AFFAIRE BONO c. ITALIE

STRASBURG 17 octombrie 2000 DEFINITIVF 17/01/2001 În cauza Bono c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află într-o cameră compusă din E. Palm, președinta Conforti Ferrari Bravo Gaukur Jundsson Türmen Zupančič Panțiru judecători și grefier de secțiune a dlui O După deliberarea sa în camera consiliului la 26 septembrie 2000, înmânarea hotărârii, adoptată la această dată de procedură la data de origine a cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și dintre care un resortisant italian, dl Pietro Bono ( La data de 19 iulie 1993, Comisia Europeană pentru Drepturile Omului a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului în temeiul fostului articol 25 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale (inclusiv Convenția privind Drepturile Omului).

Cererea a fost înregistrată la data de 18 decembrie 1998 sub numărul de dosar 45059/96. Reclamantul este reprezentat de dl Raffaglio, avocat la Brescia. Guvernul italian ( Curtea a declarat cererea admisibilă la 28 septembrie 1999. ÎN FAȚĂ la 25 martie 1982, reclamantul l-a numit pe domnul L. și compania de asigurări S. în fața instanței din Cosenza pentru a obține despăgubiri pentru daunele suferite în urma unui accident de circulație.

La 11 iunie 1982, judecătorul pentru punerea în funcțiune a aprobat punerea în discuție a dnei I, dlor și R. și a societății de asigurări T. La această dată, instanța pentru punerea în funcțiune a fost de acord cu punerea în discuție a dnei I., dlor și dlui R. și a societății de asigurări T. Land prevăzută pentru data de 4 februarie 1983 a fost revocată la 19 ianuarie 1984. La acea dată, unii inculpați au ridicat o excepție de incompetență teritorială, deoarece același accident făcea obiectul unei cauze pendinte în fața instanței din Larino. Reclamantul a solicitat confiscarea bunurilor doamnei I. Judecătorul de punere în funcțiune și-a rezervat decizia și a fixat o audiere la 28 iunie 1984. În cadrul acestei audieri, părțile au depus documente și l-au judecat din nou pe judecător în ceea ce privește cele două întrebări ridicate de părțile în litigiu anterior.

La 28 februarie 1985, la data de 23 ianuarie 1986, tribunalul și-a prezentat concluziile cu privire la chestiunea competenței teritoriale. Printr-o ordonanță din 30 septembrie 1987, al cărei text a fost depus la grefă la 26 decembrie 1987, Tribunalul a respins excepția de incompetență teritorială, a redeschis instanța la 12 octombrie 1989. La 30 noiembrie 1989, cauza a fost restantă la 26 noiembrie 1991. La această ultimă audiere, judecătorul de punere în funcțiune a aprobat cererea reclamantului, precum și audierea martorilor și a stabilit o audiere la 29 septembrie 1992. Această audiere a fost revocată la data de 10 noiembrie. 1992 din cauza mutației judecătorului. În ziua aceea, judecătorul nu a ținut la audierea martorilor, în ciuda faptului că au fost prezenți.

El a recunoscut audierea unor martori pe cale de roditoriu. La 22 martie 1993, a fost amânată la 22 februarie 1994 deoarece unii martori erau absenți și alții au sosit după audiență. Septembrie 1995, părțile au ajuns la o soluționare pe cale amiabilă a diferendului. În ceea ce privește încălcarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul a susținut că durata procedurii a încălcat principiul "timpului rezonabil" conform art. 6 alin. (1) din Convenție, astfel cum se prevede în art. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Hotărârea privind această teză.

Perioada care trebuie luată în considerare a început la 25 martie 1982 și s-a încheiat la 1 septembrie 1995 și, prin urmare, a durat mai mult de 13 ani și cinci luni.

10. Curtea amintește că a constatat în patru hotărâri din 28 iulie 1999 (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi c. Italia, care urmează să apară în declarația oficială a Curții, § 22) la În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 11. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței termenului rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care a încălcat-o, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.

Reclamantul solicită 55 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul material și moral pe care l-ar fi suferit și pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața Curții. 14. Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 35 000 000 ITL pentru prejudiciul moral 15. În conformitate cu jurisprudența Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care acestea sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 5 000 000 ITL pentru procedura în fața Curții și acordul cu reclamanta.

Interese moratorii 16. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 2,5 % l. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, a declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenția Sintet că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 35 000 000 (trente-cinci milioane) lire italiene pentru daune morale și 5 000 000 (cinci milioane) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu cu 2,5 % la an începând cu expirarea termenului respectiv și până la plată respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus.

Făcută în franceză, apoi comunicată în scris la 17 octombrie 2000, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Michael O mail Elizabeth Palm Modululer Președinte [1] Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă.

PREMIÈRE SECTION

AFFAIRE BONO c. ITALIE (Requête n° 45059/98) [1] ARRÊT STRASBOURG 17 octobre 2000 DÉFINITIF 17/01/2001 En l’affaire Bono c. Italie, La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant en une chambre composée de : M me E. Palm, présidente , M. B. Conforti , M. L. Ferrari Bravo , M. Gaukur Jörundsson , M. R. Türmen , M. B. Zupančič , M. T. Panțîru , juges , et de M. M. O’Boyle , greffier de section ; Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 26 septembre 2000, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

6. Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…) »