KORTAK v. TURKEY

SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 34499/97 de Mehmet Ali KORTAK împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care a stat la 23 noiembrie 2000 în calitate de judecător ad hoc al C.L. Rozakis A.B. Baka Lorenzen Doamna Tsatsa Nikolovska Levits Kovler judecător Gölcüklü , judecător ad hoc și grefier al secțiunii E. Fribergh având în vedere cererea de mai sus introdusă la 9 noiembrie 1996 cu Comisia Europeană a Drepturilor Omului și înregistrată la 14 ianuarie 1997, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național turc, născut în 1956 și trăiește în İzmir (Turcia). El este reprezentat în fața Curții de către dl İsmail Kavak, un avocat care practică în İzmir. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 17 iunie 1996, ofițerii de poliție din sucursala antiterroristă a Direcției de Securitate İzmir au arestat reclamantul pe baza suspiciunilor de a fi membru al PKK. La 27 iunie 1996, Securitatea de Stat İzmir a ordonat detenția reclamantului în reținere. La 15 iulie 1996, procurorul public șef a depus o acuzație la Curtea de Securitate de Stat de la Izmir, acuzând reclamantul cu asistența și adăpostirea membrilor PKK. Acuzațiile au fost formulate în temeiul articolului 169 din Codul Penal turc și al articolului 5 din Legea nr. 3713. La 15 iulie 1996, Curtea de Securitate a statului Izmir a condamnat reclamantul ca fiind acuzat și condamnat la 3 ani și 6 luni de închisoare, în conformitate cu art. 169 din Codul Penal Turc. Reclamantul a apelat. Cu toate acestea, el nu a prezentat nicio informație cu privire la rezultatul procedurii penale împotriva lui în fața Curții de Casație. În momentul material, secțiunea 30 din Legea nr. 3842 din 18 noiembrie 1992, de modificare a legislației privind procedura penală, cu condiția ca, în ceea ce privește infracțiunile din jurisdicția instanțelor de securitate a statului, orice persoană arestat să fie adusă în fața unui judecător în termen de 48 de ore, sau, în cazul infracțiunilor comise de mai mult de o persoană, în termen de 15 zile. Secțiunea 1 din Legea nr. 466 conferă dreptul la compensare financiară pentru arestarea sau detenția ilegală. COMPLAINT Reclamantul se plânge în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție că a fost reținut în arest de poliție timp de 10 zile fără a fi adus în fața judecătorului. Obiecția preliminară a guvernului DREPT Guvernului susține că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne. Ei susțin că ar fi fost posibil ca reclamantul să caute un remediu folosind procedura prevăzută în Legea nr. 466, care prevede o atribuire a daunelor oricărei persoane care au fost private ilegal de libertate sau care, după ce au fost deținute în mod legal, nu este ulterior comisă pentru proces sau este achitată după proces. Cu toate acestea, întrucât reclamantul nu a invocat Legea nr. 466, cererea ar trebui respinsă pentru neepuizarea recourslor interne în sensul articolului 35 § 1 din Convenție. Reclamantul susține că nu a putut invoca Legea nr. 466, deoarece este aplicabilă numai leziunilor suferite ca urmare a detenției ilegale. El susține că orice cerere de daune depusă în temeiul Legii nr. 466 ar fi fost condamnată la eșec, deoarece durata detenției sale în custodie de poliție a fost legală în temeiul legislației interne. Curtea remarcă că, în momentul material al procedurii în fața Curților de Securitate de Stat, durata de detenție în custodie de poliție ar putea fi prelungită până la 15 zile prin ordinul procurorului public. De aceea, durata de detenție în custodie de poliție contestată de reclamant nu a depășit termenul maxim prevăzut în legislația internă. 466, citat de Guvern, o acțiune împotriva autorităților nu poate fi inițiată decât pentru compensare pentru daunele suferite ca urmare a privarii ilegale a libertății. Curtea reiterează că, în cazurile anterioare pe baza unor fapte similare, organele Convenției au constatat că acest remediu nu a fost eficace, printre altele, din motive , că autoritățile judiciare turce la care se plângeau reclamanții au concluzionat deja că detenția în cauză este legală (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Sakık și alții c. Turcia din 26 noiembrie 1997, Raporturi de hotărâri și decizii 1997-VII, p. 2626, § 60). În orice caz, Curtea constată că reclamantul s-a plâns de durata excesivă a detenției sale în custodie de poliție, nu că nu are remedii legale prin care să poată obține daune pentru detenție. De aceea, plângerea reclamantului se referă la art. 5 § 3 din Convenție, în timp ce remediul menționat de Guvern se referă numai la art. 5 § 5 (a se vedea Demir și alții v. Hotărârea Turciei din 23 septembrie 1998, Raporturile 1998 VI, pp. 2652 și 2653, § 37. Prin urmare, Curtea consideră că afirmația Guvernului că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne nu poate fi menținută. În ceea ce privește substanța plângerii reclamantei, Curtea consideră, în lumina argumentelor părților, că cazul ridică chestiuni complexe de drept și de fapt în temeiul Convenției, ale căror determinare ar trebui să depinde de examinarea meritelor cererii în ansamblul său. Prin urmare, Curtea concluzionează că cererea nu este, vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-au stabilit alte motive de declarare inadmisibilă. Din aceste motive, Curtea declara în unanimitate cererea admisibilă, fără a aduce atingere fondurilor cauzei. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

SECOND SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 34499/97

by Mehmet Ali KORTAK

against Turkey

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 23

November 2000 as a Chamber composed of

Mr

C.L.

