SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 40648/98 prezentate de Giuseppe PATERAN Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 8 februarie 1996 și înregistrată la 3 aprilie 1998, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamantul este un resortisant italian, născut în 1923 și rezident în Palermo. El este reprezentat în fața Curții de către domnul Enzo Di Filpo, avocat la Palermo. Reclamantul lucrase până la 18 martie 1984, data demisiei sale, în calitate de angajat al Societății Căilor Ferate din Italia. La 5 iulie 1984, acesta a introdus o acțiune ierarhică în fața ministrului Transporturilor pentru a obține anularea refuzului de a-și revoca demisia, care fusese acceptată la 26 martie 1984. În octombrie 1984, Hotărârea Generală Resurse Umane a respins cererea sa. La 1 februarie 1985, reclamantul a adresat Președintelui Republicii o acțiune extraordinară pentru a obține anularea deciziei Direcției Generale Resurse Umane a Ministerului Transporturilor, printr-o decizie din 29 aprilie 1992, al cărei text a fost depus la grefă la 30 iunie 1992, Consiliul de Stat - a cărui intervenție este prevăzută în acțiunea extraordinară - a respins recursul reclamantului, deoarece între timp Societatea Căilor Ferate devenise o societate anonimă și, prin urmare, nu mai intra sub incidența dreptului administrativ. La 26 martie 1993, reclamantul a înaintat un recurs judecătorului de judecată din Palermo, funcționând ca judecător al muncii, pentru a obține anularea deciziei ministrului transporturilor de a refuza revocarea demisiei sale. La 7 aprilie 1993, judecătorul a stabilit prima audiere la 16 noiembrie 1993. La data de 11 mai 1994 a fost restant din oficiu. La data de 24 aprilie 1995, încununarea nu a avut loc, deoarece în acea zi avocații au făcut grevă. La 28 septembrie 1995, tribunalul a fost revocat la data de 30 noiembrie 1995, la cererea pârâtei. După o audiere, e 7 În decembrie 1995 au avut loc dezbaterile și printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefa din 19 iulie 1996, judecătorul de instanță a respins cererea reclamantului. La 21 iunie 1997, reclamantul a luat apel la tribunalul din Palermo. Prima audiere a fost stabilită la 14 mai 1998, dar ulterior a fost avansată la decembrie 1997 din cauza unei cereri din partea reclamantului. Prin intermediul unei hotărâri din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefa din 14 mai 1998, instanța a respins la cererea reclamantului. ÎN DREPT Hotărârea recurentului se referă la durata procedurii în litigiu. Reclamantul consideră că data inițială care trebuie luată în considerare este 5 iulie 1984, adică data de la care a fost introdusă acțiunea în instanță în fața ministrului transporturilor. Curtea amintește că 6 alin. (1) are drept punct de plecare în materie civilă sesizarea instanței (hotărârea Deumeland c. Germania din 29 mai 1986, seria A n , Hotărârea Francesco Lombardo c. Italia din 26 noiembrie 1992, seria A n Curtea amintește că, potrivit jurisprudenței sale constante, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri trebuie să se aprecieze în funcție de circumstanțele cauzei și pe baza următoarelor criterii: complexitatea cauzei, comportamentul părților și comportamentul autorităților sesizate cu cauza (a se vedea Curtea eur. D.H., Hotărârea Vernillo c. Franța din 20 februarie (a se vedea, printre altele, Hotărârea H. Franța din 24 octombrie 1989, seria A nr. 162, p. 21 alin. 55). Curtea subliniază că este necesar să se ia măsuri speciale pentru soluționarea muncii. În plus, Italia a recunoscut prin revizuirea, în 1973, a procedurii speciale instituite în acest domeniu și prin adoptarea, în 1990, a unor măsuri urgente menite să accelereze marșul organelor (a se vedea Curtea Europeană de Justiție. D.H., Hotărârea Ruotolo c. Italia din 27 februarie 1992, seria A nr. 230-D din 27 Cu toate acestea, Curtea arată că reclamantul a