AFFAIRE BONO c. ITALIE

STRASBURG 17 octombrie 2000 DEFINITIVF 17/01/2001 În cauza Bono c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află într-o cameră compusă din E. Palm, președinta Conforti Ferrari Bravo Gaukur Jundsson Türmen Zupančič Panțiru judecători și grefier de secțiune a dlui O După deliberarea sa în camera consiliului la 26 septembrie 2000, înmânarea hotărârii, adoptată la această dată de procedură la data de origine a cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și dintre care un resortisant italian, dl Pietro Bono ( La data de 19 iulie 1993, Comisia Europeană pentru Drepturile Omului a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului în temeiul fostului articol 25 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale (inclusiv Convenția privind Drepturile Omului). Cererea a fost înregistrată la data de 18 decembrie 1998 sub numărul de dosar 45059/96. Reclamantul este reprezentat de dl Raffaglio, avocat la Brescia. Guvernul italian ( Curtea a declarat cererea admisibilă la 28 septembrie 1999. ÎN FAȚĂ la 25 martie 1982, reclamantul l-a numit pe domnul L. și compania de asigurări S. în fața instanței din Cosenza pentru a obține despăgubiri pentru daunele suferite în urma unui accident de circulație. La 11 iunie 1982, judecătorul pentru punerea în funcțiune a aprobat punerea în discuție a dnei I, dlor și R. și a societății de asigurări T. La această dată, instanța pentru punerea în funcțiune a fost de acord cu punerea în discuție a dnei I., dlor și dlui R. și a societății de asigurări T. Land prevăzută pentru data de 4 februarie 1983 a fost revocată la 19 ianuarie 1984. La acea dată, unii inculpați au ridicat o excepție de incompetență teritorială, deoarece același accident făcea obiectul unei cauze pendinte în fața instanței din Larino. Reclamantul a solicitat confiscarea bunurilor doamnei I. Judecătorul de punere în funcțiune și-a rezervat decizia și a fixat o audiere la 28 iunie 1984. În cadrul acestei audieri, părțile au depus documente și l-au judecat din nou pe judecător în ceea ce privește cele două întrebări ridicate de părțile în litigiu anterior. La 28 februarie 1985, la data de 23 ianuarie 1986, tribunalul și-a prezentat concluziile cu privire la chestiunea competenței teritoriale. Printr-o ordonanță din 30 septembrie 1987, al cărei text a fost depus la grefă la 26 decembrie 1987, Tribunalul a respins excepția de incompetență teritorială, a redeschis instanța la 12 octombrie 1989. La 30 noiembrie 1989, cauza a fost restantă la 26 noiembrie 1991. La această ultimă audiere, judecătorul de punere în funcțiune a aprobat cererea reclamantului, precum și audierea martorilor și a stabilit o audiere la 29 septembrie 1992. Această audiere a fost revocată la data de 10 noiembrie. 1992 din cauza mutației judecătorului. În ziua aceea, judecătorul nu a ținut la audierea martorilor, în ciuda faptului că au fost prezenți. El a recunoscut audierea unor martori pe cale de roditoriu. La 22 martie 1993, a fost amânată la 22 februarie 1994 deoarece unii martori erau absenți și alții au sosit după audiență. Septembrie 1995, părțile au ajuns la o soluționare pe cale amiabilă a diferendului. În ceea ce privește încălcarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul a susținut că durata procedurii a încălcat principiul "timpului rezonabil" conform art. 6 alin. (1) din Convenție, astfel cum se prevede în art. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Hotărârea privind această teză. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 25 martie 1982 și s-a încheiat la 1 septembrie 1995 și, prin urmare, a durat mai mult de 13 ani și cinci luni. 10. Curtea amintește că a constatat în patru hotărâri din 28 iulie 1999 (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi c. Italia, care urmează să apară în declarația oficială a Curții, § 22) la În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 11. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței termenului rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care a încălcat-o, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită 55 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul material și moral pe care l-ar fi suferit și pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața Curții. 14. Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 35 000 000 ITL pentru prejudiciul moral 15. În conformitate cu jurisprudența Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care acestea sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 5 000 000 ITL pentru procedura în fața Curții și acordul cu reclamanta. Interese moratorii 16. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 2,5 % l. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, a declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenția Sintet că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 35 000 000 (trente-cinci milioane) lire italiene pentru daune morale și 5 000 000 (cinci milioane) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu cu 2,5 % la an începând cu expirarea termenului respectiv și până la plată respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcută în franceză, apoi comunicată în scris la 17 octombrie 2000, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Michael O mail Elizabeth Palm Modululer Președinte [1] Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă.