Rozakis

,

President

,

Mr

A.B.

Baka

,

Mr

P.

Lorenzen

,

Mrs

M.

Tsatsa

-

Nikolovska

,

Mr

E.

Levits

,

Mr

A.

Kovler

,

judges

,

Mr

F.

Gölcüklü

, ad hoc

judge

,

and

Mr

E. Fribergh

,

Section Registrar

,

Having regard to the above application introduced with the European Commission of Human Rights on 9 November 1996 and registered on 14

January 1997,

Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicant is a Turkish national, born in 1956 and living in İzmir (Turkey). He is represented before the Court by Mr İsmail Kavak, a lawyer practising in İzmir.

A.

The circumstances of the case

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.

On 17 June 1996 police officers from the anti-terrorist branch of the İzmir Security Directorate arrested the applicant on suspicion of membership of the PKK.

On 27 June 1996 the İzmir State Security ordered the applicant’s detention on remand.

On 15 July 1996 the Chief Public Prosecutor filed an indictment with the İzmir State Security Court charging the applicant with aiding and sheltering members of the PKK. The charges were brought under section 169 of the Turkish Criminal Code and section 5 of Law no. 3713.

On 15 July 1996 the İzmir State Security Court convicted the applicant as charged and sentenced him to 3 years and 6 months’ imprisonment, pursuant to section 169 of the Turkish Criminal Code. The applicant appealed. However, he did not submit any information concerning the outcome of the criminal proceedings against him before the Court of Cassation.

B.

Relevant domestic law

At the material time, section 30 of Law no. 3842 of 18 November 1992, amending the legislation on criminal procedure, provided that, with regard to offences within the jurisdiction of the State security courts, any arrested person had to be brought before a judge within 48 hours at the latest, or, in the case of offences committed by more than one person, within 15 days.

Section 1 of Law no. 466 gives a right to financial compensation for unlawful arrest or detention.

COMPLAINT

The applicant complains under Article 5 § 3 of the Convention that that he was held in police custody for 10 days without being brought before a judge.

THE LAW

A.

Government’s preliminary objection

The Government submit that the applicant failed to exhaust domestic remedies. They argue that it would have been possible for the applicant to seek a remedy using the procedure laid down in Law no. 466, which provides for an award of damages to any person who has been unlawfully deprived of his liberty, or who, after being lawfully detained, is not subsequently committed for trial or is acquitted after standing trial. However, since the applicant failed to invoke Law no. 466, the application should be rejected for non-exhaustion of domestic remedies within the meaning of Article 35 § 1 of the Convention.

The applicant submits that he was unable to invoke Law no. 466 since it is applicable only to damage suffered as a result of unlawful detention. He alleges that any claim for damages lodged under Law no. 466 would have been doomed to failure since the length of his detention in police custody was lawful under domestic law.

The Court notes that at the material time in proceedings before the State Security Courts the length of detention in police custody could be extended to 15 days by order of the public prosecutor. The length of detention in police custody challenged by the applicant did not therefore exceed the maximum time-limit provided for in domestic law. According to Law no. 466, cited by the Government, an action against the authorities can only be brought for compensation for damage suffered as a result of unlawful deprivation of liberty.

The Court reiterates that, in earlier cases based on similar facts, the Convention organs found that this remedy was ineffective on the grounds,

inter alia

, that the Turkish judicial authorities to which applicants complained had already concluded that the detention in question was lawful (see, for example, the Sakık and Others v. Turkey judgment of 26

November 1997,

Reports of Judgments and Decisions

1997-VII, p. 2626, §

60).

In any event, the Court notes that the applicant complained of the excessive length of his detention in police custody, not that he had no legal remedies whereby he could obtain damages for detention. The applicant’s complaint therefore goes to Article 5 § 3 of the Convention, whereas the remedy mentioned by the Government concerns only Article 5 § 5 (see, the Demir and Others v. Turkey judgment of 23 September 1998,

Reports

1998

‑

VI, pp. 2652 and 2653, § 37).

The Court considers, therefore, that the Government’s submission that the applicant failed to exhaust domestic remedies cannot be upheld.

B.

Merits

As regards the substance of the applicant’s complaints, the Court considers, in the light of the parties’ submissions, that the case raises complex issues of law and fact under the Convention, the determination of which should depend on an examination of the merits of the application as a whole. The Court concludes, therefore, that the application is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other grounds for declaring it inadmissible have been established.

For these reasons, the Court, unanimously,

Declares

the application admissible, without prejudging the merits of the case.

Erik

Fribergh

Christos

Rozakis

Registrar

President