STRASBURG 17 octombrie 2000 DEFINIF 17/01/2001 În cauza Lippera Zaniboni c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află într-o cameră compusă din E. Palm, Președinta Conforti Ferrari Bravo Gaukur Jörundsson Türmen Zupančič Pantiru și domnul OBoyle grefier de secțiune După deliberarea sa în camera Consiliului la 26 septembrie 2000, înmânarea hotărârii, adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, printre care și un resortisant italian, dl Carla Lippera Zaniboni ( La 10 mai 1993, în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Comisia Europeană pentru Drepturile Omului a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului, în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv Convenția privind libertățile fundamentale). Cererea a fost înregistrată la 18 decembrie 1998 sub numărul de dosar 4505′′′; reclamanta este reprezentată de dl Bonatesta și G. Bonatesta, avocați din Saluzzo (Cuneo). Guvernul italian (adică guvernul este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 28 septembrie 1999. La 28 mai 1979, reclamanta și o altă persoană au atribuit societății cu răspundere limitată G., domnul L., precum și societății de asigurări S. în fața tribunalului da .Ancone, în scopul de a obține repararea daunelor suferite în urma unui accident de circulație. În același timp, la 24 În septembrie 1980, societatea G. a numit reclamanta și compania de asigurări I. în fața aceleiași instanțe pentru a obține despăgubiri pentru daunele suferite în timpul accidentului menționat. La 25 martie 1980, prima cauză a fost pusă în funcțiune, data la care a fost numit un expert. La 13 ianuarie 1981, acesta a depus jurământul, ambele cauze au fost atașate și o audiere stabilită la 5 mai 1981. La această dată, judecătorul de punere în funcțiune a aprobat audierea martorilor până la 23 martie 1982, la cererea părților, apoi din oficiu, la 22 iunie 1982. La acea dată, judecătorul de punere în funcțiune a aprobat audierea martorilor. Cele patru audieri stabilite între 21 februarie 1983 și 31 ianuarie 1984, două au vizat audierea martorilor, o depunere de documente. 1984, judecătorul care a întrerupt procesul din cauza decesului consiliului recurentei. La 29 noiembrie 1984, reclamanta a reînceput procedura. Printr-o ordonanță în afara ședinței din 4 decembrie 1984, judecătorul a fixat o audiere la 12 martie 1985. Această ședință a fost amânată din oficiu la 15 martie 1985. După trei ședințe, la 7 februarie 1986, părțile și-au prezentat concluziile și înmânarea pledoariilor în fața camerei competente a fost stabilită la 12 iunie 1986. În ziua următoare, tribunalul a fost numit judecător din oficiu la 7 octombrie 1988. printr-o hotărâre din 14 noiembrie 1988, al cărei text a fost depus la grefă la 26 mai 1989, instanța pronunță asupra cererilor părților, constatând greșelile împărțite. La 6 iulie 1990, compania G. Interjeta apelat la tribunalul de apel d 1993, nu a avut loc decât la 12 ianuarie 1994 din cauza unei trimiteri din oficiu. Prin Hotărârea din 25 ianuarie 1994, al cărei text a fost depus la grefa din 10 martie 1994, Curtea a respins apelul societății G. În ceea ce privește VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 1 din Convenție, astfel de formulare Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) . . Perioada care trebuie luată în considerare a început la 28 mai 1979 și s-a încheiat la 10 martie 1994. 10. Prin urmare, aceasta a durat mai mult de paisprezece ani și nouă luni. 11. Curtea amintește că a constatat în patru hotărâri din 28 iulie 1999 (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi c. Italia, care să apară în declarația oficială a Curții, Õ 22) existena în Italia a unei practici contrare Conveniei care rezultă dintr-o acumulare de nerespectări față de cerina termenului rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 12. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței de termen rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. Recurenta solicită 5 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul material și 15 000 000 ITL pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 15. Curtea consideră că este necesar să i se acorde recurentei 15 000 000 ITL pentru daune morale. În conformitate cu jurisprudența Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care acestea sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 5 870 000 ITL pentru procedura în fața Curții și acordul cu reclamanta. Interese moratorii 18. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 2,5 % l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, afirmă că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenția Dit că statul pârât trebuie să plătească recurentei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 15 000 000 (quinze milioane) lire italiene pentru daune morale și 5 870 000 (cinci milioane opt sute șaptezeci de mii) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă cu 2,5 % l an de la expirarea termenului respectiv și până la plata înapoiată , cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 17 octombrie 2000, în temeiul articolului 77 § 2 și 3 din Regulamentul (CE) nr. Michaelo Boyle Elizabeth Palm Modululer Președintele [1] Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă.
PREMIÈRE SECTION
AFFAIRE LIPPERA ZANIBONI c. ITALIE
(Requête n°
45055/98)
[1]
ARRÊT
17 octobre 2000
17/01/2001
En l’affaire Lippera Zaniboni c. Italie,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant en une chambre composée de
:
M
me
présidente
,
M.
B.
Conforti
,
M.
L.
Ferrari
Bravo
,
M.
Gaukur Jörundsson
,
M.
R.
Türmen
,
M.
B.
Zupančič
,
M.
T.
Panțîru
,
juges
,
et de M. M.
O’Boyle
,
greffier de section
;
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 26 septembre 2000,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont une ressortissante italienne, M
me
Carla Lippera Zaniboni («
la requérante
»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 10 mai 1993 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»). La requête a été enregistrée le 18
décembre 1998 sous le numéro de dossier 45055/98. La requérante est représentée par M
es
Bonatesta, avocats à Saluzzo (Cuneo). Le gouvernement italien («
le Gouvernement
»)
est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
2.
La Cour a déclaré la requête recevable le 28 septembre 1999.
3.
Le 28 mai 1979, la requérante et une autre personne assignèrent la société à responsabilité limitée G., M. L. ainsi que la compagnie d’assurances S. devant le tribunal d’Ancône, afin d’obtenir réparation des dommages subis lors d’un accident de la circulation. Parallèlement, le 24
septembre 1980, la société G. assigna la requérante et la compagnie d’assurances I. devant le même tribunal afin d’obtenir réparation des dommages subis lors dudit accident.
4.
La mise en état de la première affaire commença le 25 mars 1980, date à laquelle un expert fut nommé. Le 13 janvier 1981, celui-ci prêta serment, les deux affaires furent jointes et une audience fixée au 5
mai
1981.L’audience du 21 juillet 1981 fut renvoyée à deux reprises jusqu’au 23 mars 1982 à la demande des parties, puis d’office au 22 juin 1982. A cette date, le juge de la mise en état admit l’audition de témoins. Des quatre audiences fixées entre le 21 février 1983 et le 31 janvier 1984, deux concernèrent l’audition de témoins, une le dépôt de documents. Le 22
mai
1984, le juge prononça l’interruption du procès en raison du décès du conseil de la requérante.
5.
Le 29 novembre 1984, la requérante reprit la procédure. Par une ordonnance hors audience du 4 décembre 1984, le juge fixa une audience au 12 mars 1985. Cette audience fut reportée d’office au 15 mars 1985. Après trois audiences, le 7 février 1986 les parties présentèrent leurs conclusions et l’audience de plaidoiries devant la chambre compétente fut fixée au 12
juin
1986.Le jour venu, l’audience fut renvoyée d’office au 7
octobre
1988.Par un jugement du 14 novembre 1988, dont le texte fut déposé au greffe le 26 mai 1989, le tribunal se prononça sur les demandes des parties, en constatant les torts partagés.
6.
Le 6 juillet 1990, la société G. interjeta appel devant la cour d’appel d’Ancône. L’instruction commença le 20 novembre 1990. Une audience plus tard, le 14 mai 1991 les parties présentèrent leurs conclusions. L’audience de plaidoiries devant la chambre compétente, fixée au 20
janvier
1993, ne se tint que le 12 janvier 1994 en raison d’un renvoi d’office. Par un arrêt du 25 janvier 1994, dont le texte fut déposé au greffe le 10 mars 1994, la cour rejeta l’appel de la société G.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
7.
La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6
§
1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)
»
8.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
9.
La période à considérer a débuté le 28 mai 1979 et s'est terminée le 10
mars 1994.
10.
Elle a donc duré un peu plus de quatorze ans et neuf mois.
11.
La Cour rappelle avoir constaté dans quatre arrêts du 28 juillet 1999 (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi c. Italie, à paraître dans le recueil officiel de la Cour, §
22) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «
délai raisonnable
». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
12.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.
Partant, il y a eu violation de l’article 6 §
1.
II.
Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention
13.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
14.
La requérante réclame 5 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et 15 000 000 ITL au titre du préjudice moral qu'elle aurait subis.
15.
La Cour considère qu’il y a lieu d'octroyer à la requérante 15
000
000 ITL pour dommage moral.
B.
Frais et dépens
16.
La requérante demande également 5 870 000 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.
17.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, §
30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour
estime raisonnable la somme de 5 870 000 ITL pour la procédure devant la Cour et l’accorde à la requérante.
C.
Intérêts moratoires
18.
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d
’
intérêt légal applicable en Italie à la date d
’
adoption du présent arrêt était de 2,5 % l
’
an.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
1.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article
6 §
1 de la Convention
;
2.
Dit
a)
que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article
44 § 2 de la Convention, 15 000 000 (quinze millions) lires italiennes pour dommage moral
et 5 870 000 (cinq millions huit cent soixante-dix mille) lires italiennes pour frais et dépens
;
b)
que ces montants seront à majorer d
’
un intérêt simple de 2,5 % l
’
an à compter de l
’
expiration dudit délai et jusqu
’
au versement
;
3.
Rejette
, la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 17 octobre 2000, en application de l’article
77 §§ 2 et 3 du règlement
.
Michael
O’Boyle
Elisabeth
Palm
Greffier
Présidente
[1]
Cet arrêt peut subir des retouches de forme.