CtEDO 19.09.2000 Auto

AYGÖRDÜ AND OTHERS v. TURKEY

RESPONDENT
TUR
HOTĂRÂRE
19.09.2000
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Admissible
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2000
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
AYGÖRDÜ AND OTHERS v. TURKEY (CtEDO, 2000)
HUDOC · oficial

Primă secțiune DECIZIE CU ADMINISIBILITATEA cererii nr. 33323/96 de către Pașa AYGÖRDÜ și alții împotriva Turciei Curții Europene a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința la 19 septembrie 2000 în calitate de Cameră compusă de dna E. Palm, președintea dnei W. Thomassen, Gaukur Jörundsson, C. Bîrsan, J. Casadevall, R. Maruste, judecători F. Gölcüklü, judecător ad hoc și M. O’Boyle, grefierul secțiunii având în vedere cererea de mai sus introdusă la 5 septembrie 1996 cu Comisia Europeană a Drepturilor Omului și înregistrată la 3 octombrie 1996, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitanți, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamanții sunt resortisanți turci, născuți în 1928, 1963, 1930, 1949 și, respectiv, 1954 și locuiesc în Istanbul, Turcia. Ele sunt reprezentate în fața Curții de către dl. Özcan Kılıç și dl Mehmet Ali Kırdök, avocați care practică la Istanbul. Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Versiunea reclamanților cu privire la faptele Până la 4 octombrie 1994, reclamanții locuiau în satul Kızılveren al satului Hanușağı atașat districtului Ovacık din provincia Tunceli. Din 1980 locuitorii satului reclamanților erau intimidați continuu de forțele de securitate, deoarece erau suspectați de a acorda sprijin logistic terorisților. La 4 octombrie 1994, unitățile militare au sosit în satul reclamanților. Au convocat locuitorii din pătrat și le-au spus să părăsească casele lor. Reclamanții, împreună cu colegii lor săteni, au părăsit satul care le-a luat animalele și cât de multe lucruri pot transporta. După expulzarea locuitorilor, forțele de securitate au incendiat satul. În aceeași zi, 4 octombrie 1994, reclamanții au depus o cerere la procurorul principal din districtul Ovacık plângând de arderea caselor lor și solicitând compensații pentru daunele pe care le-au suferit. Ca urmare a cauzei unei anchete privind actele presupuse de către forțele de securitate, procurorul public a emis o decizie de neînsoțire jurisdicția și a trimis dosarul de anchetă biroului guvernatorului districtului Ovacık, în conformitate cu Legea privind acuzarea funcționarilor publici (Memurin Muhakematı Kanunu Reclamanții s-au mutat mai întâi în satul Ziyaret atașat în districtul Ovacık, unde guvernul le-a oferit locuințe publice desemnate pentru cazurile de calamitate. După sosirea lor, reclamanții și-au vândut animalele și bunurile pentru a-și asigura viața. După o anumită expirare a timpului, s-au mutat să trăiască cu rudele lor din Istanbul. La 25 octombrie 1995, guvernatorul districtului Ovacık a scris o scrisoare în răspuns la reclamanții. El a declarat că nici o casă nu a fost arsă de forțele de securitate și că nici o acuzație nu a fost inițiată deoarece autorii actelor presupuse nu au putut fi identificate. Scrisoarea guvernatorului districtului a fost servită pe primarul satului ( muhtar ) la 15 Februarie 1996 în timp ce reclamanții au părăsit satul. Reclamanții susțin că au fost informați de scrisoarea guvernatorului de district într-o dată mult mai târziu. Versiune guvernamentală a faptelor În momentul presupuselor incidente, locuitorii satelor provinciei Tunceli trăiau într-o atmosferă zilnică de campanie teroristă intensă. Teroriștii din regiune au atacat satele cu scopul de a-și susține nevoile. Ca urmare a presiunii exercitate de teroriști, locuitorii au părăsit satele pentru a nu pune viața în pericol. Teroriștii au distribuit anunțuri între sătenii care le-au amenințat că își vor confisca proprietatea și îi vor pedepsi dacă vor părăsi satele lor. Nu există nici o informație sau niciun document care indică că forțele de securitate au desfășurat operațiuni în satul Kızılveren din satul Hanușağı la 4 octombrie 1994. Autoritățile au efectuat investigații privind presupusa