- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 16 noiembrie 2000
- Stat pârât
- ITA
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
- Préjudice moral - réparation pécuniaire
Bacigalupi împotriva Italiei
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA A DOUA CAUZA BACIGALUPI c. ITALIA (Cercetarea nr. 45856/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 16 noiembrie 2000 DEFINITIVF 16/02/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. Poate fi supusă unor modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din C.L. Rozakis președinte A.B.
Aka, Conforti Bonello Lorenzen Fischbach Tsatsa-Nikolovska judecători și d-l Fribergh grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 26 octombrie 2000, Rend la interdicția de aici, adoptat la această dată procedura La originea cauzei se află o cale de atac împotriva Republicii Italiene, printre care și un resortisant italian, dl Tiziana Bacigalupi, care a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la data de 3 iunie 1994 în temeiul fostului articol 25 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ( La 2 februarie 1999, cererea a fost înregistrată sub numărul de dosar 45856/99. Guvernul italian (adică guvernul italian este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito.
Curtea a declarat cererea admisibilă la 28 octombrie 1999. S., pendinte în fața tribunalului din Roma și referitoare la decesul mamei sale în timpul unui accident rutier. Hotărârea Tribunalului din Roma a fost pronunțată la 25 februarie 1984 și depusă la grefa din 7 martie 1984. La Tribunalul de Primă Instanță din Roma a fost pronunțată la 21 martie 1985 și textul a fost depus la o dată nespecificată. Hotărârea Curții de Casație a fost pronunțată la 6 octombrie 1986 și textul a fost depus la grefa din 16 martie 1987. Instanțele penale s-au pronunțat asupra responsabilității părților și l-au condamnat pe domnul și dl S. să plătească daune recurentei, a cărei sumă trebuia stabilită de instanțele civile.
La 20 noiembrie 1986, reclamanta și alte două persoane au atribuit domnul M., M. S. și societatea S. în fața Tribunalului din Roma, în scopul de a obține despăgubiri pentru prejudiciile în conformitate cu hotărârea pronunțată în cauza penală. Această primă citație nu a fost notificată domnului S. și, prin urmare, a fost notificată din nou la 18 iulie 1987. Acuzarea a început la 18 decembrie 1987, prin depunerea la grefa de documente. După o audiere, la 24 mai 1988, judecătorul de punere în funcțiune a prezentat cauza la 28 iunie 1988, pentru a permite părților să prezinte concluziile lor. Prezentarea acestor concluzii a avut loc la data stabilită și … Printr-o hotărâre din 20 aprilie 1989, al cărei text a fost depus la grefa din 23 iunie 1989, Tribunalul a acceptat cererea recurentei.
La 29 noiembrie 1989, M interjeta apel la judecata în fața tribunalului din Roma. Cele șase ședințe stabilite între 7 iunie 1990 și 11 aprilie 1991 au fost amânate deoarece dosarul de primă instanță nu fusese transmis grefei. Părțile și-au prezentat concluziile la 6 iunie 1991 și a avut loc la 3 iunie 1992. printr-o hotărâre din 10 iunie 1992, al cărei text a fost depus la grefă la 22 octombrie 1992, Curtea a respins recursul dlui M. Potrivit informațiilor furnizate de guvern, cauza era încă în curs de casare la 27 mai 1999. Cu toate acestea, potrivit informațiilor furnizate de avocatul recurentei la 5 septembrie și 2 octombrie 2000, nu s-a făcut nicio acțiune în casare.
La încetarea instanței de recurs, care, potrivit reclamantei, nu a fost niciodată notificată, a dobândit deci autoritatea de lucru judecat la 6 decembrie 1993. În ceea ce privește VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 1 din Convenție, astfel de formulare Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...).
13 Curtea reamintește că a constatat în patru hotărâri din 28 iulie 1999 (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la cerința În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1).14, după examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu îndeplinește cerința privind termenul rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.
Recurenta solicită 30 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 17. Curtea consideră că este necesar să se acorde recurentei 15 000 000 de lire italiene. Interese moratorii 18. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 2,5% l an. Prin aceste motive, Curtea, spuse , cu șase voturi împotriva uneia, că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție Cu șase voturi împotriva uneia, pe care statul pârât trebuie să o plătească recurentei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 15 000 000 (quinze milioane) lire italiene pentru daune morale pe care această sumă va trebui să majoreze d un interes simplu de 2,5 % l an de la expirarea acestui termen și până la plata Respinge, în unanimitate, cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus.