așteptat aproximativ 11 luni înainte de a interja apela la Tribunalul din Palermo (19 iulie 1996) 21 iunie 1997) și că această perioadă nu poate fi luată în considerare de către stat (a se vedea, mutatis mutandis, Curtea Europeană de Justiție. D.H., Hotărârea Sincélliti c. Italia din 23 noiembrie 1993, seria A nr. 278, p. 9, § 22. În consecință, durata efectivă este de mai mult de patru ani și două luni pentru două instanțe. În ceea ce privește comportamentul autorităților judiciare, Curtea constată că prima audiere a fost stabilită la mai mult de șapte luni de la depunerea recursului la grefă. Ulterior, o audiere a fost din oficiu de șase luni. Între data hotărârii de primă instanță și data depunerii la grefa sa au trecut mai mult de șapte luni. În apel, Curtea stabilește un termen de mai mult de cinci luni între depunerea recursului la grefă și data primei ședințe. Prin urmare, întârzierea globală a cărei responsabilitate trebuie să o aibă autoritățile judiciare este mai mare de doi ani și o lună. Cu toate acestea, Curtea, în lumina jurisprudenței sale, consideră că durata generală a procedurii nu este suficient de importantă pentru a se ajunge la concluzia unei aparente încălcări a articolului 6 alineatul (1) din convenție, dat fiind că două instanțe au trebuit să cunoască cauza. Prin urmare, Curtea consideră că această cerere este vădit nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatul (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară că Erik Fribergh Christos Rozakis Președinte
de la requête n° 40648/98
présentée par Giuseppe PATERNÒ
contre l'Italie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le
19
septembre 2000 en une chambre composée de
MM.
C.L.
Rozakis
,
président
,
A.B.
Baka
,
B.
Conforti
,
G.
Bonello
,
M.
Fischbach
,
M
me
M.
Tsatsa-Nikolovska
,
M.
,
juges
,
et de
M.
E
. Fribergh
,
greffier
de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 8 février 1996 et enregistrée le 3 avril 1998,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant est un ressortissant italien, né en 1923 et résidant à Palerme. Il est représenté devant la Cour par M
e
Enzo Di Filpo, avocat à Palerme.
Le requérant avait travaillé jusqu'au 18 mars 1984, date de sa démission, en tant qu'employé de la Société des chemins de fer italienne. Le 5 juillet 1984, il introduisit un recours hiérarchique devant le ministre des Transports afin d'obtenir l'annulation du refus de révoquer sa démission, qui avait été pourtant acceptée le 26 mars 1984. Le 10
octobre 1984, la direction générale des ressources humaines rejeta sa demande.
Le 1
er
février 1985, le requérant adressa un recours extraordinaire au Président de la République afin d'obtenir l'annulation de la décision de la direction générale des ressources humaines du ministère des Transports. Par une décision du 29 avril 1992, dont le texte fut déposé au greffe le 30
juin
1992, le Conseil d'Etat - dont l'intervention est prévue dans le recours extraordinaire - rejeta le recours du requérant car entre-temps la Société des chemins de fer était devenue une société anonyme et ne relevait plus, par conséquent, du droit administratif.
Le 26 mars 1993, le requérant déposa un recours devant le juge d'instance de Palerme, faisant fonction de juge du travail, afin d'obtenir l'annulation de la décision du ministre des Transports refusant la révocation de sa démission.
Le 7 avril 1993, le juge d’instance fixa la première audience au 16 novembre 1993. L’audience du 11 mai 1994 fut reportée d’office au 11 novembre 1994. Le 24 avril 1995, l’audience ne se tint pas, car ce jour-là les avocats faisaient grève. Le 28 septembre 1995, l’audience fut renvoyée au 30 novembre 1995, à la demande de la défenderesse. Après une audience, l
e 7
décembre 1995 les débats eurent lieu et par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 19 juillet 1996, le juge d'instance rejeta la demande du requérant.
