Convenția prevede, în măsura în care este relevant, următoarele: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o ... audiere într-un termen rezonabil de [a] ... tribunal ...” Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne, susținând că nu a eliberat proceduri în instanța administrativă care a contestat refuzul asistenței de poliție și a susținut, în același proces, constituționalitatea dispozițiilor legislative în cauză. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cauza Immobiliare Saffi (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi citată mai sus, §§ 40-42). Întrucât guvernul nu a prezentat niciun nou argument în sprijinul objecției lor, Curtea nu vede niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Guvernul susține, de asemenea, că modalitățile de dezvoltare a asistenței de poliție nu fac parte din procesul judiciar de executare a ordinelor de posesie, deoarece intervenția de poliție este o chestiune administrativă, în întregime separată și independentă de procesul judiciar. Faza administrativă nu se poate spune că intră în domeniul de aplicare al articolului 6. Curtea reamintește că deja a susținut că art. 6 din Convenție este aplicabil procedurii de evacuare a chiriașilor (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi menționată mai sus, §§ 62-63). Întrucât guvernul nu a prezentat niciun argument nou în sprijinul obiecțiilor lor, Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Reclamantul susține că imposibilitatea de a reuși apartamentul ei în timpul unsprezece ani de la emiterea ordinului de posesie constituie o încălcare a dreptului ei în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent pentru a determina ordinea de prioritate pentru executarea expulzărilor. Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea cererii inadmisibilă. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, DECLAREA APLICării ADMISSIBILE Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

SECOND SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 31260/96

by Wilma LAMPERI BALENCI

against Italy

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 7 September 2000 as a Chamber composed of

Mr

C.L. Rozakis,

President

,

Mr

A.B. Baka,

Mr

B. Conforti,

Mr

G. Bonello,

Mr

P. Lorenzen,

Mrs

M. Tsatsa-Nikolovska,

Mr

A. Kovler,

judges

,

and

Mr

E. Fribergh,

Section Registrar

,

Having regard to the above application introduced with the European Commission of Human Rights on 13 November 1995 and registered on 30 April 1996,

Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicant is an Italian national, born in 1930 and living in Florence.

A.

The circumstances of the case

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.

The applicant is the owner of an apartment in Florence, which she had let to M.N.

In a registered letter of 26 July 1984, the applicant informed the tenant that she intended to terminate the lease on expiry of the term on 31 January 1985 and asked him to vacate the premises by that date.

In a writ served on the tenant on 31 December 1984, the applicant reiterated her intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Florence Magistrate.

By a decision of 9 December 1985, which was made enforceable on 3 January 1986, the Florence Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 31 January 1986.

On 11 April 1986, the applicant served notice on the tenant requiring him to vacate the premises.

On 12 May 1986 she served notice on the tenant informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 23 May 1986.

Between 23 May 1986 and 3 November 1998, the bailiff made 28 attempts to recover possession, on 23 May 1986, 16 September 1986, 9 December 1986, 18 May 1987, 20

October 1987, 9 March 1988, 17 October 1988, 16 March 1989, 20 September 1989, 20

March 1990, 10 October 1990, 20 February 1991, 24 September 1991, 11 February 1992, 8 September 1992, 28 January 1993, 18 May 1993, 12 January 1994, 24 May 1994, 15

December 1994, 23 May 1995, 12 December 1995, 9 May 1996, 13 November 1996, 2

April 1997, 6 November 1997, 27 March 1998 and 3 November 1998.

Each attempt proved unsuccessful, as, under the statutory provisions providing for the suspension or the staggering of evictions, the applicant was not entitled to police assistance in enforcing the order for possession.

On 1 April 1999, the applicant recovered possession of her apartment.

B.

Relevant domestic law

The relevant domestic law is described in the judgment

Immobiliare Saffi v. Italy

[GC], no. 22774/93, §§ 18-35, ECHR 1999-V, to be published.

COMPLAINTS

1.

The applicant complains about her prolonged inability - through lack of police assistance - to recover possession of her apartment.

2.

The applicant further complains about the duration of the eviction proceedings.

THE LAW

The applicant complains that her inability to recover possession of her apartment amounted to a violation of Article 1 of Protocol No. 1, which provides:

“Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.

The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.”

The applicant further complains about the duration of the eviction proceedings. Article 6 of the Convention, insofar as relevant, provides as follows:

“In the determination of his civil rights and obligations …, everyone is entitled to a … hearing within a reasonable time by [a] … tribunal ...”

The Government argue that the applicant has not exhausted domestic remedies. They submit that she has failed to issue proceedings in the administrative courts challenging the refusal of police assistance and to raise, in the same proceedings, the constitutionality of the legislative provisions concerned.

The Court recalls that it has already dismissed this objection in the Immobiliare Saffi case (see the Immobiliare Saffi judgment cited above, §§

40-42). As the Government have not submitted any new argument in support of their objection, the Court sees no reason to depart from its previous finding. This exception should therefore be rejected.

The Government further argue that the arrangements for staggering the police assistance were not part of the judicial process for enforcement of orders for possession, since police intervention was an administrative issue, entirely separate from and independent of the judicial process. That administrative phase can not be said to come within the scope of Article 6.

The Court recalls that it has already held that Article 6 of the Convention is applicable to the tenants eviction proceedings (see the Immobiliare Saffi judgment cited above, §§ 62-63). As the Government have not submitted any new argument in support of their objections, the Court sees no reason to depart from its previous finding. This exception should therefore also be rejected.

The applicant argues that the impossibility to repossess her apartment during eleven years from the issue of the order for possession amounts to a violation of her right under Article 1 of Protocol No. 1.

As to the length of the enforcement proceedings, the Government maintain that the delay in providing the assistance of the police is justified by the protection of the public interest. In any event, the Government stress that following the entry into force of Law no.

431 of 9 December 1998, the Prefect is no longer competent to determine the order of priority for the enforcement of the evictions. The date of enforcement should now be set by the District Court.

The Court considers that the application raises complex and serious issues which require a determination on the merits. It follows that it cannot be considered manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established.

For these reasons, the Court, unanimously,

DECLARES THE APPLICATION ADMISSIBLE

, without prejudging the merits of the case.

Erik Fribergh

Christos Rozakis

Registrar

President