AFFAIRE MMB DI BELOLI LUCIANO & C. S.N.C. ET BELOLI c. ITALIE

SECȚIUNEA A PATRA CAUZA DI BELOLI LUCIANO & S.N.C. ȘI BELOLI c. ITALIA (solicitarea nr. 46540/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 16 noiembrie 2000 DEFINITIVF 16/02/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. În cauza MMB di Beloli Luciano & C. s.n.c. și Beloli c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în sectiune), care se află într-o cameră compusă din Ress președinte Pastor Ridruejo Conforti Caflisch Butkevych Vajigan, judecători și V. Berger grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 26 octombrie 2000, rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată PROCEDURA DE INIȚIERE A PROCEDURII se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și a cărei societate și un resortisant italian, MMB di Beloli Luciano & C. s.n.c. și domnul Luciano Beloli ( noiembrie 1997 în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale (inclusiv Convenția privind libertățile fundamentale). Cererea a fost înregistrată la 4 martie 1999 sub numărul de dosar 46540/99. Reclamanții sunt reprezentați de dl R. Vico și F. Uggetti, avocați din Berggame. Guvernul italian ( este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 6 ianuarie 2000. La 26 octombrie 1991, reclamantul - în numele său și în calitate de reprezentant al societății reclamante - l-a numit pe domnul G. și pe societatea anonimă P. în fața Tribunalului din Bergamo pentru a obține despăgubiri pentru daunele suferite în urma unui accident de circulație. Începând cu 23 ianuarie 1992, din cele șase audieri stabilite între 10 decembrie 1992 și 26 octombrie 1995, una a fost amânată din oficiu, trei au vizat o expertiză și o depunere a documentelor. Prezentarea concluziilor a avut loc la 4 iulie 1996. La acea dată, în fața camerei competente s-a stabilit data de 20. ianuarie 2000. Cu toate acestea, cauza a fost mai întâi suspendată și ulterior, la 29 septembrie 2000, a fost atribuită colegiului de magistrați însărcinat cu tratarea celor mai vechi cazuri (seziune stralcio) și o audiere a fost stabilită la 12 decembrie 2000. Reclamanții susțin că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Ö Õ Õ cu privire la această teză. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 26 octombrie 1991 și este încă în curs de desfășurare până în prezent. Prin urmare, a durat deja nouă ani pentru o instanță. 10. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de încălcări ale obligațiilor în temeiul în măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 11. În măsura în care a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și ținând seama de jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerina În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. În general, reclamanții solicită 70 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul moral suferit de aceștia. 14. Curtea consideră că este necesar să se acorde fiecărui reclamant 15 000 000 de lire ITL. Comisioane și cheltuieli de judecată 15. Solicită, de asemenea, fără a le cuantifica, rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor suportate în fața Curții. 16. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30. În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 500 000 ITL și acordul acordat fiecărui solicitant. Interese moratorii 17. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 2,5 % l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, spune că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească fiecărui solicitant, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 15 000 000 (quinze milioane) lire italiene pentru daune morale și 1 500 000 (un milion cinci sute mii) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată aceste sume vor fi majorate cu 2,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plata Respins cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 16 noiembrie 2000, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul Vincent Berger Georg Ress Modululer Președintele

QUATRIÈME SECTION

AFFAIRE MMB DI BELOLI LUCIANO & C. S.N.C. ET BELOLI c.

ITALIE

(Requête n°

46540/99)

ARRÊT

STRASBOURG

16 novembre 2000

DÉFINITIF

16/02/2001

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive.

En l’affaire MMB di Beloli Luciano & C. s.n.c. et Beloli c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de

:

M.

G.

Ress

,

président

,

M.

A.

Pastor Ridruejo

,

M.

B.

Conforti

,

M.

L.

Caflisch

,

M.

V.

Butkevych

,

M

me

N.

Vajić

,

M.

J.

Hedigan,

juges

,

et de M. V.

Berger

,

greffier de section

;

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 26 octobre 2000,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont une société et un ressortissant italiens, la MMB di Beloli Luciano & C. s.n.c. et M. Luciano Beloli (« les requérants »), avaient saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 24

novembre 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 4 mars 1999 sous le numéro de dossier 46540/99. Les requérants sont représentés par M

es

R. Vico et F.

Uggetti, avocats à Bergame. Le gouvernement italien (« le Gouvernement

»)

est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 6 janvier 2000.

EN FAIT

3.

Le 26 octobre 1991, le requérant - en son nom propre et en tant que représentant de la société requérante - assigna M. G. et la société anonyme P. devant le tribunal de Bergame afin d’obtenir réparation des dommages subis lors d'un accident de la circulation.

4.

La mise en état de l’affaire commença le 23 janvier 1992. Des six audiences fixées entre le 10 décembre 1992 et le 26 octobre 1995, une fut reportée d’office, trois concernèrent une expertise et une le dépôt de documents.

5.

La présentation des conclusions eut lieu le 4 juillet 1996. A cette date, l’audience de plaidoiries devant la chambre compétente fut fixée au 20

janvier 2000. Toutefois l’affaire fut d’abord suspendue et par la suite, le

29 septembre 2000, fut attribuée au collège de magistrats chargé de traiter les affaires les plus anciennes (

sezione stralcio

) et une audience fut fixée au 12 décembre 2000.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

6.

Les requérants allèguent que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6

§

1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)

»

7.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

8.

La période à considérer a débuté le 26 octobre 1991 et est encore pendante à ce jour.

9.

Elle a donc déjà duré neuf ans pour une instance.

10.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n°

34884/97, §

22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

11.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 §

1.

II.

Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention

12.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

13.

Les requérants réclament globalement 70 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu'ils auraient subis.

14.

La Cour considère qu’il y a lieu d'octroyer à chaque requérant 15

000 000 ITL.

B.

Frais et dépens

15.

Les requérants demandent également, sans les quantifier, le remboursement des frais et dépens encourus devant la Cour.

16.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, §

30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 1 500 000 ITL et l’accorde à chaque requérant.

C.

Intérêts moratoires

17.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 2,5 % l

’

an.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser à chaque requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 15 000 000 (quinze millions) lires italiennes pour dommage moral

et 1 500 000 (un million cinq cent mille) lires italiennes pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 2,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 16 novembre 2000, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Greffier

Président