Le 21 juin 1997, le requérant interjeta appel devant le tribunal de Palerme.
La première audience fut fixée au 14 mai 1998, mais elle fut par la suite avancée au
4
décembre
1997 en raison d’une demande du requérant
.
Par un arrêt du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 14 mai 1998, le tribunal rejeta l’appel.
Le grief du requérant porte sur la durée de la procédure litigieuse.
Le requérant estime que la date initiale à prendre en considération est le
5 juillet 1984, c’est-à-dire la date d’introduction du recours hiérarchique devant le ministre des Transports. La Cour rappelle que le «
délai raisonnable
» de l'article
6 § 1 a d'ordinaire pour point de départ en matière civile la saisine du tribunal (arrêt Deumeland c.
Allemagne du 29
mai
1986, série
A n
100, p. 26, § 77).
Il en résulte que la période à considérer doit être appréciée à partir de la saisine du juge d’instance de Palerme, soit le 26 mars 1993 (voir,
mutatis mutandis
, arrêt Francesco Lombardo c. Italie du 26 novembre 1992, série A n 249-B, p. 27, § 19). Cette procédure s’est
terminée le 14 mai 1998
.
Selon le requérant, la durée de la procédure, qui est de plus de cinq ans et un mois, ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» (article 6 § 1 de la Convention). Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
La Cour rappelle que selon sa jurisprudence constante le caractère raisonnable de la durée d’une procédure doit s’apprécier suivant les circonstances de la cause et à l’aide des critères suivants
: la complexité de l’affaire, le comportement des parties et le comportement des autorités saisies de l’affaire (voir Cour eur. D.H., arrêt Vernillo c. France du 20
février
1991, série A n° 198, p. 12, § 30) et que «
seules les lenteurs imputables à l’Etat peuvent amener à conclure à l’inobservations du délai raisonnable (voir, entre autres, arrêt H.
c.
France du 24 octobre 1989, série A n° 162, p. 21, § 55).
La Cour souligne qu’une diligence particulière s’impose pour le contentieux du travail. L’Italie l’a d’ailleurs reconnu en révisant, en 1973, la procédure spéciale établie en la matière et en adoptant, en 1990, des mesures urgentes destinées à accélérer la marche des instances (voir Cour eur. D.H., arrêt Ruotolo c. Italie du 27 février 1992, série A n° 230-D
du 27
février 1992, série A n 230-D, p. 39, § 17).
La Cour relève, toutefois, que le requérant attendit environ onze mois avant d'interjeter appel devant le tribunal de Palerme (19 juillet 1996 – 21 juin 1997) et qu'on ne saurait imputer à l'Etat cette période (voir,
mutatis mutandis
, Cour eur. D.H., arrêt Scopelliti c. Italie du 23
novembre
1993, série A n°
278, p.
9, §
22). Par conséquent, la durée effective est de plus de quatre ans et deux mois pour deux instances.
S'agissant du comportement des autorités judiciaires, la Cour note que la première audience fut fixée plus de sept mois après le dépôt du recours au greffe. Par la suite, une audience fut reportée d’office de six mois. Entre la date du jugement de première instance et son dépôt au greffe s'écoulèrent plus de sept mois. En appel, la Cour relève un délai de plus de cinq mois entre le dépôt du recours au greffe et la date de la première audience. Partant, le retard global dont les autorités judiciaires doivent être tenues pour responsables est de plus de deux ans et un mois.
Toutefois, la Cour, à la lumière de sa jurisprudence, estime que la durée globale de la procédure ne se révèle pas suffisamment importante pour que l'on puisse conclure à une apparence de violation de l'article 6 § 1 de la Convention, étant donné que deux juridictions eurent à connaître de l'affaire.
Partant, la Cour estime que cette requête est manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et doit être rejetée conformément à l’article 35
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
.
Erik Fribergh
Christos Rozakis
Greffier
Président