distrugere a satelor din provincia Tunceli. În acest scop, au fost luate declarații de la dl Mahmut Atlı și Rahmi Kızılçayır locuind în satele Ișıkvuran și, respectiv, Çat, atașat în districtul Ovacık. Dl Mahmut Atlı a declarat că au fost amenințați în mod repetat de teroriști și că casele lor au fost arse de către teroriștii PKK pe terenul că 6 tinerii răpiți din satul lor s-au întors în casele lor și au refuzat să se alăture organizației. Dl Rahmi Kızılçayır a declarat că casele lor au fost arse de teroriștii care au vrut să pedepsească sătenii din cauza refuzului lor de a acorda sprijin logistic terorisților. La cererea lor, Guvernatorul districtului Ovacık a furnizat reclamanților ocazia cazare în clădirile publice. Ele au primit fiecare ajutor monetar și alimente din partea autorităților. Legea internă și practicile relevante Responsabilitatea administrativă art. 125 din Constituția turcă prevede următoarele: „Toate actele și deciziile administrației sunt supuse revizuirii judiciare... Administrația este responsabilă pentru a indemniza orice daune cauzate de propriile sale acte și măsuri.” Dispoziția de mai sus nu este supusă nici unei restricții, chiar și într-un stat de urgență sau de război. Această ultimă cerință nu necesită neapărat dovezi ale existenței oricărei erori din partea administrației, a căror responsabilitate este de natură absolută și obiectivă, bazată pe un concept de răspundere colectivă și numită „risc social”. Astfel, administrația poate indemna persoanele care au suferit daune din cauza actelor comise de instigatori necunoscuti sau terorisți atunci când statul poate fi declarat că nu a reușit în datoria sa de a menține ordinea publică și siguranța sau în datoria sa de a proteja viața și proprietatea individuale. Principiul răspunderii administrative se reflectă în art. 1 suplimentar din Legea nr. 2935 din 25 octombrie 1983 privind statul de urgență, care prevede: „... acțiunile de compensare în ceea ce privește exercitarea competențelor conferite de prezenta Lege trebuie puse la dispoziția administrației în fața instanțelor administrative.” Responsabilitatea penală Este o infracțiune în temeiul Codului penal turc - să facă o căutare ilegală a domiciliului unui individ (articolele 193 și 194); - să comite incendii (articolele 369, 370, 371, 372) sau incendii agravate în cazul în care viața umană este în pericol (art. 382); - să comite incendii involontari prin neglijență, neglijență sau inexperienta (art. 383); sau să deterioreze în mod intenționat proprietatea altcuiva (articole 516 și următoarele). Pentru toate aceste încălcări pot fi depuse plângeri, în conformitate cu articolele 151 și 153 din Codul de Procedință Penală, cu procurorul public sau cu autoritățile administrative locale. Procurorul public și poliția au datoria de a investiga crimele raportate lor, cel de a decide dacă o acuzație ar trebui inițiată, în conformitate cu art. 148 din Codul de Procedură Penală. Un reclamant poate apela împotriva deciziei procurorului public de a nu iniția proceduri penale. Dacă autorii suspectați ale actelor atacate sunt militari, acestea pot fi, de asemenea, urmărite pentru a cauza daune ample, a pune în pericol viața umană sau a proprietăților daunatoare, dacă nu au urmat ordinele în conformitate cu art. 86 și 87 din Codul Militar. Procedura în aceste circumstanțe poate fi inițiată de persoanele în cauză (nemilitare) în fața autorității competente în temeiul Codului de procedură penală sau în fața superiorului ierarhic al persoanelor suspectate (articolele 93 și 95 din Legea nr. 353 privind Constituția și Procedură a Curților Militare). În cazul în care autorul suspectat al unei infracțiuni este un agent al statului, permisiunea de a procesa trebuie obținută de la un consiliu administrativ local (Comitetul Executiv al Adunării Provinciale). Deciziile consiliului local pot fi apelate la Curtea Supremă de Administrație; refuzul de a procesa este supus unui recurs automat de acest tip. Dispoziții privind compensarea Orice acțiune ilegală de către funcționarii publici, fie o crimă sau o tortă, care cauzează daune