AFFAIRE GIOMI c. ITALIE

SECȚIUNEA A DOUA CAUZA GIOMI c. ITALIA (solicitarea nr. 53361/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 5 octombrie 2000 DEFINITIVF 05/01/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. Poate fi supusă unor modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din C.L. Rozakis președinte Conforti Bonello Strážnická Fischbach Tsatsa-Nikolovska, E. Leviți judecători și de domnul E. Fribergh grefier de secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 14 septembrie 2000, Rend la hotărâre, aici, adoptat la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere formulată împotriva Republicii Italiene, printre care și un resortisant italian, domnul Giovanni Giomi ( La 14 decembrie 1999, cererea a fost înregistrată sub numărul de dosar 53361/99. Guvernul italian (adică, mai) este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 18 mai 2000. În decembrie 1989, reclamantul a numit în fața Tribunalului de la Bologna societatea C. S.p.a., în scopul de a obține faptul că a declarat nulitatea actului sub seing privat, efectuând cesiunea dreptului de exploatare a unui brevet de construcție de cartușe cedat societății de către solicitant, din cauza necunoașterii de către aceasta din urmă a obligațiilor care decurg din actul menționat. Această audiere a fost amânată la 19 decembrie 1990 și a fost amânată la o dată nespecificată la 15 februarie 1990. În cele din urmă, la 15 iunie 1993, cauza a fost transmisă de către judecător președintelui tribunalului, astfel încât acesta să se pronunțe asupra jondicției acestei proceduri unei alte intentate de către reclamant. La 18 iunie 1993, președintele a fixat la reședința la 30 septembrie 1993. Între timp, la 20 martie 1993, reclamantul a atribuit instanței de la Bologna Societatea C. S.p.a. pentru a obține repararea prejudiciului suferit din cauza încălcării drepturilor sale de autor. De la prima audiere, la 10 iunie 1993, judecătorul, la cererea pârâtului, a transmis cauza președintelui Tribunalului pentru a se pronunța asupra luării cauzei la reședința din 30 septembrie 1993. Conexiunea procedurilor a fost pronunțată de către judecător pentru punerea în funcțiune în instanță din 16 decembrie 1993. Cele patru audieri care au avut loc între această dată și 3 octombrie 1995 au fost legate de lacul cauzei. În ziua următoare, pârâtul a ridicat cu titlu preliminar o excepție de incompetență a instanței. Părțile au solicitat judecătorului să stabilească, între timp, o audiere pentru prezentarea concluziilor. Judecătorul și-a rezervat decizia până la 1 august 1997, apoi a fixat o audiere la 27 noiembrie 1997. În acea zi, judecătorul, la cererea părților, a fixat la sonda de prezentare a concluziilor la 11 iunie 1998. La sfârșitul acestei audieri, judecătorul a fixat la sonda de pledoarii în fața camerei competente la 21 martie 2000. Cu toate acestea, această audiere nu a avut loc deoarece, între timp, în urma atribuirii cauzei în fața colegiului de magistrați însărcinat cu soluționarea celor mai vechi cazuri (sezione stralcio) ), președintele a numit un nou judecător pentru punerea în funcțiune. La 8 februarie 2000, acesta stabilise în instanță în vederea unei soluționări amiabile la 12 mai 2000. Cu toate acestea, această audiere a fost inițiată din oficiu la 16 noiembrie 2000, deoarece grefa nu a comunicat data la care a fost ținută în fața Consiliului reclamantului. Recurentul susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Ö Õ cu privire la această teză. 10. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 1 decembrie 1989 și procedura este încă în curs de desfășurare. 11. Prin urmare, a durat mai mult de zece ani și nouă luni pentru o instanță. 12. Curtea amintește că a constatat în patru hotărâri din 28 iulie 1999 (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de obligația de a deține un termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința de termen rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (2). Cu privire la aplicarea articolului 41 din convenție 14.În conformitate cu art. 41 din Convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În ceea ce privește prejudiciile materiale și morale pe care le-ar fi suferit. 16. Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 30 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul moral. Procedură și cheltuieli de judecată 17. Reclamantul solicită, de asemenea, fără a cuantifica în mod precis o sumă pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne. 18. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 000 000 ITL și acordul acordat reclamantului. Interese moratorii 19. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 2,5 % l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, spune că în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenție, 30 000 000 (trente milioane) lire italiene pentru daune morale și 1 000 000 (un milion) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată mai mari de o dobândă simplă de 2,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plata acesteia. Făcută în limba franceză și apoi comunicată în scris la 5 octombrie 2000, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Erik Fribergh Christos Rozakis Modululer Președintele

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE GIOMI c. ITALIE

(Requête n°

53361/99)

ARRÊT

STRASBOURG

5 octobre 2000

DÉFINITIF

05/01/2001

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive.

