CtEDO 17.10.2000 Auto

SANLI AND EROL v. TURKEY

RESPONDENT
TUR
HOTĂRÂRE
17.10.2000
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Partly admissible;Partly inadmissible
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2000
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
SANLI AND EROL v. TURKEY (CtEDO, 2000)
HUDOC · oficial

Primă secțiune DECIZIE FINALĂ CU ADMINISIBILITATEA cererii nr. 36760/97 de către Hasan ȘANLI și Fatma EROL împotriva Turciei Curții Europene a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința la 17 octombrie 2000 în calitate de ședință compusă de dna E. Palm, președinte L. Ferrari Bravo, Gaukur Jörundsson, B. Zupančičič, T. Panțîru, R. Maruste, judecători F. Gölcüklü, judecător ad hoc și M. O'Boyle, grefier de secțiune, având în vedere cererea de mai sus introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 26 mai 1997 și înregistrată la 1 iulie 1997, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, având în vedere hotărârea parțială a Comisiei din 1 iulie 1998, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitanți, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamanții sunt resortisanți turci, născuți în 1971 și, respectiv, 1972 și locuiesc în Istanbul, Turcia. Ele sunt reprezentate în fața Curții de către dl Özcan Kılıç, avocat practicant la Istanbul. Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. La 14 noiembrie 1996, ofițerii de poliție din filiala antiterrorist a Direcției de Securitate din Istanbul au arestat reclamanții și alți 8 suspecți în posesie de arme de foc (Pusici Kalashnikov, revolturi, gloanțe și clipuri de cartuș). Ofițerii de poliție au acuzat reclamanții de aderare la o organizație ilegală, Comünist Parti/İnșa Örgütü (organizația Partidului Comunist/Istab). În aceeași zi, șeful filialei antiterroriste a poliției din Istanbul a scris o scrisoare procurorului public șef la Curtea de Securitate de Stat din Istanbul cer permisiunea de a menține reclamanții în custodie de poliție timp de 10 zile. Procurorul șef a acordat permisiunea solicitată. La 27 noiembrie 1996, reclamanții au fost aduse în fața Curții de Securitate de Stat din Istanbul, care și-a ordonat detenția în reținere. La 12 decembrie 1996, procurorul public șef a emis o decizie de întrerupere a procedurii penale împotriva reclamanților din cauza faptului că nu există dovezi suficiente pentru a le comite pentru judecată. art. 19 din Constituție prevede: „Toată lumea are dreptul la libertate și securitatea persoanei. Nimeni nu va fi privat de libertate în afară de următoarele cazuri și în conformitate cu formalitățile și condițiile prevăzute de lege: ... Persoana arestată sau reținută trebuie să fie adusă în fața unui judecător în termen de 48 de ore sau, în cazul infracțiunilor comise de mai mult de o persoană, în termen de 15 zile... aceste termene pot fi prelungite în timpul unei situații de urgență... O persoană privată de libertate a acestuia, din orice motiv, are dreptul de a lua o procedură în fața unei autorități judiciare care să dea o hotărâre rapidă asupra cazului său și să ordone eliberarea imediată dacă constată că privarea libertății este ilegală. Compensarea trebuie să fie plătită de stat, după cum prevede legea, pentru daune suportate de persoanele care au fost victime de tratament în contradicție cu dispozițiile de mai sus.” Secțiunea 1 din Legea nr. 466 privind plata compensației persoanelor arestate sau deținute prevede: „Compensarea este plătită de stat în ceea ce privește toate daunele suportate de persoane (1) care au fost arestate sau deținute în condiții sau în condiții incompatibile cu legea constituțională sau statutului; (2) care nu au fost informate imediat cu privire la motivele arestării sau deținerii lor; (3) care nu au fost aduse în fața unui ofițer judiciar după ce au fost arestate sau reținute în termenul stabilit de statut în acest scop; (4) care au fost private de libertate fără ordin de judecată după expirarea termenului legal pentru a fi adus înaintea unui ofițer judiciar; (5) a căror familie apropiată nu a fost informată imediat cu privire la arestarea sau detenția lor; (6) care, după ce a fost arestat sau reținut în conformitate cu legea, nu sunt ulterior comise pentru proces ..., sau sunt achitate sau externate după proces; sau (7) care au fost condamnate la o perioadă de închisoare mai scurtă decât perioada pe care s-a petrecut în detenție sau au ordonat să plătească doar o penalitate pecuniară...” În momentul material, art. 30 din Legea nr. 3842 din 18 noiembrie 1992 prevedea că, în ceea ce privește infracțiunile aflate în jurisdicția Curților de Securitate de Stat, orice persoană arestat a trebuit să fie adusă în fața unui judecător în termen de 48 de