În cazul d'Arrigo și Garrozzo c. Italia (solicitarea nr. 402106/98) se pronunță în favoarea lui STRASBURG 21 noiembrie 2000 defineșteF 21/02/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află într-o cameră compusă din E. Palm, președinta Conforti Ferrari Bravo Gaukur Jörundsson Türmen Zupančič Panțiru judecători și domnul O La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, inclusiv resortisanți italieni, dl Cosimo D'Arrigo și dl Angela Garrozzo ( Cererea a fost înregistrată la 12 martie 1998 sub numărul de dosar 40216/98. Reclamanții sunt reprezentați de domnul F. Furnari, avocat în Catania. Guvernul italian (adică, la data de 1 martie 1998) este reprezentat de agentul său, domnul U. Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Reclamantul domnul Cosimo D'Arrigo a decedat la 23 august 1998. Antonia Maria D'Arrigo, moștenitorii săi, au continuat procedura în fața Curții. Curtea a declarat cererea admisibilă la 5 octombrie 1999. La 7 octombrie 1983, reclamanții au atribuit societății comerciale pe acțiuni E. în fața Tribunalului din Catania pentru a declara transferul judiciar al proprietății asupra unei clădiri și nulitatea a două acorduri privind vânzarea clădirii respective și pentru a obține repararea daunelor suferite. Acuzarea a început la 6 decembrie 1983. După o audiere, la 19 aprilie 1984, reclamanții au solicitat o rejudecare. La 28 iunie 1984, judecătorul de punere în funcțiune a anulat cauza la 13 decembrie 1984, deoarece în acea zi avocatul pârâtei era absent. Martie 1985 a fost trimisă înapoi la cererea părților. După o audiere, printr-o ordonanță din 21 mai 1985, judecătorul de punere în funcțiune a admis audierea martorilor și a numit un expert, care a depus jurământul la 9 iulie 1985. Ședințele din 21 noiembrie, 5 decembrie 1985 și 13 martie 1986 au dus la audierea martorilor. Septembrie 1986 părțile și-au prezentat concluziile și au introdus pledoariile în fața camerei competente la 25 martie 1988. printr-o ordonanță din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la 28 martie 1988 September 1988, Tribunalul a redeschis punerea în funcțiune pentru a obține clarificări și a amânat cauza la 6 decembrie 1988. La 28 februarie 1989, judecătorul a fixat sonda pentru prezentarea concluziilor la 23 mai 1989. Între timp, la 16 aprilie și 27 mai 1990, reclamantul a prezentat două acțiuni cu scopul de a obține o expertiză și executarea urgentă a lucrărilor de reparații în clădirea în cauză. Mai multe audieri cu privire la aceste două proceduri au loc până la 2 iulie 1992. Prin hotărârea din 9 octombrie 1992, al cărei text a fost depus la grefa din 9 februarie 1993, tribunalul a acceptat cererea reclamanților. La 15 octombrie 1993, societatea E. interjeta apelat la instanța judecătorească din Catania. Încheierea cauzei a început la 20 decembrie 1993. Pe 11 aprilie și 23 mai 1994, reclamanții au solicitat stabilirea datei pentru prezentarea concluziilor. La 24 martie 1995, la data de 24 martie 1995, tribunalul a declarat încetarea procedurii din cauza decesului avocatului societății E. La 30 martie 1995, reclamanții au reînceput procedura și au reînceput ședința de audiere a pledoariilor la 27 octombrie 1995. Prin hotărârea din 10 noiembrie 1995, al cărei text a fost depus la grefă la 7 februarie 1996, instanța de apel a respins recursul societății E. 10. Pentru a obține transferul de proprietate asupra imobilului, reclamanții trebuiau să plătească societății E. suma de 17.750 lire italiene. Pentru aceasta, după o tentativă de ofertă, la 24 octombrie 1996 reclamantul a depus suma respectivă în favoarea societății. 11. La 14 ianuarie 1997, reclamanții au atribuit societății E. în fața judecătorului de pace din Catania pentru a obține validarea depunerii respectivei sume. Prin hotărârea din 11 aprilie 1997, al cărei text a fost depus la grefă la 14 aprilie 1997, judecătorul a acceptat cererea reclamanților. Potrivit informațiilor furnizate de aceștia din urmă, această hotărâre a dobândit autoritate asupra lucrului judecat la 8 iulie 1997. În temeiul articolului 6 alineatul (1) din CONVENȚIE12, reclamanții susțin că durata procedurii a încălcat principiul "timpul rezonabil" astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 13. Prin urmare, Curtea reamintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) la existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la cerința termenului rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1).17. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței termenului rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Recurenta și cei doi moștenitori ai reclamantului se supun Curții pentru ca aceasta să stabilească suma pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 20. Curtea consideră că este necesar să se acorde recurentei 28 000 000 ITL și fiecărui moștenitor al reclamantului 14 000 000 ITL. Costuri și cheltuieli de judecată 21. Recurenta și cei doi moștenitori ai reclamantului au depus o cerere generică cu privire la cheltuielile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne. 22. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, hotărârea în cauza În speță și având în vedere elementele aflate în posesia sa și criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale. Interese moratorii 23. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 2,5% l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească recurentei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 28 000 000 (8 milioane) lire italiene pentru daune morale și fiecărui moștenitor al reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din convenție, 14 000 000 (patrusprezece milioane) lire italiene pentru daune morale; întrucât aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu cu 2,5 % l an de la expirarea termenului respectiv și până la plată; , cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcută în franceză, apoi comunicat în scris la 21 noiembrie 2000, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și 3 din Regulamentul Michael O
AFFAIRE D'ARRIGO ET GARROZZO c. ITALIE
(Requête n°
40216/98)
ARRÊT
21 novembre 2000
21/02/2001
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive.
En l’affaire D'Arrigo et Garrozzo c. Italie,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant en une chambre composée de
:
M
me
présidente
,
M.
B.
Conforti
,
M.
L.
Ferrari
Bravo
,
M.
Gaukur
Jörundsson
,
M.
R.
Türmen
,
M.
B.
Zupančič
,
M.
T.
Panțîru
,
juges
,
et de M. M.
O’Boyle
,
greffier de section
;
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 24 octobre 2000,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont des ressortissants italiens, M. Cosimo D'Arrigo et M
me
Angela Garrozzo («
les requérants
»), avaient saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 14 novembre 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»). La requête a été enregistrée le 12 mars 1998 sous le numéro de dossier 40216/98. Les requérants sont représentés par M
e
est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito. Le requérant M. Cosimo D'Arrigo est décédé le 23 août 1998. M. Francesco et M
me
Antonia Maria D'Arrigo, ses héritiers, ont continué la procédure devant la Cour.
2.
La Cour a déclaré la requête recevable le 5 octobre 1999.
3.
Le 7 octobre 1983, les requérants assignèrent la société anonyme E. devant le tribunal de Catane afin de faire déclarer le transfert judiciaire de la propriété d’un immeuble et la nullité de deux accords concernant la vente dudit immeuble et d’obtenir la réparation des dommages subis.
4.
La mise en état de l’affaire commença le 6 décembre 1983. Après une audience, le 19 avril 1984 les requérants demandèrent un renvoi. Le 28
juin
1984, le juge de la mise en état ajourna l’affaire au 13
décembre
1984 car ce jour-là l’avocat de la défenderesse était absent. L’audience du 5
mars 1985 fut renvoyée à la demande des parties. Après une audience, par une ordonnance du 21 mai 1985, le juge de la mise en état admit l’audition de témoins et nomma un expert, qui prêta serment le 9
juillet 1985. Les audiences des 21 novembre, 5 décembre 1985 et 13 mars 1986 concernèrent l’audition des témoins. Après une audience, le 30
septembre 1986 les parties présentèrent leurs conclusions et l’audience de plaidoiries devant la chambre compétente fut fixée au 25 mars 1988. Par une ordonnance du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 28
septembre 1988, le tribunal rouvrit la mise en état afin d’obtenir des éclaircissements et ajourna l’affaire au 6 décembre 1988. Le 28 février 1989, le juge fixa l’audience pour la présentation des conclusions au 23 mai 1989. L’audience de plaidoiries devant la chambre compétente fut fixée au 2
octobre 1992.