În limba franceză și apoi comunicat în scris la 16 noiembrie 2000, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Erik Fribergh Christos Rozakis Grefier Președinte
DEUXIÈME SECTION
AFFAIRE BACIGALUPI c. ITALIE (Requête n° 45856/99) ARRÊT STRASBOURG 16 novembre 2000 DÉFINITIF 16/02/2001 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive. En l’affaire Bacigalupi c. Italie, La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de : M. C.L. Rozakis , président , M. A.B. B aka, M. B. Conforti , M. G. Bonello , M. P. Lorenzen , M. M. Fischbach , M me M. Tsatsa-Nikolovska , juges , et de M. E. Fribergh , greffier de section ; Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 26 octobre 2000, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont une ressortissante italienne, M me Tiziana Bacigalupi (« la requérante »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 3 juin 1994 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 2 février 1999 sous le numéro de dossier 45856/99. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
La Cour a déclaré la requête recevable le 28 octobre 1999. EN FAIT
Le 9 janvier 1982, la requérante se constitua partie civile dans une procédure pénale à l’encontre de M. M. et M me S., pendante devant le tribunal de Rome, et relative au décès de sa mère lors d’un accident de la route. Le jugement du tribunal de Rome fut rendu le 25 février 1984 et déposé au greffe le 7 mars 1984. L’arrêt de la cour d’appel de Rome fut rendu le 21 mars 1985 et le texte fut déposé à une date non précisée. L’arrêt de la Cour de cassation fut rendu au 6 octobre 1986 et le texte fut déposé au greffe le 16 mars 1987. Les juridictions pénales se prononcèrent sur la responsabilité des parties et condamnèrent M. M. et M me S. à payer des dommages à la requérante, dont le montant devait être déterminé par les juridictions civiles.
Le 20 novembre 1986, la requérante et deux autres personnes assignèrent M. M., M me S. et la société S. devant le tribunal de Rome, afin d’obtenir réparation des dommages conformément au jugement rendu au pénal. Cette première citation ne fut pas notifiée à M me S. et fut par conséquent à nouveau notifiée le 18 juillet 1987.
La mise en état de l’affaire commença le 18 décembre 1987, par le dépôt au greffe de documents. Après une audience, le 24 mai 1988, le juge de la mise en état renvoya l’affaire au 28 juin 1988 pour permettre aux parties de présenter leurs conclusions. La présentation de ces conclusions eut lieu à la date convenue et l’audience de plaidoiries se tint le 6 avril 1989.
Par un jugement du 20 avril 1989, dont le texte fut déposé au greffe le 23 juin 1989, le tribunal fit droit à la demande de la requérante.
Le 29 novembre 1989, M me S. interjeta appel du jugement devant la cour d’appel de Rome. La mise en état commença le 15 février 1990. Les six audiences fixées entre le 7 juin 1990 et le 11 avril 1991 furent ajournées car le dossier de première instance n’avait pas été transmis au greffe. Les parties présentèrent leurs conclusions le 6 juin 1991 et l’audience de plaidoiries eut lieu le 3 juin 1992. Par un arrêt du 10 juin 1992, dont le texte fut déposé au greffe le 22 octobre 1992, la cour rejeta l’appel de M me S.
Selon les informations fournies par le Gouvernement, l’affaire était encore pendante en cassation au 27 mai 1999. Toutefois, selon les informations fournies par l’avocat de la requérante les 5 septembre et 2 octobre 2000, aucun recours en cassation n’avait été fait. L’arrêt de la cour d’appel, qui selon la requérante n’a jamais été notifié, a donc acquis l’autorité de la chose jugée le 6 décembre 1993. EN DROIT I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
9. La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…) »
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
La période à considérer a débuté le 9 janvier 1982 et s’est terminée le 6 décembre 1993.
Elle a duré environ onze ans et onze mois.
La Cour rappelle avoir constaté dans quatre arrêts du 28 juillet 1999 (voir, par exemple, Bottazzi c. Italie [GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du « délai raisonnable ». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II. Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention
Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage
La requérante réclame 30 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu'elle aurait subis.
La Cour considère qu’il y a lieu d'octroyer à la requérante 15 000 000 ITL. B. Intérêts moratoires
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ’ intérêt légal applicable en Italie à la date d ’ adoption du présent arrêt était de 2,5 % l ’ an. Par ces motifs, la Cour, 1. Dit , par six voix contre une, qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit , a) par six voix contre une, que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 15 000 000 (quinze millions) lires italiennes pour dommage moral ; b) que ce montant sera à majorer d ’ un intérêt simple de 2,5 % l ’ an à compter de l ’ expiration de ce délai et jusqu ’ au versement ; 3. Rejette , à l’unanimité, la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 16 novembre 2000, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement . Erik Fribergh Christos Rozakis Greffier Président