PREMIÈRE SECTION

AFFAIRE BONO c. ITALIE

(Requête n°

45059/98)

[1]

ARRÊT

STRASBOURG

17 octobre 2000

DÉFINITIF

17/01/2001

En l’affaire Bono c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant en une chambre composée de

:

M

me

E. Palm,

présidente

,

M.

B.

Conforti

,

M.

L.

Ferrari

Bravo

,

M.

Gaukur Jörundsson

,

M.

R.

Türmen

,

M.

B.

Zupančič

,

M.

T.

Panțîru

,

juges

,

et de M. M.

O’Boyle

,

greffier de section

;

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 26 septembre 2000,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Pietro Bono («

le requérant

»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 19 juillet 1993 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»). La requête a été enregistrée le 18 décembre 1998 sous le numéro de dossier 45059/98. Le requérant est représenté par M

e

G.

Raffaglio, avocat à Brescia. Le gouvernement italien («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 28 septembre 1999.

EN FAIT

3.

Le 25 mars 1982, le requérant assigna M. L. et la compagnie d’assurances S. devant le tribunal de Cosenza afin d’obtenir réparation des dommages subis lors d’un accident de la circulation.

4.

La mise en état de l’affaire commença le 11 juin 1982. A cette date, le juge de la mise en état approuva la mise en cause de Mme I., de MM. C. et R. et de la compagnie d’assurances T. L’audience prévue pour le 4 février 1983 fut remise d’office au 19 janvier 1984. A cette date, certains défendeurs soulevèrent une exception d’incompétence territoriale, car le même accident faisait l’objet d’une affaire pendante devant le tribunal de Larino. Le requérant sollicita la saisie des biens de Mme I. Le juge de la mise en état réserva sa décision et fixa une audience au 28 juin 1984. Lors de cette audience, les parties déposèrent des documents et le juge réserva à nouveau sa décision quant aux deux questions soulevées par les parties à l’audience précédente. Le 28 février 1985, l’audience fut renvoyée d’office au 23 janvier 1986. Le jour venu, les parties présentèrent leurs conclusions quant à la question de la compétence territoriale.

5.

Par une ordonnance du 30 septembre 1987, dont le texte fut déposé au greffe le 26 décembre 1987, le tribunal rejeta l’exception d’incompétence territoriale, rouvrit l’instruction et fixa une audience au 12 octobre 1989. Le 30 novembre 1989, l’affaire fut reportée d’office au 26 novembre 1991. A cette dernière audience, le juge de la mise en état admit la saisie sollicitée par le requérant ainsi que l’audition de témoins et fixa une audience au 29

septembre 1992. Cette audience fut renvoyée d’office au 10

novembre

1992 en raison de la mutation du juge. Le jour venu, le juge ne procéda pas à l’audition de témoins, en dépit du fait qu’ils étaient présents. Il admit l’audition de certains témoins par voie rogatoire. Le 22 mars 1993, l’audience fut reportée au 22 février 1994 car certains témoins étaient absents et d’autres étaient arrivés après l’audience. Le 1

er

septembre 1995, les parties parvinrent à un règlement à l’amiable du différend.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

6.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6

§

1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)

»

7.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

8.

La période à considérer a débuté le 25 mars 1982 et s'est terminée le 1

er

septembre 1995.

9.

Elle a donc duré un peu plus de treize ans et cinq mois.

10.

La Cour rappelle avoir constaté dans quatre arrêts du 28 juillet 1999 (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi c. Italie, à paraître dans le recueil officiel de la Cour, §

22) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

11.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 §

1.

II.

Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention

12.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage, frais et dépens

13.

Le requérant réclame 55 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et moral qu'il aurait subis et pour les frais et dépens encourus devant la Cour.

14.

La Cour considère qu’il y a lieu d'octroyer au requérant 35 000 000 ITL au titre du préjudice moral.

15.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, §

30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour

estime raisonnable la somme de 5 000 000 ITL

pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant.

B.

Intérêts moratoires

16.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 2,5 % l

’

an.

Par ces motifs, la Cour , à l’unanimité,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 35 000 000 (trente-cinq millions) lires italiennes pour dommage moral

et 5 000 000 (cinq millions) lires italiennes pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 2,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration dudit délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 17 octobre 2000, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Michael

O’Boyle

Elisabeth

Palm

Greffier

Présidente

[1]

Cet arrêt peut subir des retouches de forme.