AFFAIRE GIUSEPPE NICOLA ET LUCIANO CARUSO c. ITALIE

În cauza Giuseppe Nicola și Luciano Caruso c. Italia (solicitarea nr. 45860/99) Hotărârea din 9 noiembrie 2000 defineșteF 09/02/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite în art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale finale. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din C.L. Rozakis președinte Conforti Bonello Strážnická Tsatsa-Nikolovska E. Levits . Kovler judecători și domnul P.J. M. ahoney grefier adjunct al Curții, grefier de secțiune f.f.; După ce a deliberat în camera Consiliului la 12 octombrie 2000, Rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, printre care și resortisanți italieni, dnii Giuseppe Nicola și Luciano Caruso ( Cererea a fost înregistrată la 2 februarie 1999 sub numărul de dosar 45860/99. Reclamanții sunt reprezentați de domnul G. Romano, avocat în Benevent. Guvernul italian (atmosfera) este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 28 octombrie 1999. La 30 noiembrie 1991, reclamanții și-au adresat cele patru surori în fața Tribunalului din Benevent pentru a declara deschiderea succesiunii părinților lor și pentru a face să se constate că vânzarea anumitor clădiri efectuate de părinți uneia dintre surori a fost, de fapt, o donație în favoarea acesteia. În urma unei ședințe, la 10 decembrie 1992, reclamanții au solicitat expertiză și judecătorul a amânat cauza la 20 mai 1993. Această ședință a fost amânată din oficiu la 9 decembrie 1993. printr-o ordonanță din 20 iunie 1994, judecătorul a fixat la ședință pentru prezentarea concluziilor privind simularea vânzării la 22 septembrie 1994. În acea zi, judecătorul a stabilit data la care au fost ținute pledoariile în fața camerei competente la 28 mai 1996. Prin ordonanța din 20 iulie 1996, tribunalul a redeschis punerea în funcțiune și a dispus o expertiză. La 21 noiembrie La 5 iunie 1997, părțile au solicitat o trimitere în vederea examinării raportului de expertiză depus între timp la grefa de judecată, iar apoi judecătorul de punere în executare a amânat cauza la 22 ianuarie 1998. În ziua următoare, judecătorul a stabilit data la care a fost prezentată comunicarea concluziilor la 18 iunie 1998. Această ședință a fost amânată din oficiu la 25 iunie 1998. La această dată, la cererea reclamanților, judecătorul a aprobat audierea martorilor și a amânat cauza la 21 ianuarie 1999. Această audiere a fost amânată din oficiu la 25 iunie 1999. La această dată, judecătorul a amânat cazul la 25 noiembrie 1999 pentru audierea martorilor. La 24 februarie 2000, audierea a avut loc. În temeiul articolului 6 alineatul (1) din convenție, reclamanții susțin că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un interval de timp rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Hotărârea privind această teză. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 30 noiembrie 1991 și este, până în prezent, încă în curs de desfășurare. Curtea amintește că, până în prezent, a durat aproape opt ani și zece luni pentru o instanță. 10. Curtea amintește că a constatat în patru hotărâri din 28 iulie 1999 (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999 V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la cerința termenului rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 11. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței termenului rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ impeda pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 60 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 14. Curtea consideră că este necesar să se acorde fiecărui reclamant 20 000 000 ITL. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 15. Solicită, de asemenea, 23 360 040 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții. 16. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 500 000 ITL pentru procedura în fața Curții și la data la care se acordă fiecărui solicitant. Interese moratorii 17. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 2,5% l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească fiecărui reclamant, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 20 000 000 (8 milioane) lire italiene pentru daune morale și 1 500 000 (un milion cinci sute de mii) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 2,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plata Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcut în franceză, apoi comunicat în scris la 9 noiembrie 2000, în conformitate cu art. 77 alin. (2) și (3) din Regulamentul Paul Mahoney Christos Rozakis Modululr Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE GIUSEPPE NICOLA ET LUCIANO CARUSO c. ITALIE

(Requête n°

45860/99)

ARRÊT

STRASBOURG

9 novembre 2000

DÉFINITIF

09/02/2001

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive.

En l’affaire Giuseppe Nicola et Luciano Caruso c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

M.

C.L.

Rozakis

,

président

,

M.

B.

Conforti

,

M.

G.

Bonello

,

M

me

V.

Strážnická

,

M

me

M.

Tsatsa-Nikolovska

,

M.

E. Levits

,

M.

A

. Kovler

,

juges

,

et de M. P.J. M

ahoney

,

greffier adjoint de la Cour, greffier de section f.f.;

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 12 octobre 2000,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont des ressortissants italiens, MM. Giuseppe Nicola et Luciano Caruso (« les requérants »), avaient saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 6 août 1998 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 2

février 1999 sous le numéro de dossier 45860/99. Les requérants sont représentés par M

e

G. Romano, avocat à Bénévent. Le gouvernement italien (« le Gouvernement »)

est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 28 octobre 1999.

EN FAIT

3.

Le 30 novembre 1991, les requérants assignèrent leurs quatre sœurs devant le tribunal de Bénévent afin de faire déclarer l’ouverture de la succession de leurs parents et de faire constater que la vente de certains immeubles opérée par les parents à une des sœurs simulait, en réalité, une donation en faveur de celle-ci.

4.

La mise en état de l’affaire commença le 22 janvier 1992. Après une audience, le 10 décembre 1992 les requérants demandèrent une expertise et le juge ajourna l’affaire au 20 mai 1993. Cette audience fut reportée d’office au 9 décembre 1993. Par une ordonnance du 20 juin 1994, le juge fixa l’audience pour la présentation des conclusions relative à la simulation de la vente au 22 septembre 1994. Ce jour-là, le juge fixa la date de l’audience de plaidoiries devant la chambre compétente au 28 mai 1996.

5.

Par une ordonnance du 20 juillet 1996, le tribunal rouvrit la mise en état et ordonna une expertise. Le 21 novembre 1996, l’expert prêta serment. Le 5 juin 1997, les parties demandèrent un renvoi afin d’examiner le rapport d’expertise déposé entre-temps au greffe, puis le juge de la mise en état ajourna l’affaire au 22 janvier 1998. Le jour venu, le juge fixa la date de l’audience de présentation des conclusions au 18 juin 1998. Cette audience fut reportée d’office au 25 juin 1998. A cette date, à la demande des requérants, le juge admit l’audition de témoins et ajourna l’affaire au 21

janvier 1999. Cette audience fut reportée d'office au 25 juin 1999. A cette date, le juge ajourna l'affaire au 25 novembre 1999 pour l’audition de témoins. Le jour venu, ladite audition eut lieu. Le 24 février 2000, l’audience fut renvoyée au 24 novembre 2000, car les avocats faisaient grève.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

6.

Les requérants allèguent que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6

§

1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)

»

7.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

8.

La période à considérer a débuté le 30 novembre 1991 et est, à ce jour, encore pendante.

9.

Elle a, à ce jour, déjà duré presque huit ans et dix mois, pour une instance.

10.

La Cour rappelle avoir constaté dans quatre arrêts du 28 juillet 1999 (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n°

34884/97, §

22, CEDH 1999

‑

V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

11.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 §

1.

II.

Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention

12.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

13.

Les requérants réclament

60 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu'ils auraient subi.

14.

La Cour considère qu’il y a lieu d'octroyer à chaque requérant 20

000 000 ITL.

B.

Frais et dépens

15.

Les requérants demandent également 23 360 040 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.

16.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, §

30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 1 500 000 ITL pour la procédure devant la Cour et l’accorde à chaque requérant.

C.

Intérêts moratoires

17.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 2,5 % l

’

an.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser à chaque requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 20 000 000 (vingt millions) lires italiennes pour dommage moral

et 1 500 000 (un million cinq cent mille) lires italiennes pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 2,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 9 novembre 2000, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Paul

Mahoney

Christos

Rozakis

Greffier

Président