ore, sau, în cazul infracțiunilor comise de mai mult de o persoană, în termen de 15 zile. 5 § 3 din Convenția că au fost reținuți în custodie de poliție timp de 13 zile fără a fi aduse la judecător, susținând în continuare că, în conformitate cu dispozițiile Codului turc de procedură penală, persoanele luate în custodie de poliție trebuie să fie aduse la judecător într-o perioadă maximă de 4 zile. Această perioadă poate fi extinsă până la 15 zile în ceea ce privește infracțiunile care intră sub jurisdicția Curților de Securitate de Stat. Reclamanții susțin, prin urmare, că două tipuri de perioade de custodie între diferite tipuri de infracțiuni constituie un tratament discriminatoriu contrar articolului 14 din Convenție. Guvernul susține că reclamanții nu au epuizat căile de recurs interne, susținând că ar fi fost posibil ca reclamanții să caute un remediu folosind procedura prevăzută în Legea nr. 466, care garantează posibilitatea unei acordări de daune oricărui persoană care a fost ilicit de libertate sau care, după ce a fost reținut în mod legal, nu este ulterior comisă pentru proces sau este achitată după proces. Cu toate acestea, întrucât reclamanții nu au invocat Legea nr. 466, cererea este întemeiată în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Reclamanții conteste argumentele guvernului, susținând că nu au putut invoca Legea nr. 466, deoarece este aplicabilă numai pagubelor suferite ca urmare a detenției ilegale, susținând că o perioadă lungă de custodie prin ordinul procurorului public este autorizată în temeiul dreptului intern și, prin urmare, nu ar putea solicita compensații. Curtea remarcă că, în termenul material al procedurii în fața Curților de Securitate de Stat, durata de detenție în custodie de poliție ar putea fi prelungită la 15 zile prin ordinul urmăririi. nr. 466, citat de Guvern, o acțiune împotriva autorităților nu poate fi inițiată decât pentru compensarea daunelor suferite ca urmare a privarii ilegale a libertății. Curtea reiterează că, în cazurile anterioare bazate pe fapte similare, organele Convenției au constatat deja că acest remediu nu a fost eficace, printre altele, din motive , că autoritățile judiciare turce la care se plângeau reclamanții au concluzionat deja că detenția în cauză este legală (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Sakık și alții c. Turcia din 26 noiembrie 1997, Raporturile 1997-VII, p. 2626, § 60). În orice caz, Curtea constată că reclamanții se plângeau de lungimea excesivă a detenției lor înainte de judecată, nu că nu aveau remedii legale prin care să poată obține daune pentru detenție.De aceea, plângerea reclamanților se referă la art. 5 § 3 din Convenție, în timp ce remediul menționat de Guvern se referă numai la art. 5 § 5 (a se vedea Demir și alții v. Hotărârea Turciei din 23 septembrie 1998, Raporturile 1998-VI, p. 2652 și 2653, § 37. Prin urmare, Curtea consideră că afirmația Guvernului că reclamanții nu au epuizat căile de recurs interne nu poate fi menținută. Reclamanții se plâng de lungimea excesivă a detenției lor anterioare și invocă art. 5 § 3 din Convenție, care prevede, în măsura în care este cazul: „Toată lumea arestată sau reținută în conformitate cu dispozițiile alineatului (1) (c) din prezentul articol se aduce prompt la un judecător sau alt ofițer autorizat prin lege să exercite competența judiciară și are dreptul la judecată într-un timp rezonabil sau la eliberarea în așteptare. Eliberarea poate fi condiționată prin garanții de a apărea la judecată.” Guvernul subliniază natura și amploarea amenințării teroriste care vizează destabilizarea statului turc și dificultăți speciale pentru a evita această amenințare. În acest sens, acestea susțin că complexitatea excepțională a anchetelor judiciare referitoare la rețelele teroriste necesită perioade mai lungi de custodie a poliției, pentru a permite autorităților turce să încheie anchetarea infracțiunilor în cauză și pentru a aduce în judecată persoanele responsabile de actele teroriste. În acest sens, Guvernul subliniază că, în acest caz, reclamanții au fost prinși împreună cu alte 8 suspecți în cursul unei operațiuni efectuate de sucursala antiterroristă a poliției. Guvernul susține, de asemenea, că reclamanții au fost deținuți în custodie de poliție cu autorizația publicului Procuror și că în ultima zi a detenției lor au fost aduse la judecător. Guvernul consideră astfel că măsura de custodie a fost ordonată de către o autoritate competentă și a fost pusă în aplicare de autoritatea respectivă în conformitate cu cerințele prevăzute de lege. Ei concluzionează că, în temeiul dreptului intern, autoritățile naționale nu au depășit în niciun fel marja de apreciere acordată guvernelor în temeiul Convenției și