AFFAIRE IL MESSAGGERO S.A.S. c. ITALIE (N° 3)

În cazul Il Messaggero S.a.s. Italia (nr. 3) (solicitarea nr. 46517/99) se pronunță în favoarea STRASBURG 16 noiembrie 2000 definitiveF 16/02/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care se află într-o cameră compusă din Ress președinte Pastor Ridruejo Conforti Caflisch Butkevych Vajigan, judecători și domnul V. Berger grefier de secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 26 octombrie 2000, Rend la hotărâre, care a fost adoptată la această dată procedurală. La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, printre care și societatea italiană, Il Messaggero S.a.s. di Debora Iorillo ( Cererea a fost înregistrată la data de 4 martie 1999 sub numărul dosarului 46517/99. Guvernul italian (atlée) este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la data de 6 ianuarie 2000. La 7 octombrie 1993, recurenta a solicitat președintelui Tribunalului din Latina un ordin de plată a unei sume de 100 000 000 de lire italiene, împotriva domnului C. Președintele a acceptat cererea sa printr-o ordonanță din 21 octombrie 1993, depusă la grefă în aceeași zi și notificată dlui C la o dată nespecificată. La 26 noiembrie 1993, acesta a făcut opoziție în fața aceleiași instanțe. Încheierea cauzei a început la 22 februarie 1994. La acea dată, părțile au solicitat audierea martorilor. La 27 iulie 1994, tribunalul a fost dat în judecată la 27 iulie 1994 octombrie 1994, data la care a avut loc audierea anumitor martori. L. încuviințat la 20 aprilie 1995 a fost restant din oficiu la 20 aprilie 1996. A doua zi, audierea martorilor a continuat. Audiențele din 25 martie 1997, 7 octombrie 1997 și 9 iunie 1998 au fost amânate din cauza lipsei martorilor. O audiere a fost stabilită la 14 ianuarie 1999. Legea privind sezioni stralcio. Întrucât a intrat în vigoare, președintele Tribunalului a atribuit cauza colegiului de magistrați însărcinat cu tratarea cauzelor cele mai vechi (sezione stralcio) și judecătorul însărcinat cu cauza a stabilit o ședință la 29 iunie 1999. Conform informațiilor furnizate de recurentă la 24 august 1999, procedura era încă în curs de desfășurare la acea dată. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Recurenta susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un interval de timp rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Hotărârea privind această teză. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 26 noiembrie 1993 și era încă în curs de desfășurare la 24 august 1999. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de încălcări ale cerinței termenului rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 10. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței termenului rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. În general, recurenta solicită 35 000 000 de lire italiene (ITL) pentru toate prejudiciile suferite. 13. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere. În schimb, Curtea consideră că este necesar să se acorde recurentei 10 000 000 ITL pentru prejudiciul moral 14. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale și consideră rezonabilă suma de 1 000 000 ITL pentru procedura în fața Curții și acordul cu reclamanta. Interese moratorii 15. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata d Interes legal aplicabil în Italia la data adoptării prezentei hotărâri a fost de 2,5 % l an. Prin aceste motive, Curtea, în mod unanim, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 10 000 000 (zece milioane) de lire italiene pentru daune morale și 1 000 000 (un milion) de lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu de 2,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plată Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză și comunicat în scris la 16 noiembrie 2000, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Vincent Berger Georg Ress Moduleer Președinte

QUATRIÈME SECTION

AFFAIRE IL MESSAGGERO S.A.S. c. ITALIE (n° 3)

(Requête n°

46517/99)

ARRÊT

STRASBOURG

16 novembre 2000

DÉFINITIF

16/02/2001

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive.

En l’affaire Il Messaggero S.a.s. c. Italie (n° 3),

La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de

:

M.

G.

Ress

,

président

,

M.

A.

Pastor Ridruejo

,

M.

B.

Conforti

,

M.

L.

Caflisch

,

M.

V.

Butkevych

,

M

me

N.

Vajić

,

M.

J.

Hedigan,

juges

,

et de M. V.

Berger

,

greffier de section

;

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 26 octobre 2000,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont société italienne, Il Messaggero S.a.s. di Debora Iorillo (« la requérante »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 30 août 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 4 mars 1999 sous le numéro de dossier 46517/99. Le gouvernement italien (« le Gouvernement »)

est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 6 janvier 2000.

EN FAIT

3.

Le 7 octobre 1993, la requérante sollicita du président du tribunal de Latina une injonction de payer 100 000 000 lires italiennes, à l’encontre de M. C. Le président fit droit à sa demande par une ordonnance du 21 octobre 1993, déposée au greffe le même jour et notifiée à M. C. à une date non précisée.

4.

Le 26 novembre 1993, celui-ci fit opposition devant la même juridiction. La mise en état de l’affaire commença le 22 février 1994. A cette date, les parties demandèrent l’audition de témoins. Le 27 juillet 1994, l’audience fut renvoyée d’office au 27

octobre 1994, date à laquelle eut lieu l’audition de certains témoins. L’audience fixée au 20 avril 1995 fut reportée d’office au 20 avril 1996. Le jour venu, l’audition de témoins continua. Les audiences des 25

mars 1997, 7 octobre 1997 et 9 juin 1998 furent reportées à cause de l’absence des témoins. Une audience fut fixée au 14 janvier 1999. La loi concernant les

sezioni stralcio

étant entrée en vigueur, le président du tribunal attribua l'affaire au collège de magistrats chargé de traiter les affaires les plus anciennes (

sezione stralcio

) et le juge chargé de l’affaire fixa une audience au 29 juin 1999. Selon les informations fournies par la requérante le 24

août 1999, la procédure était encore pendante à cette date.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

5.

La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6

§

1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)

»

6.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

7.

La période à considérer a débuté le 26 novembre 1993 et était encore pendante au 24 août 1999.

8.

Elle avait à cette date déjà duré plus de cinq ans et huit mois pour une instance.

9.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n°

34884/97, §

22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

10.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 §

1.

II.

Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention

11.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage, frais et dépens

12.

La requérante réclame globalement 35 000 000 lires italiennes (ITL) au titre de tous les dommages qu'elle aurait subis.

13.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, la Cour considère qu’il y a lieu d'octroyer à la requérante 10

000

000 ITL au titre du préjudice moral.

14.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, §

30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale, et estime raisonnable la somme de 1 000 000 ITL pour la procédure devant la Cour et l’accorde à la requérante.

B.

Intérêts moratoires

15.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 2,5 % l

’

an.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 10 000 000 (dix millions) lires italiennes pour dommage moral et 1 000 000 (un million) lires italiennes pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 2,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 16 novembre 2000, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Greffier

Président