5.
Entre-temps, les 16 avril et 27 mai 1990 le requérant présenta deux recours en référé afin d’obtenir une expertise et l’exécution urgente de travaux de réparation dans l’immeuble en question. Plusieurs audiences concernant ces deux procédures eurent lieu jusqu’au 2 juillet 1992.
6.
Par un jugement du 9 octobre 1992, dont le texte fut déposé au greffe le 9 février 1993, le tribunal fit droit à la demande des requérants.
7.
Le 15 octobre 1993, la société E. interjeta appel devant la cour d’appel de Catane.
8.
La mise en état de l’affaire commença le 20 décembre 1993. Les 11
avril et 23 mai 1994 les requérants demandèrent la fixation de la date pour la présentation des conclusions. L’audience prévue à cette fin se tint le 21 novembre 1994. L’audience de plaidoiries devant la chambre compétente eut lieu le 24 mars 1995. Ce jour-là, la cour déclara l’interruption de la procédure en raison du décès de l’avocat de la société E. Le 30 mars 1995, les requérants reprirent la procédure et la nouvelle audience de plaidoiries fut fixée au 27 octobre 1995.
9.
Par un arrêt du 10 novembre 1995, dont le texte fut déposé au greffe le 7 février 1996, la cour d’appel rejeta l’appel de la société E.
10.
Afin d’obtenir le transfert de propriété de l’immeuble, les requérants devaient payer à la société E. la somme de 17.750 lires italiennes. Pour cela, après une tentative d’offre, le 24 octobre 1996 le requérant déposa ladite somme en faveur de la société.
11.
Le 14 janvier 1997, les requérants assignèrent la société E. devant le juge de paix de Catane afin d’obtenir la validation du dépôt de ladite somme. Par un jugement du 11 avril 1997, dont le texte fut déposé au greffe le 14 avril 1997, le juge fit droit à la demande des requérants. Selon les informations fournies par ces derniers, ce jugement acquit l’autorité de la chose jugée le 8 juillet 1997.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
12.
Les requérants allèguent que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6
§
1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)
»
13.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
14.
La période à considérer a débuté le 7 octobre 1983 et s'est terminée le 14 avril 1997.
15.
Elle a donc duré un peu plus de treize ans et six mois, pour trois instances.
16.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,
Bottazzi c. Italie
[GC], n°
34884/97, §
22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «
délai raisonnable
». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
17.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.
Partant, il y a eu violation de l’article 6 §
1.
II.
Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention
18.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
19.
La requérante et les deux héritiers du requérant s'en remettent à la Cour pour qu’elle établisse le montant pour le préjudice moral qu'ils auraient subi.
20.
La Cour considère qu’il y a lieu d'octroyer à la requérante 28
000
et à chaque héritiers du requérant 14 000 000 ITL.
B.
Frais et dépens
21.
La requérante et les deux héritiers du requérant ont présenté une demande générique quant aux frais et dépens encourus devant les juridictions internes.
22.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt
Bottazzi
précité, §
30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale.
C.
Intérêts moratoires
23.
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d
’
intérêt légal applicable en Italie à la date d
’
adoption du présent arrêt était de 2,5 % l
’
an.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
1.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article
6 §
1 de la Convention
;
2.
Dit
a)
que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article
44 § 2 de la Convention, 28 000 000 (vingt-huit millions) lires italiennes pour dommage moral
et à chaque héritier du requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 14 000 000 (quatorze millions) lires italiennes pour dommage moral ;
b)
que ces montants seront à majorer d
’
un intérêt simple de 2,5 % l
’
an à compter de l
’
expiration de ce délai et jusqu
’
au versement ;
3.
Rejette
, la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 21 novembre 2000, en application de l’article
77 §§ 2 et 3 du règlement
.
Michael
O’Boyle
Elisabeth
Palm
Greffier
Présidente