AFFAIRE GASPARE CONTE c. ITALIE

SECȚIUNEA A PATRA CAUZA GASPARE CONTE c. ITALIA (solicitarea nr. 46532/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 16 noiembrie 2000 DEFINITIVF 16/02/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. În cauza Gaspare Conte c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care se află într-o cameră compusă din Ress președinte Pastor Ridruejo Conforti Caflisch Butkevych Vajigan, judecători și domnul V. Berger grefier de secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 26 octombrie 2000, Rend la hotărâre, care a fost adoptată la această dată procedurală. La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, inclusiv cetățeni italieni, dl Gaspare Conte și dl Mes. Angela și Antonina Conte au sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la data de 2 octombrie 1997 în temeiul art. 25 din Convenția pentru apărarea Drepturilor la locul de muncă și a Libertăților Fundamentale (inclusiv Convenția privind Drepturile Omului) la data de 4 martie 1999 sub numărul de dosar 46532/99. Dl Pellitteri, avocat în Agrigente. Guvernul italian (adică, la 6 ianuarie 2000), este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la data de 13 septembrie 1983, dl C, fratele reclamanților, a intentat o acțiune posesivă împotriva dlui și dlui M. A. în fața instanței din Casteltermini (Agrigente) pentru a obține restituirea unui teren, restabilirea status quo-ului ante și repararea daunelor suferite. printr-o ordonanță din 17 septembrie 1983, judecătorul a stabilit prima ședință la 1 octombrie 1983. La acea dată, judecătorul a admis martorii. Din cele șaptesprezece audieri stabilite între 12 noiembrie 1983 și 26 mai 1988, patru au fost amânate din oficiu - dintre care două au fost pentru a permite judecătorului să stabilească calendarul audierilor viitoare - patru au fost retrimise la audierea martorilor, una a fost trimisă la cererea dlui C., trei din cauza absenței sale și două la cererea celorlalte părți. La data de 22 septembrie 1988, judecătorul a fixat la amînare prezentarea concluziilor la 15 decembrie 1988; cu toate acestea, aceaceasta a fost amânată la data de 9 februarie 1989 la cererea fratelui reclamanților. Prin intermediul unei hotărâri din 4 martie 1989, al cărei text a fost depus la grefă la o dată nespecificată, judecătorul a acceptat cererea dlui La 5 iunie 1989, dl M. și dl. A. au făcut apel la tribunalul din Agrigență. Încheierea cauzei a început la 22 noiembrie 1989. Lanțul prevăzut la 30 mai 1990 a fost dat în judecată și data de 27 La 10 iunie 1992, judecătorul l-a declarat eșec pe dl C. și reclamanții și-au prezentat concluziile. La 10 decembrie 1994, M. și M. A. s-au ocupat de casare. La 17 ianuarie 1995, reclamanții s-au pronunțat în fața Curții de Casație în calitate de moștenitori ai domnului C., decedat la 4 iulie 1987. Prin Hotărârea din 10 decembrie 1996, al cărei text a fost depus la grefă la 4 aprilie 1997, Curtea a respins recursul. În temeiul articolului 6 alineatul (1) din convenție, reclamanții susțin că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) . . Perioada care trebuie luată în considerare a început la 13 septembrie 1983 și s-a încheiat la 4 aprilie 1997. 10. Prin urmare, a durat mai mult de treisprezece ani și șase luni pentru trei instanțe. 11. Curtea reamintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare convenției care rezultă dintr-o acumulare de nerespectări față de cerința termenului rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 12. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței de termen rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. Fiecare reclamant solicită cel puțin 75 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 15. Curtea consideră că este necesar să se acorde fiecărui reclamant 14 000 000 000 ITL. Comisioane și cheltuieli de judecată 16. Solicită, de asemenea, 20 502 600 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții. 17. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30. În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 500 000 ITL și acordul acordat fiecărui solicitant. Interese moratorii 18. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 2,5 % l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, spune că în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 14 000 000 (paisprezece milioane) lire italiene pentru daune morale și 1 500 000 (un milion cinci sute mii) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată aceste sume vor fi majorate cu 2,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plata Respins cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 16 noiembrie 2000, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul Vincent Berger Georg Ress Modululer Președintele

QUATRIÈME SECTION

AFFAIRE GASPARE CONTE c. ITALIE

(Requête n°

46532/99)

ARRÊT

STRASBOURG

16 novembre 2000

DÉFINITIF

16/02/2001

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive.

En l’affaire Gaspare Conte c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de

:

M.

G.

Ress

,

président

,

M.

A.

Pastor Ridruejo

,

M.

B.

Conforti

,

M.

L.

Caflisch

,

M.

V.

Butkevych

,

M

me

N.

Vajić

,

M.

J.

Hedigan,

juges

,

et de M. V.

Berger

,

greffier de section

;

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 26 octobre 2000,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont des ressortissants italiens, M. Gaspare Conte et M

mes

Angela et Antonina Conte (« les requérants »), avaient saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 2 octobre 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 4 mars 1999 sous le numéro de dossier 46532/99. Les requérants sont représentés par M

e

M. Pellitteri, avocat à Agrigente. Le gouvernement italien (« le Gouvernement »)

est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 6 janvier 2000.

EN FAIT

3.

Le 13 septembre 1983, M. C., frère des requérants, intenta une action possessoire contre M. et M

me

A. devant le juge d’instance de Casteltermini (Agrigente) afin d’obtenir la restitution d’un terrain, le rétablissement du statu quo ante et la réparation des dommages subis. Par une ordonnance du 17 septembre 1983, le juge fixa la première audience au 1

er

octobre 1983.

4.

A cette date, le juge admit des témoins. Des dix-sept audiences fixées entre le 12 novembre 1983 et le 26 mai 1988, quatre furent reportées d’office - dont deux afin de permettre au juge de fixer le calendrier des audiences à venir -, quatre concernèrent l’audition de témoins, une fut renvoyée à la demande de M. C., trois en raison de son absence et deux à la demande des autres parties. Le 22 septembre 1988, le juge fixa l’audience de présentation des conclusions au 15 décembre 1988 ; toutefois, elle fut reportée au 9 février 1989 à la demande du frère des requérants. L’audience de plaidoiries se tint le même jour. Par un jugement du 4 mars 1989, dont le texte fut déposé au greffe à une date non précisée, le juge fit droit à la demande de M. C.

5.

Le 5 juin 1989, M. et M

me

A. interjetèrent appel devant le tribunal d’Agrigente. La mise en état de l’affaire commença le 22 novembre 1989. L’audience prévue au 30 mai 1990 fut reportée d’office et celle du 27

novembre 1991 le fut en raison de l’absence des parties. Le 10 juin 1992, le juge déclara M. C. défaillant et les demandeurs présentèrent leurs conclusions. L’audience de plaidoiries devant la chambre compétente fut fixée au 25 février 1993 ; toutefois, elle ne se tint que le 11 novembre 1993, en raison de l’absence des demandeurs. Par un jugement du 2

décembre

1993, dont le texte fut déposé au greffe le 11 décembre 1993, le tribunal rejeta l’appel.

6.

Le 10 décembre 1994, M. et M

me

A. se pourvurent en cassation. Le 17

janvier 1995, les requérants se constituèrent devant la Cour de cassation en tant qu’héritiers de M. C., décédé le 4 juillet 1987. Par un arrêt du 10

décembre 1996, dont le texte fut déposé au greffe le 4 avril 1997, la Cour rejeta le pourvoi.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

7.

Les requérants allèguent que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6

§

1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)

»

8.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

9.

La période à considérer a débuté le 13 septembre 1983 et s'est terminée le 4 avril 1997.

10.

Elle a donc duré plus de treize ans et six mois pour trois instances.

11.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n°

34884/97, §

22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

12.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 §

1.

II.

Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention

13.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

14.

Chaque requérant réclame au moins 75 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu'il aurait subi.

15.

La Cour considère qu’il y a lieu d'octroyer à chaque requérant 14

000 000 ITL.

B.

Frais et dépens

16.

Les requérants demandent également 20 502 600 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.

17.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, §

30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 1 500 000 ITL et l’accorde à chaque requérant.

C.

Intérêts moratoires

18.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 2,5 % l

’

an.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser à chaque requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 14 000 000 (quatorze millions) lires italiennes pour dommage moral

et 1 500 000 (un million cinq cent mille) lires italiennes pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 2,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 16 novembre 2000, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Greffier

Président