materiale sau morale, poate face obiectul unei cereri de compensare în fața instanțelor civile obișnuite. Procedura împotriva administrației poate fi adusă în fața instanțelor administrative, ale căror proceduri sunt în scris. Daunele cauzate de violență teroristă pot fi compensate din Fondul de Ajutor și Solidaritate Socială. COMPLAINTE Reclamanții se plâng de încălcarea articolelor 3, 5, 6, 8, 13, 14 și 18 din Convenția și a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Reclamanții se plâng în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție că dreptul lor la bucuria pașnică a bunurilor lor a fost încălcat din cauza expulzării forțate din satul lor, distrugerea casei și a bunurilor lor. Reclamanții susțin, în temeiul articolului 3 din Convenție, că au fost supuse unor tratamente inumane și degradante, precum și pedeapsă colectivă, deoarece au fost evacuate forțat din satul lor și proprietatea lor a fost distrusă. libertatea și securitatea lor din cauza expulzării forțate din satul lor. Reclamanții susțin în temeiul articolului 6 din Convenție că au fost privați de dreptul lor de acces la o instanță pentru a-și afirma drepturile civile. Ei susțin că remediile în dreptul intern sunt ineficace. Reclamanții susțin în temeiul articolului 8 din Convenție că dreptul lor la respectarea vieții lor de familie a fost încălcat deoarece au fost evacuați forțat din domiciliul și satul lor. Reclamanții afirmă o încălcare a articolului 13 din Convenție din cauza eșecului autorităților de a oferi un remediu eficace pentru a le permite să împiedice distrugerea locuințelor și a bunurilor lor. Reclamanții se plâng în temeiul articolului 14 din Convenție, coroborat cu articolele menționate mai sus, că au fost discriminate pe baza originii lor curde. Reclamanții se plâng în temeiul articolului 18 din Convenție că autoritățile turce nu iau nicio măsură pentru a preveni încălcarea drepturilor menționate anterior. Reclamanții se plâng de expulzare forțată din satul lor și de distrugerea caselor și posesiunilor lor de către forțele de securitate. Invocă articolele 3, 5, 6, 8, 13, 14 și 18 din Convenția și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Obiecții preliminare ale guvernului Guvernul susține că reclamanții nu au epuizat căile de recurs interne disponibile în sensul articolului 35 § 1 din Convenție, susținând, în alternativă, că reclamanții nu au respectat regula de șase luni, conform articolului 35 § 1 din Convenție și, pe acest motiv, cererea lor ar trebui declarată inadmisibilă. Guvernul susține că pur și simplu prin adresarea unei scrisori la Procuratura Publică, reclamanții nu pot fi considerați că au epuizat căile de recurs interne, astfel cum prevede art. 35 § 1 din Convenție. Guvernul susține că există remedii administrative, penale și civile în legislația turcă, capabile să remedieze plângerile reclamantului și să conducă la acordarea compensației. Guvernul susține că ar fi fost posibil ca reclamanții să solicite recurs în fața instanțelor administrative în temeiul articolului 125 din Constituție și al Legii nr. 2935 și decretul legislativ nr. 430. În conformitate cu legea administrativă turcă, răspunderea statului de a plăti compensații poate fi angajată, în primul rând, în cazul în care agenții statului sunt vinovați. În al doilea rând, statul nu poate scăpa de răspunderea de a plăti compensații în ceea ce privește daunele dovedite a fi cauzate de agenții săi sau a avut loc în legătură cu asigurarea securității. Guvernul susține, în alternativă, că reclamanții ar fi putut, de asemenea, să depună o acțiune civilă pentru prejudiciile suferite prin acte ilegale sau de conduită ilegală din partea agenților statului. În temeiul legii turce, acțiunea civilă nu depinde de rezultatul procedurii penale și cerințele procedurale sunt mai puțin stricte. Guvernul subliniază, de asemenea, că, în cazul în care s-ar fi compus, presupusele acte plângute de către reclamanți în fața Curții ar fi fost într-adevăr pedepsite în temeiul dreptului penal turc. În opinia Guvernului, chiar dacă ar putea presupune că nu există niciun remediu care