En l’affaire Giomi c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

M.

C.L.

Rozakis

,

président

,

M.

B.

Conforti

,

M.

G.

Bonello

,

M

me

V.

Strážnická

,

M.

M.

Fischbach

,

M

me

M.

Tsatsa-Nikolovska,

M.

E. Levits

,

juges

,

et de M. E.

Fribergh

,

greffier de section

;

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 14 septembre 2000,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Giovanni Giomi («

le requérant

»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 3 juin 1998 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»). La requête a été enregistrée le 14 décembre 1999 sous le

numéro de dossier 53361/99. Le gouvernement italien («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 18 mai 2000.

EN FAIT

3.

Le 1

er

décembre 1989, le requérant assigna devant le tribunal de Bologne la société C. S.p.a., afin d’obtenir qu’il prononçât la nullité de l’acte sous seing privé, opérant la cession du droit d’exploitation d’un brevet de construction de cartouches cédé par le requérant à la société, en raison de la méconnaissance par cette dernière des obligations résultant dudit acte.

4.

La mise en l’état de l’affaire commença le 15 février 1990. L’audience du 20 juin 1990 concerna le dépôt de documents. Cette audience fut reportée au 19 décembre 1990 puis renvoyée d’office à une date non précisée. Par la suite, le 15 juin 1993, l’affaire fut transmise par le juge au président du tribunal afin qu’il se prononçât sur la jonction de cette procédure à une autre intentée par le requérant. Le 18 juin 1993, le président fixa l’audience au 30 septembre 1993.

5.

Entre-temps le 20 mars 1993, le requérant avait assigné devant le tribunal de Bologne la Société C. S.p.a. afin d’obtenir la réparation du préjudice subi en raison de la violation de ses droits d’auteur. Dès la première audience, le 10 juin 1993, le juge, à la demande de la partie défenderesse, transmit l’affaire au président du tribunal pour qu’il se prononçât sur la jonction de l’affaire à l’audience du 30 septembre 1993.

6.

La jonction des procédures fut prononcée par le juge de la mise en état à l’audience du 16 décembre 1993. Les quatre audiences qui eurent lieu entre cette date et le 3 octobre 1995 furent relatives à l’instruction de l’affaire. Le jour venu, la partie défenderesse souleva à titre préjudiciel une exception d’incompétence du tribunal. Les parties sollicitèrent du juge qu’il fixât, en attendant, une audience pour la présentation des conclusions. Le juge réserva sa décision jusqu’au 1

er

août 1997, puis fixa une audience au 27

novembre 1997. Ce jour-là, le juge, à la demande des parties, fixa l’audience de présentation des conclusions au 11 juin 1998. Au terme de cette audience, le juge fixa l’audience de plaidoiries devant la chambre compétente au 21 mars 2000.

7.

Toutefois, cette audience se ne tint pas car, entre-temps, suite à l’attribution de l’affaire au collège de magistrats chargé de traiter les affaires les plus anciennes (

sezione stralcio

), le président avait nommé un nouveau juge de la mise en état. Le 8 février 2000, celui-ci avait fixé l’audience en vue d’un règlement amiable au 12 mai 2000. Toutefois, cette audience fut renvoyée d’office au 16 novembre 2000, car le greffe n’avait pas communiqué la date de l’audience au conseil du requérant.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

8.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6

§

1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)

»

9.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

10.

La période à considérer a débuté le 1

er

décembre 1989 et la procédure est à ce jour encore pendante.

11.

Elle a donc duré plus de dix ans et neuf mois, pour une instance.

12.

La Cour rappelle avoir constaté dans quatre arrêts du 28 juillet 1999 (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n°

34884/97, §

22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

13.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 §

1.

II.

Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention

14.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

15.

Le requérant s’en remet à la Cour quant aux préjudices matériel et moral qu'il aurait subi.

16.

La Cour considère qu’il y a lieu d'octroyer au requérant 30

000

000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

17.

Le requérant demande également, sans quantifier d’une manière précise, une somme pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes.

18.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, §

30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour considère raisonnable la somme de 1 000 000 ITL et l’accorde au requérant.

C.

Intérêts moratoires

19.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 2,5 % l

’

an.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 30 000 000 (trente millions) lires italiennes pour dommage moral et 1 000 000 (un million) lires italiennes pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 2,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement.

Fait en français, puis communiqué par écrit le

5 octobre 2000, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Erik

Fribergh

Christos

Rozakis

Greffier

Président