că măsurile în cauză nu au fost în niciun fel disproporționate. Guvernul subliniază în cele din urmă că perioadele de custodie au fost reduse prin Legea nr. 4229 din 12 martie 1997, care a modificat Legea nr. 3842. În acest sens, se spune că persoanele arestate pentru infracțiuni colective trebuie aduse în fața unui judecător în termen de 48 de ore. Această perioadă poate fi prelungită până la patru zile printr-o ordine scrisă a procurorului din cauza dificultăților în colectarea probelor sau a numărului de infractori, sau pentru cauze similare. În cazul în care ancheta nu este încheiată în această perioadă, aceasta poate fi prelungită până la șapte zile, la cererea procurorului public și a deciziei judecătorului. Reclamanții conteste argumentele guvernamentale și susțin că lungimea deținerii lor preventive a fost nerazonabilă și în încălcarea drepturilor acestora în temeiul articolului 3 din Convenție. Ei susțin că, în ciuda amendamentelor aduse Legii nr. 3842, încă pot pretinde că sunt victime de încălcare a art. 5 § 3. Curtea consideră, în lumina argumentelor părților, că această parte a cazului ridică probleme complexe de drept și de fapt în temeiul Convenției, ale căror hotărâre ar trebui să depinde de examinarea meritelor cererii. Prin urmare, Curtea concluzionează că această parte a cererii nu este manifestament nefondată, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu au fost stabilite alte motive de declarare inadmisibilă. „Ocuparea drepturilor și libertăților prevăzute în [] Convenția este asigurată fără discriminare pe niciun motiv, cum ar fi sexul, rasa, culoarea, limba, religia, opinia politică sau altă parte, origine națională sau socială, asocierea cu o minoritate națională, proprietatea, nașterea sau alt statut.” Reclamanții susțin că, în conformitate cu Codul turc al persoanelor în procedură penală luate în custodie de poliție, trebuie să fie aduse la judecător într-o perioadă maximă de patru zile, în timp ce, în ceea ce privește infracțiunile care intră sub jurisdicția Curților de Securitate de Stat, această perioadă poate fi prelungită până la 15 zile în conformitate cu Legea nr. 3842. În acest sens, reclamanții susțin că această diferență constituie discriminare ilegală, în contravenție cu art. 14 din Convenție. Guvernul susține că, în temeiul legii turce, orice tip de discriminare este interzis. Cu toate acestea, susțin că statele au dreptul să facă distincții în legile lor între diferite tipuri de infracțiuni în conformitate cu gravitatea lor. Prin urmare, ei susțin că legislația turcă a făcut o distincție între infracțiunile de drept comun și infracțiunile teroriste, deoarece consideră că aceasta din urmă este o amenințare pentru omenirea și democrația. Curtea consideră că această întrebare se referă la „dreptul deținutului de a fi adus prompt în fața unui judecător sau a unui alt ofițer autorizat prin lege să exercite competența judiciară” și, prin urmare, ar trebui examinată în conformitate cu art. 14 luat împreună cu art. 5 § 3 din Convenție. Curtea reiterează că art. 14 nu se referă la toate diferențele de tratament, ci numai la diferențele care au drept bază sau motiv o caracteristică personală („status”) prin care persoanele sau grupul de persoane sunt distinse unul de altul (a se vedea Hotărârea din 7 decembrie 1976, Seria A nr. 23, p. 29, § 56). Curtea remarcă că, în principiu, obiectivul Legii nr. 3842 este să penalizeze persoanele care comite infracțiuni teroriste și că oricine arestează și acuzat de o infracțiune care intră în domeniul de aplicare al legii respective va fi tratat mai puțin favorabil în ceea ce privește durata detenției preliminare decât persoanele arestate și acuzate de o infracțiune în temeiul legii obișnuite. În acest sens, Curtea consideră că distincția nu este făcută între diferite grupuri de persoane, ci între diferite tipuri de infracțiuni, în conformitate cu punctul de vedere legislativ privind gravitatea lor (a se vedea, mutatis mutandis , Hotărârea Gerger v. Turcia din 8 iulie 1999, care urmează să fie publicată în Raporturi 1999, § 69). Prin urmare, aceasta concluzionează că această practică nu constituie o formă de „discriminare” care este contrară Convenției. În consecință, această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind, în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, DECLAREA ADMISSIBILĂ , fără a prejudeca fondurile, plângerea reclamanților în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție de a nu fi adusă prompt în fața unui judecător sau a unui alt ofițer autorizat prin lege să exercite competența judiciară; DECLAREA INADMISSIBILĂ restul cererii. Michael O'Boyle Elisabeth Palm Registrar Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă