AFFAIRE CALVANI c. ITALIE

SECȚIUNEA I CALVANI c. ITALIA (solicitarea nr. 44365/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 21 noiembrie 2000 DEFINITIVF 21/02/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. În cauza Calvani c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află într-o cameră compusă din E. Palm, președinta Conforti Ferrari Bravo Gaukur Jörundsson Türmen Zupančič Panțiru judecători și domnul O La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, printre care un resortisant italian, dl Arnaldo Calvani ( Cererea a fost înregistrată la 13 noiembrie 1998 sub numărul de dosar 44365/95. Reclamantul este reprezentat de domnul D. Storti, avocat la Loreto (Ancona). Guvernul italian (atuncma) este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza, și de co-agentul său, dl Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 14 decembrie 1999. La 23 iulie 1968, reclamantul a introdus o acțiune la Curtea de Conturi pentru a obține recunoașterea dreptului său la o pensie privilegiată din cauza unei infirmități contractate în timpul serviciului său militar. Printr-o ordonanță din 3 aprilie 1989, al cărei text a fost depus la grefa din 27 aprilie 1989, Curtea de Conturi a dispus suspendarea procedurii în instanță cu privire la o hotărâre a adunării plenare cu privire la o cauză având același obiect. La 15 noiembrie 1989, în urma emiterii hotărârii menționate anterior, reclamantul a prezentat o cerere de stabilire a datei la care a fost pronunțată instanța. Ca urmare a Legii nr. 19/94 de introducere a camerelor regionale ale Curții de Conturi la 13 iunie 1994, Camera Regională pentru Lazio l-a informat pe reclamant că acțiunea i-a fost transmisă. Între timp, la 8 aprilie 1994, reclamantul prezentase deja camerei menționate o cerere de continuare a procedurii și de stabilire a datei la care s-a făcut recurs. Printr-o ordonanță din 26 octombrie 1995, al cărei text a fost depus la grefa din 13 decembrie 1995, Camera Regională pentru Marche, la care cauza fusese transmisă la o dată nespecificată, a ordonat să se verse la dosar decizia adunării plenare. O copie incompletă a acestei decizii a fost depusă la dosar la 12 ianuarie 1996. Următoarea ședință a fost stabilită la 11 iulie 1996 și, potrivit informațiilor furnizate de guvern, a fost trimisă la cererea reclamantului. La 24 aprilie 1998, reclamantul a prezentat o cerere de stabilire a datei ședinței. Această ședință a fost stabilită la 25 septembrie 1998. printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefa 4 februarie 1999 și notificată reclamantului la 22 februarie 1999, Camera Regională pentru Marșuri a respins recursul reclamantului. ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA LICHIDITATE ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Reclamantul a susținut că durata procedurii a încălcat principiul Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Hotărârea referitoare la această teză. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 23 iulie 1968 și s-a încheiat la 4 februarie 1999; prin urmare, a durat puțin peste 30 de ani și șase luni pentru o instanță. Cu toate acestea, perioada care urmează să fie luată în considerare începe numai cu intrarea în vigoare, la 1 august 1973, a recunoașterii dreptului individual de recurs de către Italia și, prin urmare, este de puțin peste 25 de ani și șase luni, pentru o instanță. 10. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de obligația de a deține un termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința de termen rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (2). Cu privire la aplicarea articolului 41 din convenție 12.În conformitate cu art. 41 din Convenție, în cazul în care Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se dea ștearsă decât mai mult decât mai puțin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită 150 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 14. Curtea consideră că este necesar să i se acorde reclamantului 70 000 000 ITL. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 15. Reclamantul solicită, de asemenea, 12 544 376 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții. 16. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 5 000 000 ITL pentru procedura în fața Curții și la data la care se acordă reclamantului. Interese moratorii 17. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 2,5 % l an. Prin aceste motive, Curtea a afirmat , în unanimitate, că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat , cu 6 voturi împotriva uneia, că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 70 000 000 (saptezeci de milioane) lire italiene pentru daune morale și 5 000 000 (cinci milioane) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 2,5 % l an de la expirarea acestui termen și până la plata Respinge, în unanimitate, cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 21 noiembrie 2000, în conformitate cu art. 77 alineatele (2) și (3) din Regulamentul Michael O mai mult decât atât, dl Boyle Elizabeth Palm Moduleer Președinte

PREMIÈRE SECTION

AFFAIRE CALVANI c. ITALIE

(Requête n°

44365/98)

ARRÊT

STRASBOURG

21 novembre 2000

DÉFINITIF

21/02/2001

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive.

