AFFAIRE COSSU c. ITALIE

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA COSSU c. ITALIA (Cercetarea nr. 45884/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 7 noiembrie 2000 DEFINITIVF 07/02/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. Poate fi supusă unor modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din J.-P. Costa președinte Fuhrmann Conforti Tulkens Jungwiert Sir Nicolas Bratza Traja judecători și dl Dolle graffière de secțiune, după ce a intenționat în camera Consiliului la 10 octombrie 2000, renunțând hotărârea pe care o avem aici, adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și din care o resortisantă italiană, M Wilma Cossu a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 17 octombrie 1997 în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Lacului și Libertăților Fundamentale (precum Convenția de la Madrid). Cererea a fost înregistrată la 2 februarie 1999 sub numărul de dosar 45884/99. Recurenta este reprezentată de M. Dl Guerra, avocat al Veronei. Guvernul italian (atlée) este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 26 octombrie 1999. La 12 septembrie 1991, reclamanta a numit întreprinderea T. în fața Tribunalului din Verona pentru a obține despăgubiri pentru daunele suferite în timpul lucrărilor în clădirea reclamantei. aprilie 1992 și 14 decembrie 1994, au fost revocate din oficiu, două au avut loc la audierea martorilor și două la admiterea sau la discuția altor mijloace de probă. Prezentarea concluziilor a avut loc la 13 aprilie 1995 și a avut loc la 15 noiembrie. 1996. Prin hotărârea din 18 noiembrie 1996, al cărei text a fost depus la grefă la 11 ianuarie 1997, instanța a acceptat cererea reclamantei și a condamnat întreprinderea T să plătească reclamantei 6 243 202 de lire italiene plus dobânda. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Recurenta susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Hotărârea privind această teză. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 12 septembrie 1991 și s-a încheiat la 11 ianuarie 1997; prin urmare, a durat cinci ani și patru luni pentru o instanță. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la obligația de termen rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 10. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței termenului rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Recurenta solicită 16 741 916 lire italiene (ITL) pentru prejudicii materiale, în măsura în care ea nu a putut niciodată să recupereze suma care i-a fost recunoscută de instanță, deoarece întreprinderea pârâtă a dat faliment și nu mai rămâne niciun activ de distribuit, și 10 000 000 ITL pentru prejudiciul moral suferit. 13. Curtea consideră că este necesar să se acorde în general recurentei 15 000 000 ITL. Comisioane și cheltuieli de judecată14 Recurenta solicită, de asemenea, 10 000 000 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții 15. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 4 000 000 ITL pentru procedura în fața Curții și la data la care se acordă recurentei. Interese moratorii 16. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 2,5% l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenție, 15 000 000 (cinci milioane) lire italiene pentru daune materiale și morale și 4 000 000 (patru milioane) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu de 2,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plata Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză și apoi comunicată în scris la 7 noiembrie 2000, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul Dolle J.-P. Costa Modululre Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE COSSU c. ITALIE

(Requête n°

45884/99)

ARRÊT

STRASBOURG

7 novembre 2000

DÉFINITIF

07/02/2001

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive.

En l’affaire Cossu c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

M.

J.-P.

Costa

,

président

,

M.

W.

Fuhrmann

,

M.

B.

Conforti

,

M

me

F.

Tulkens

,

M.

K.

Jungwiert

,

Sir

Nicolas

Bratza

M.

K.

Traja

,

juges

,

et de M

me

S.

Dollé

,

greffière de section

;

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 10 octobre 2000,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont une ressortissante italienne, M

me

Wilma Cossu (« la requérante »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 17 octobre 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 2 février 1999 sous le numéro de dossier 45884/99. La requérante est représentée par M

e

M.P.G. Guerra, avocat à Verone. Le gouvernement italien (« le Gouvernement »)

est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 26 octobre 1999.

EN FAIT

3.

Le 12 septembre 1991, la requérante assigna l’entreprise T. devant le tribunal de Vérone afin d’obtenir réparation des dommages subis lors de travaux dans l’immeuble de la requérante.

4.

L’instruction commença le 17 octobre 1991. Des cinq audiences prévues entre le 2

avril 1992 et le 14 décembre 1994, une fut remise d’office, deux concernèrent l’audition de témoins et deux l’admission ou à la discussion d’autres moyens de preuves. La présentation des conclusions eut lieu le 13 avril 1995 et l’audience de plaidoiries se tint le 15

novembre

février 1998.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

5.

La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6

§

1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)

»

6.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

7.

La période à considérer a débuté le 12 septembre 1991 et s'est terminée le 11 janvier 1997.

8.

Elle a donc duré cinq ans et quatre mois pour une instance.

9.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n°

34884/97, §

22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

10.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 §

1.

II.

Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention

11.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

12.

La requérante réclame 16 741 916 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel, dans la mesure où elle n’a jamais pu récupérer la somme qui lui a été reconnue par le tribunal car l’entreprise défenderesse a fait faillite et qu’il ne reste plus d’actif à distribuer, et 10 000 000 ITL au titre du préjudice moral qu'elle aurait subis.

13.

La Cour considère qu’il y a lieu d'octroyer globalement à la requérante 15 000 000 ITL.

B.

Frais et dépens

14.

La requérante demande également 10 000 000 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.

15.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, §

30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 4 000 000 ITL pour la procédure devant la Cour et l’accorde à la requérante.

C.

Intérêts moratoires

16.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 2,5 % l

’

an.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 15 000 000 (quinze millions) lires italiennes pour dommage matériel et moral et 4 000 000 (quatre millions) lires italiennes pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 2,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 7 novembre 2000, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

S.

Dollé

J.-P.

Costa

Greffière

Président