YILDIRIM AND OTHERS v. TURKEY
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Admissible
YILDIRIM AND OTHERS v. TURKEY (CtEDO, 2000)
Primă secțiune DECIZIE FINALĂ CU ADMINISIBILITATEA cererii nr. 37191/97 de către Orhan YILDIRIM și alții împotriva Turciei Curții Europene a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința la 26 septembrie 2000 în calitate de Cameră compusă de dna E. Palm, Președintele L. Ferrari Bravo, Gaukur Jörundsson, R. Türmen, B. Zupančič, T. Panțîru, R. Maruste, judecători și M. O’Boyle, grefierul secțiunii având în vedere cererea de mai sus introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 23 iunie 1997 și înregistrată la 1 august 1997, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, având în vedere hotărârea parțială a Comisiei din 21 octombrie 1998, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de reclamanții, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamanții sunt resortisanți turci care sunt în prezent deținuți în închisoare în districtul Nazilli Aydın, Turcia. Ele sunt reprezentate în fața Curții de către dl Mustafa İșiri, un avocat practicant în Izmir. Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. Între 17 ianuarie și 18 februarie 1997 ofițerii de poliție din filiala anti-terrorist a Direcției de Securitate İzmir au arestat reclamanții pe suspectul de aderare la PKK. La 31 ianuarie 1997, Curtea de Securitate de Stat Izmir a ordonat 14 din detenția reclamanților la reținere, cu excepția lui Selahattin Güven, care a fost reținută la reținere la 18 februarie 1997. Durata detenției anterioare a reclamanților este următoarea: Numele reclamantului Data de arestare Data de detenție la reținere în reținere în reținere Durata de detenție anterioară Orhan Yıldırım 17 ianuarie 1997 31 ianuarie 1997 15 zile Reștit Dayan 18 ianuarie1997 31 ianuarie 1997 14 zile Nasrullah Toraman 18 ianuarie 1997 31 ianuarie 1997 14 zile Osman Aksoy 18 ianuarie 1997 31 ianuarie 1997 14 zile Suphi Tutmaz 17 ianuarie 1997 31 ianuarie 1997 15 zile Binali Gençel 17 ianuarie 1997 31 ianuarie 1997 15 zile Memdullah Demir 19 ianuarie 1997 31 ianuarie 1997 13 zile Süleyman Aksoy 21 ianuarie 1997 31 ianuarie 1997 11 zile Melik Demir 18 ianuarie 1997 31 ianuarie 1997 14 zile 10. Abdullah Turan 17 ianuarie 1997 31 ianuarie 1997 15 zile 11. Abbas Üste 18 ianuarie 1997 31 ianuarie 1997 14 zile 12. Abdurrahim Cimen 19 ianuarie 1997 31 ianuarie 1997 13 zile 13. Mirhan Arslan 17 ianuarie 1997 31 ianuarie 1997 15 zile 14. Tahsin Özer 17 ianuarie 1997 31 ianuarie 1997 15 zile 15. Selahattin Güven 14 februarie 1997 februarie 1997 5 zile La 20 martie 1997, procurorul public șef a depus o acuzație la Curtea de Securitate de Stat de la Izmir, acuzând reclamanții de aderare la PKK, precum și asistarea și adăpostirea membrilor săi, în conformitate cu articolele 168 § 2 și 169 din Codul Penal turc. Într-o dată neespecificată, Curtea de Securitate de Stat a condamnat reclamanții că au fost acuzați și condamnați la diferite condiții de închisoare. Procedurile sunt încă în așteptare în fața Curții de Casație. Legea internă relevantă și practica art. 19 din Constituție prevede: „Toată lumea are dreptul la libertate și la securitatea persoanei. Nimeni nu va fi privat de libertate în afară de următoarele cazuri și în conformitate cu formalitățile și condițiile prevăzute de lege: persoana arestat sau reținută trebuie să fie adusă în fața unui judecător în termen de 48 de ore cel târziu sau, în cazul infracțiunilor comise de mai mult de o persoană, în termen de 15 zile ... Aceste termene pot fi prelungite în timpul unui stat de urgență ... O persoană privată de libertate pentru orice motiv are dreptul de a lua o procedură în fața unei autorități judiciare care să dea o hotărâre rapidă asupra cazului său și să ordone eliberarea imediată dacă constată că privarea de libertate este ilegală. Compensarea trebuie să fie plătită de stat pentru daune suportate de persoanele care au fost victime de tratament în contradicție cu dispozițiile de mai sus, după cum prevede legea.” Secțiunea 168 din Codul Penal turc prevede: „Ce persoană care, cu intenția de a comite infracțiunile definite în articolele ..., formează o bandă sau organizație înarmată sau ia conducere ... sau comanda unei astfel de bande sau organizație sau asumă o responsabilitate specială în cadrul acesteia este condamnată la cel puțin 15 ani de închisoare. Ceilalți membri ai bandei sau organizației sunt condamnați la cel puțin cinci și cel puțin cinci ani de închisoare.” Secțiunea 169 din Codul Penal turc prevede: "Cineva, care știe că o astfel de bandă sau organizație înarmată este ilegală, îl ajută, își adăpostește membrii, îi furnizează hrană, arme și muniții sau haine sau îi facilitează operațiunile, în orice fel, va fi condamnat la cel puțin trei ani și nu mai mult de cinci ani de închisoare... " În conformitate cu art. 3 și 4 din Legea privind prevenirea terorismului (Legea nr. 3713 din 12 aprilie 1991), infracțiunile definite în art. 168 și 169 din Codul Penal sunt clasificate drept acte „terroriste”. În conformitate cu art. 5 din Legea nr. 3713, sancțiunile prevăzute în Codul Penal ca pedeapsă pentru infracțiunile definite în art. 3 și 4 din Legea sunt majorate cu jumătate. În temeiul art. 9 din Legea nr. 3842 privind procedura în instanța de securitate a statului, numai aceste instanțe pot judeca cazuri care implică infracțiunile definite în art. 168 și 169 din Codul Penal. În momentul material, secțiunea 30 din Legea nr. 3842 din 18 noiembrie 1992, de modificare a legislației privind procedura penală, cu condiția ca, în ceea ce privește infracțiunile din jurisdicția instanțelor de securitate a statului, orice persoană arestat să fie adusă în fața unui judecător în termen de 48 de ore, sau, în cazul infracțiunilor comise de mai mult de o persoană, în termen de 15 zile. Secțiunea 1 din Legea nr. 466 privind plata compensației persoanelor arestate sau deținute ilegal prevede: „Compensarea este plătită de stat în ceea ce privește toate daunele suportate de persoane (1) care au fost arestate sau deținute în condiții sau în circumstanțe incompatibile cu legea constituțională sau statutului; (2) care nu au fost informate imediat cu privire la motivele de arestare sau de detenție; (3) care nu au fost aduse în fața unui ofițer judiciar după ce a fost arestat sau reținut în termenul stabilit în acest scop prin statut; (4) care au fost private de libertate fără o procedură de judecată după expirarea termenului legal pentru a fi adusă înainte de expirarea unui ofițer judiciar; (5) a căror familie apropiată nu a fost informată imediat despre arestarea sau detenția lor; (6) care, după ce au fost arestate sau reținute în conformitate cu legea, nu sunt ulterior comise pentru proces ..., sau sunt achitate sau externate după proces; sau (7) care au fost condamnate la o perioadă de închisoare mai scurtă decât perioada pe care s-a petrecut în detenție sau au ordonat să plătească doar o penalitate pecuniară.” Reclamanții se plâng în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție că au fost reținuți în custodie de poliție timp de 5 până la 15 zile, respectiv, fără a fi adus în fața unui judecător sau a unui alt ofițer autorizat prin lege să exercite competența judiciară. HOTĂRÂREA Reclamanții se plâng de lungimea excesivă a detenției lor anterioare. Invocă art. 5 § 3 din Convenție care prevede, în măsura în care este cazul: „Toată persoana arestată sau reținută în conformitate cu dispozițiile alineatului (c) din prezentul articol trebuie să fie adusă prompt în fața unui judecător sau a unui alt ofițer autorizat prin lege să exercite competența judiciară și are dreptul la judecată într-un timp rezonabil sau să elibereze procesul în așteptare. Eliberarea poate fi condiționată prin garanții de a apărea pentru proces.” Guvernul susține că reclamanții nu au epuizat căile de recurs interne, susținând că ar fi fost posibil ca reclamanții să caute un remediu folosind procedura prevăzută în Legea nr. 466, care garantează posibilitatea unei acordări de daune oricărui persoană care a fost ilicit de libertate sau care, după ce a fost reținut în mod legal, nu este ulterior comisă pentru proces sau este achitată după proces. Cu toate acestea, întrucât reclamanții nu au invocat Legea nr. 466, cererea este întemeiată în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Reclamanții susțin că durata deținerii lor preliminare a fost legală în temeiul dreptului intern, susținând, prin urmare, că nu au putut invoca Legea nr. 466, deoarece este aplicabilă leziunilor suferite ca urmare a detenției ilegale și că nu permite compensații pentru o lungime excesivă de detenție anterioară, care contravine articolului 5 § 3 din convenție. Curtea remarcă că, în termenul material al procedurii în fața Curților de Securitate de Stat, durata de detenție în custodie de poliție ar putea fi prelungită la 15 zile prin ordinul urmăririi. nr. 466, citat de Guvern, o acțiune împotriva autorităților nu poate fi inițiată decât pentru compensarea daunelor suferite ca urmare a privarii ilegale a libertății. Curtea reiterează că, în cazurile anterioare bazate pe fapte similare, organele Convenției au constatat deja că acest remediu nu a fost eficace, printre altele, din motive , că autoritățile judiciare turce la care se plângeau reclamanții au concluzionat deja că detenția în cauză este legală (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Sakık și alții c. Turcia din 26 noiembrie 1997, Raporturile 1997-VII, p. 2626, § 60). În orice caz, Curtea constată că reclamanții se plângeau de lungimea excesivă a detenției lor înainte de judecată, nu că nu aveau remedii legale prin care să poată obține daune pentru detenție. De aceea, plângerea reclamanților se referă la art. 5 § 3 din Convenție, în timp ce remediul menționat de Guvern se referă numai la art. 5 § 5 (a se vedea, Demir și alții v. Hotărârea Turciei din 23 septembrie 1998, Raporturile 1998-VI, p. 2652 și 2653, § 37. Prin urmare, Curtea consideră că afirmația Guvernului că reclamanții nu au epuizat căile de recurs interne nu poate fi menținută. În ceea ce privește fondul plângerilor reclamanților, Curtea consideră, având în vedere argumentele părților, că cazul ridică chestiuni complexe de drept și de fapt în temeiul Convenției, ale căror determinare ar trebui să depinde de examinarea meritelor cererii în ansamblul său. Prin urmare, Curtea concluzionează că cererea nu este în mod evidentă În sensul articolului 35 § 3 din Convenție, nu s-au stabilit alte motive de declarare inadmisibilă. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, DECLAREA APLICAREI ADMISSIBILE, fără a se judeca meritele cauzei.