En l’affaire Calvani c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant en une chambre composée de

:

M

me

E. Palm,

présidente

,

M.

B.

Conforti

,

M.

L.

Ferrari

Bravo

,

M.

Gaukur

Jörundsson

,

M.

R.

Türmen

,

M.

B.

Zupančič

,

M.

T.

Panțîru

,

juges

,

et de M. M.

O’Boyle

,

greffier de section

;

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 24 octobre 2000,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Arnaldo Calvani («

le requérant

»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 23 mars 1998 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»). La requête a été enregistrée le 13 novembre 1998 sous le numéro de dossier 44365/98. Le requérant est représenté par M

e

D. Storti, avocat à Loreto (Ancône). Le gouvernement italien («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M.

V.

Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 14 décembre 1999.

EN FAIT

3.

Le 23 juillet 1968, le requérant introduisit un recours à la Cour des comptes afin d’obtenir la reconnaissance de son droit à une pension privilégiée en raison d’une infirmité contractée pendant son service militaire. Par une ordonnance du 3 avril 1989, dont le texte fut déposé au greffe le 27 avril 1989, la Cour des comptes ordonna la suspension de la procédure dans l’attente d’un jugement de l’assemblée plénière concernant une affaire ayant le même objet. Le 15 novembre 1989, suite à l’émission dudit jugement, le requérant présenta une demande tendant à ce que la date de l’audience fût fixée.

4.

Suite à la loi n° 19/94, introduisant les chambres régionales de la Cour des comptes, le 13 juin 1994, la chambre régionale pour le Latium informa le requérant que le recours lui avait été transmis. Entre-temps, le 8

avril

1994, le requérant avait déjà présenté à ladite chambre une demande tendant à ce que la procédure fût continuée et à ce que la date de l’audience fût fixée. Par une ordonnance du 26 octobre 1995, dont le texte fut déposé au greffe le 13 décembre 1995, la chambre régionale pour les Marches, à laquelle l’affaire avait été transmise à une date non précisée, ordonna de verser au dossier la décision de l’assemblée plénière. Une copie incomplète de cette décision fut versée au dossier le 12 janvier 1996.

5.

L'audience suivante fut fixée au 11 juillet 1996 et, selon les informations fournies par le Gouvernement, fut renvoyée à la demande du requérant. Le 24 avril 1998, le requérant présenta une demande tendant à ce que la date de l'audience fût fixée. Cette audience fut fixée au 25

septembre

février 1999 et notifié au requérant le 22 février 1999, la chambre régionale pour les Marches rejeta le recours du requérant.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

6.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6

§

1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)

»

7.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

8.

La période à considérer a débuté le 23 juillet 1968 et s'est terminée le 4 février 1999.

9.

Elle a donc duré un peu plus de trente ans et six mois, pour une instance.

Toutefois, la période à considérer ne commence qu'avec la prise d'effet, le 1

er

août 1973, de la reconnaissance du droit de recours individuel par l'Italie, et elle est donc d'un peu plus de vingt-cinq ans et six mois, pour une instance.

10.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n°

34884/97, §

22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

11.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 §

1.

II.

Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention

12.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

13.

Le requérant réclame 150 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu'il aurait subi.

14.

La Cour considère qu’il y a lieu d'octroyer au requérant 70

000

000

ITL.

B.

Frais et dépens

15.

Le requérant demande également 12 544 376 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.

16.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, §

30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 5 000 000 ITL pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant.

C.

Intérêts moratoires

17.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 2,5 % l

’

an.

Par ces motifs, la Cour

1.

Dit

, à l’unanimité, qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

, par 6 voix contre une,

a)

que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 70 000 000 (soixante-dix millions) lires italiennes pour dommage moral

et 5 000 000 (cinq millions) lires italiennes pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 2,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

, à l’unanimité, la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 21 novembre 2000, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Michael

O’Boyle

Elisabeth

Palm

Greffier

Présidente