să fie epuizat în legislația internă, pe care o contestau, atunci cererea ar fi trebuit depusă Comisiei în termen de șase luni de la data presupuselor incidente. Reclamanții susțin în răspuns că au depus plângeri penale la biroul procurorului public din Ovacık și că nu au fost efectuate anchete eficace în plângerile lor. În prezentarea lor, există o practică administrativă care nu oferă un remediu eficace pentru abuzurile efectuate de forțele de securitate și o practică administrativă de distrugere a satelor din sud-estul Turciei. Reclamanții susțin că nu au fost obligați să urmărească niciun alt remediu intern și că măsurile penale, administrative și civile invocate de guvern nu sunt eficiente. În ceea ce privește afirmația Guvernului că cererea nu a fost depusă în termenul de șase luni, reclamanții susțin că așteaptă rezultatul anchetei penale în ceea ce privește plângerile lor. Cu toate acestea, autoritățile nu au efectuat nicio investigație cu privire la acuzațiile lor și au solicitat Comisiei, având în vedere faptul că plângerile similare ale colegilor săteni au fost deja respinse de autoritățile. În suma, reclamanții susțin că au făcut tot ceea ce ar putea fi de așteptat din acestea pentru a respecta cerințele articolului 35 § 1 din Convenție. Prin urmare, solicită Curții să respingă obiecțiile preliminare ale Guvernului. Curtea reiterează că reglementarea epuizării măsurilor interne menționate la art. 35 § 1 din Convenție obligă cei care doresc să-și aducă cazul împotriva statului în fața unui organ judecător internațional sau arbitral să utilizeze în primul rând remediile prevăzute de sistemul juridic național. Cu toate acestea, în temeiul art. 35 § 1 nu există obligația de a recurge la remedii care nu sunt adecvate sau ineficace. În plus, în conformitate cu „legislațiile general recunoscute de drept internațional”, pot exista circumstanțe speciale care absoargă reclamanții de la obligația de a epuiza căile de recurs interne la dispoziția lor; unul dintre aceste motive este faptul că autoritățile naționale nu efectuează o investigație sau oferă asistență în răspunsul unor acuzații grave de încălcare sau de infligere a prejudiciului de către agenții de stat (a se vedea Akdivar și alții v. Hotărârea Turciei din 16 septembrie 1996, Raporturile Hotărârilor și Deciziilor 1996 IV, p. 1210 11, §§ 65-69, și Hotărârea Menteș și alții c. Turcia din 28 noiembrie 1997, Raporturile 1997 VIII, p. 2706, § 57). Aplicarea normei de epuizare trebuie să acorde o atenție adecvată pentru faptul că aceasta este aplicată în contextul mecanismelor de protecție a drepturilor omului pe care părțile contractante le-au convenit să le creeze. În consecință, Curtea a recunoscut că art. 35 § 1 trebuie aplicat cu un anumit grad de flexibilitate și fără formalitate excesivă. Regulile nu sunt absolute și nu sunt capabile să fie aplicate automat. În analiza dacă a fost observat, este esențial să se ia în considerare circumstanțele specifice ale fiecărui caz. Aceasta înseamnă, printre altele, că Curtea trebuie să țină seama realist de contextul juridic și politic general în care funcționează remediile, precum și de circumstanțele personale ale reclamantului sau ale reclamanților (a se vedea hotărârea menționată mai sus, p. 2707, § 58). În acest sens, Curtea observă că, în urma hotărârii procurorului public Ovacık de nejurisdicție în ceea ce privește forțele de securitate, autoritățile nu au efectuat investigații suplimentare cu privire la acuzațiile reclamantului. Dimpotrivă, autoritățile naționale, cum ar fi guvernatorul districtului Ovacık, precum și alte autorități administrative, au rămas total pasive în fața unor acuzații grave de încălcare a comportamentului de către agenți de stat și nimeni nu a fost acuzat de autoritățile judiciare. În plus, se pare că ancheta care a urmat a fost limitată la luarea declarațiilor de la doi sateni care nu locuiesc în satul reclamanților. Cu toate acestea, pentru Curte, atunci când un individ formulează o cerere argumentată în ceea ce privește distrugerea proprietăților, a torturei sau a crimelor care implică responsabilitatea