STRASBURG 17 octombrie 2000 DEFINITIVF 17/01/2001 În cauza O. c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află într-o cameră compusă din E. Palm, președinta Conforti Ferrari Bravo Gaukur Jundsson Türmen Zupančič Panțiru judecători și grefier de secțiune al dlui O După deliberarea sa într-o cameră a Consiliului la 26 septembrie 2000, hotărârea a fost adoptată la această dată, la originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, inclusiv a resortisanților italieni, dnii O.O. și M.O. La data de 2 august 1997, în temeiul articolului 25 din Convenția privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Comisia Europeană pentru Drepturile Omului a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului în temeiul articolului 25 din Convenția privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 28 septembrie 1999. La 8 martie 1982, reclamanții au depus recurs la grefa Tribunalului Administrativ Regional din Calabria pentru a obține anularea actului municipal Marano Marchesato (Cosenza), care declarase că nu este valabil permisul de construcție deja obținut de solicitanți. În aceeași zi, reclamanții au prezentat o cerere de urgență pentru stabilirea datei la care a avut loc încuviințarea. La 31 mai 1994, reclamanții au prezentat o cerere de obținere a stabilirii urgente a datei landului. Printr-o decizie din 13 ianuarie 1995, al cărei text a fost depus la grefă la 22 iunie 1995, tribunalul a ordonat părților să verse documente la dosar în termen de 60 de zile de la notificarea deciziei menționate anterior. În conformitate cu informațiile furnizate de reclamanți, procedura era încă în curs de desfășurare la 14 noiembrie 1999. ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA L 1 din Convenție, astfel de formulare Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...). 13 Curtea reamintește că, la această dată, aceasta a durat deja mai mult de șaptesprezece ani și opt luni pentru o instanță. 13. Curtea reamintește că a constatat în patru hotărâri din 28 iulie 1999 (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi c. Italia, care trebuie să apară în Codul Oficial al Curții, § 22) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la cerința în măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1).14, care a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și ținând seama de jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerina În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 3 335 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul material și moral pe care l-ar fi suferit. 17. Curtea consideră că nu există, în speță, nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat. Ea respinge această parte a cererii. În schimb, Curtea consideră că este necesar să se acorde fiecărui reclamant 56 000 000 000 ITL. Interese moratori 18. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 2,5 % l an. Prin aceste motive, Curtea, în l'în unanimitate, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenția Dit (a) statul pârât trebuie să plătească fiecărui solicitant, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenție, 56 000 000 (cincizeci și șase de milioane) lire italiene pentru daune morale (b) că aceste sume vor trebui să majoreze un interes simplu cu 2,5 % laan de la expirarea termenului menționat anterior și până la restanță cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcută în franceză, apoi comunicată în scris la 17 octombrie 2000, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul Michael O
PREMIÈRE SECTION
AFFAIRE O. c. ITALIE
(Requête n°
44335/98)
[1]
ARRÊT
17 octobre 2000
17/01/2001
En l’affaire O. c. Italie,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant en une chambre composée de
:
M
me
présidente
,
M.
B.
Conforti
,
M.
L.
Ferrari
Bravo
,
M.
Gaukur Jörundsson
,
M.
R.
Türmen
,
M.
B.
Zupančič
,
M.
T.
Panțîru
,
juges
,
et de M. M.
O’Boyle
,
greffier de section
;
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 26 septembre 2000,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont des ressortissants italiens, MM. O.O. et M.O. («
les requérants
»), avaient saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 2 août 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»). La requête a été enregistrée le 13 novembre 1998 sous le numéro de dossier 44335/98. Le gouvernement italien («
le Gouvernement
»)
est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
2.
La Cour a déclaré la requête recevable le 28 septembre 1999.
3.
Le 8 mars 1982, les requérants déposèrent un recours au greffe du tribunal administratif régional de Calabre visant à obtenir l’annulation de l’acte de la municipalité de Marano Marchesato (Cosenza) qui avait déclaré non valable le permis de construire déjà obtenu par les requérants.
4.
Le même jour, les requérants présentèrent une demande tendant à obtenir en urgence la fixation de la date de l’audience.
5.
Le 31 mai 1994, les requérants présentèrent une demande tendant à obtenir la fixation urgente de la date de l’audience.
6.
Par une décision du 13 janvier 1995, dont le texte fut déposé au greffe le 22 juin 1995, le tribunal ordonna aux parties de verser des documents au dossier dans un délai de soixante jours à compter de la notification de ladite décision.
7.
L’audience, fixée au 5 février 1999, fut renvoyée au 9 avril 1999 à la demande des requérants. Le jour venu, le tribunal ajourna l'affaire au 2
juillet 1999. Cette audience fut renvoyée à une date non précisée.
8.
Selon les informations fournies par les requérants, la procédure était encore pendante au 14 novembre 1999.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
9.
Les requérants allèguent que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6
§
1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)
»
10.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
11.
La période à considérer a débuté le 8 mars 1982 et était encore pendante au 14 novembre 1999.
12.
Elle avait, à cette date, déjà duré un peu plus de dix-sept ans et huit mois, pour une instance.
13.
La Cour rappelle avoir constaté dans quatre arrêts du 28 juillet 1999 (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi c. Italie, à paraître dans le recueil officiel de la Cour, §
22) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «
délai raisonnable
». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
14.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.
Partant, il y a eu violation de l’article 6 §
1.
II.
Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention
15.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
16.
Les requérants réclament
3 335 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et moral qu'ils auraient subis.
17.
La Cour estime qu’il n’y a en l’espèce aucun lien de causalité entre la violation constatée et le préjudice matériel allégué. Elle rejette cette partie de la demande. En revanche, la Cour considère qu’il y a lieu d'octroyer à chaque requérant 56
B.
Intérêts moratoires
18.
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d
’
intérêt légal applicable en Italie à la date d
’
adoption du présent arrêt était de 2,5 % l
’
an.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
1.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article
6 §
1 de la Convention
;
2.
Dit
a) que l’Etat défendeur doit verser à chaque requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 56 000 000 (cinquante-six millions) lires italiennes pour dommage moral
;
b) que ces montants seront à majorer d’un intérêt simple de 2,5 % l’an à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement
;
3.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 17 octobre 2000, en application de l’article
77 §§ 2 et 3 du règlement
.
Michael
O’Boyle
Elisabeth
Palm
Greffier
Présidente
[1]
Cet arrêt peut subir des retouches de forme.