statului, noțiunea de „recuperare eficientă”, în sensul articolului 13 din Convenție, presupune, în plus față de plata compensației, dacă este cazul, o anchetă aprofundată și eficace care să conducă la identificarea și pedeapsa celor responsabile și, inclusiv, accesul eficace al reclamantului la procedura de investigare (a se vedea hotărârea menteș și alții menționat anterior, p. 2715, § 89; Hotărârea Aksoy c. Turcia din 18 decembrie 1996, Raporturi 1996-VI, p. 2287, § 98; și Hotărârea Kaya c. Turcia din 19 februarie 1998, Raporturi 1998-I, p. 330, § 107). În caz contrar, dacă o acțiune bazată pe răspunderea strictă a statului ar trebui considerată o acțiune juridică care trebuia epuizată în ceea ce privește plângerile prevăzute la art. 2 și 8 din Convenția sau la art. 1 din Protocolul nr. 1, obligația statului de a urmări cei vinovați de astfel de încălcări grave ar putea dispărea. consideră că acuzațiile reclamanților, din care - așa cum a fost clar din petiția din 4 octombrie 1994, autoritățile au fost conștienți - au constituit o cerere argumentată atât în ceea ce privește actele presupuse, cât și statutul persoanelor implicate. În consecință, având în vedere lipsa unei anchete eficace efectuate de autoritățile în ceea ce privește plângerile lor, nu era necesar ca reclamanții să urmărească orice nou remediu în dreptul intern. În măsura în care guvernul susține că plângerile reclamanților au fost introduse din timp, Curtea reiterează că, în cazul în care nu este disponibilă nici un remediu intern, șase termenul lunilor prevăzut la art. 35 § 1 din Convenție determină în principiu de la data actului reclamat în cerere (a se vedea cererea nr. 23413/94, decizia din 28 noiembrie 1995, DR 83, p. 31). Cu toate acestea, s-ar putea aplica considerații speciale în cazurile excepționale în care un solicitant se folosește în primul rând de un remediu intern și numai într-o etapă ulterioră devine conștienți sau ar fi trebuit să fie conștienți de circumstanțele care fac acest remediu ineficace. În această situație, perioada de șase luni ar putea fi calculată de la momentul în care reclamantul devine conștient sau ar fi trebuit să fie conștient de aceste circumstanțe (a se vedea cererea nr. 23654/94, hotărârea din 15 mai 1995, DR 81, p. 76). Curtea constată că reclamanții se plâng de distrugerea proprietății și evacuarea satului lor în petiția din 4 octombrie 1994. după primirea dosarului de anchetă din partea Procurorului Public, guvernatorul districtului Ovacık a respins acuzațiile reclamanților din cauza faptului că casele lor nu au fost arse de către forțele de securitate și că autorii actelor presupuse nu au putut fi identificate. Această decizie a fost servită pe muhtarul satului la 15 februarie 1996 și reclamanții au fost înțeleși la o dată mult mai târziu, deoarece nu mai locuiau în satul lor. Prin urmare, se pare că reclamanții și-au depus cererea în temeiul Convenției la 5 septembrie 1996, după ce au aflat răspunsul negativ al guvernatorului districtului Ovacık și au început să se îndoiască că o investigație eficace ar fi inițiată în cazul plângerilor lor de către autoritățile naționale. În aceste circumstanțe, Curtea acceptă că termenul de șase luni în sensul articolului 35 § 1 din Convenție a început să se execute la 5 septembrie 1996 cel mai devreme și, prin urmare, că cererea a fost introdusă în acest termen. Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că obiecțiile preliminare ale guvernului trebuie respinse. În ceea ce privește fondul plângerilor reclamanților, Curtea consideră, având în vedere argumentele părților, că cazul ridică chestiuni complexe de drept și de fapt în temeiul Convenției, ale căror determinare ar trebui să depinde de examinarea meritelor cererilor în ansamblul său. Prin urmare, Curtea concluzionează că cererea nu este în mod evidentă În sensul articolului 35 § 3 din Convenție, nu s-au stabilit alte motive de declarare inadmisibilă. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, DECLAREA APLICAREI ADMISSIBILE, fără a se judeca meritele cauzei.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă