CtEDO 29.01.2002 Auto

KURAY v. TURKEY

RESPONDENT
TUR
HOTĂRÂRE
29.01.2002
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Admissible
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2002
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
KURAY v. TURKEY (CtEDO, 2002)
HUDOC · oficial

CUARTA SECȚIUNE DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 36971/97, de către Erkan KURAY împotriva Turciei Curții Europene a Drepturilor Omului (a patra secțiune), care a stat la 29 ianuarie 2002 în calitate de Cameră compusă de Președintele Sir Nicolas Bratza, dna Palm Makarczyk Türmen, dna Strážnická Fischbach, judecătorii Casadevell și dna M. O’Boyle, grefierul secțiunei având în vedere cererea de mai sus introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 20 iunie 1997 și înregistrată la 21 iulie 1997, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, având în vedere hotărârea parțială a Secțiunii din 16 noiembrie 1999, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTELE Reclamantul, dl Erkan Kuray, este un național turc, născut în 1976 și trăiește în Turcia. El este reprezentat în fața Curții de către dl Adnan Terece, un avocat care practică în Izmir. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează: La 17 decembrie 1996, reclamantul a fost arestat de ofițeri de poliție din sucursala antiterrorist a Departamentului de Securitate İzmir cu privire la suspiciunile de a fi membru al unei organizații teroriste ilegale. La 28 decembrie 1996, reclamantul a fost îndreptat în fața unui judecător la Curtea de Securitate de Stat din Izmir și a fost arestat. Procurorul public șef la Curtea de Securitate de Stat din Izmir a preferat acuzația la 25 martie 1997 și a acuzat reclamantul de a fi membru într-o organizație teroristă ilegală, adică DHKP/C. La 29 decembrie 1997, Curtea de Securitate a statului Izmir a condamnat reclamantul, în conformitate cu art. 168 din Codul Penal Turc și l-a condamnat la 12 ani și 6 luni de închisoare. Legea și practicile interne relevante Secțiunea 168 din Codul Penal Turc prevede: „Ce persoană care, cu intenția de a comite infracțiunile definite în articolele ..., formează o bandă sau organizație înarmată sau ia conducere ... sau comanda unei astfel de bande sau organizație sau asumă o responsabilitate specială în cadrul acesteia este condamnată la cel puțin 15 ani de închisoare. În temeiul articolului 3 din Legea privind prevenirea terorismului (Legea nr. 3713 din 12 aprilie 1991), infracțiunea definită în art. 168 din Codul penal este clasificată ca fiind un act „terrorist”. art. 19 din Constituție prevede: „Toată lumea are dreptul la libertate și securitatea persoanei. Nimeni nu va fi privat de libertate în afară de următoarele cazuri și în conformitate cu formalitățile și condițiile prevăzute de lege: Persoana arestată sau reținută trebuie să fie adusă în fața unui judecător în termen de 48 de ore sau, în cazul infracțiunilor comise de mai mult de o persoană, în termen de 15 zile... Aceste termene pot fi prelungite în timpul unei situații de urgență... O persoană privată de libertate pentru orice motiv are dreptul de a lua o procedură în fața unei autorități judiciare care să dea o hotărâre rapidă asupra cazului său și să ordone eliberarea imediată dacă constată că privarea de libertate este ilegală. În conformitate cu art. 9 din Legea nr. 3842 privind procedura în instanța de securitate a statului, numai aceste instanțe pot judeca cazuri care implică infracțiunile definite la art. 168 din Codul penal. În momentul material, art. 30 din Legea nr. 3842 din 18 Noiembrie 1992, modificarea legislației privind procedura penală, cu condiția ca, în ceea ce privește infracțiunile aflate în jurisdicția Curților de Securitate de Stat, orice persoană arestat să fie adusă în fața unui judecător în termen de 48 de ore cel târziu, sau, în cazul infracțiunilor comise de mai mult de o persoană, în termen de 15 zile. Reclamantul se plânge în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție că a fost reținut în arest de poliție timp de 11 zile fără a fi adus în fața unui judecător sau a unui alt ofițer autorizat prin lege să exercite competența judiciară. DREPTUL Reclamantul se plânge de lungimea excesivă a detenției sale în custodie de poliție. Invocă art. 5 § 3 din Convenție care prevede, în măsura în care este cazul: „Toată persoana arestată sau reținută în conformitate cu dispozițiile alineatului (c) din prezentul articol trebuie să fie adusă prompt în fața unui judecător sau a unui alt ofițer autorizat prin lege să exercite competența judiciară și are dreptul la judecată într-un timp rezonabil sau să elibereze procesul în așteptare. Eliberarea poate fi condiționată prin garanții de a apărea pentru proces.” Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne și se referă la Hotărârea Ahmet Sadık c. Grecia din 15 noiembrie 1996 în cazul în care Curtea a hotărât că reclamantul nu a respectat regula de epuizare a măsurilor interne prin nu se bazează pe articolul relevant al Convenției în fața instanței naționale. Guvernul susține, de asemenea, că art. 5 § 3 din Convenție se aplică direct în Legea Turcă, în conformitate cu art. 90 § 5 din Constituție. În plus, Guvernul susține că perioada în care reclamantul a fost reținut în arest de poliție a fost în conformitate cu legislația națională, deoarece la momentul evenimentelor, perioada aplicabilă pentru custodia a fost de până la 15 zile pentru aceste infracțiuni în cadrul jurisdicției instanțelor de securitate de stat. Reclamantul susține că acest lucru este, de fapt, motivul pentru care nu a putut contesta custodia de poliție care a durat 11 zile, o perioadă care este în conformitate cu legea turcă. Curtea nu se consideră obligată să stabilească întrebarea aplicabilității Convenției în Legea Turcă. Cu toate acestea, lipsa precedentelor indică incertitudinea acestui remediu în practică (a se vedea Sakık și alții c. Hotărârea Turciei din 26 noiembrie 1997, Raporturi 1997-VII P. 2625, §53). În cazurile anterioare bazate pe fapte similare, organele Convenției au constatat deja că acest remediu nu a fost eficace pe motiv, printre altele, că autoritățile judiciare turce la care s-a plângut reclamantul au concluzionat deja că detenția în cauză este legală (ibidem., p.2626, § 60). Curtea remarcă că, în acest caz, durata detenției reclamantului în custodie de poliție care nu a depășit termenul stabilit de lege, reclamantul nu a putut contesta cu succes și, prin urmare, nu a avut niciun remediu în sensul articolului 35 din Convenția de care a fost pusă la dispoziție. În plus, Curtea observă că Dosarul nu conține nici un exemplu de persoana deținută în custodie de poliție care a invocat cu succes art. 5 din Convenție în fața unei autorități naționale pentru o hotărâre privind legalitatea deținerii sale. Prin urmare, Curtea consideră că afirmația Guvernului că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne nu poate fi menținută. În ceea ce privește substanța plângerii reclamantei, Curtea consideră, în lumina argumentelor părților, că cazul ridică chestiuni complexe de drept și de fapt în temeiul Convenției, ale căror hotărâre ar trebui să depinde de examinarea meritelor cererii în ansamblul său. Prin urmare, Curtea concluzionează că cererea nu este în mod evidentă nefondat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și nu au fost stabilite alte motive de declarare inadmisibilă Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea admisibilă, fără a se judeca în fondul cauzei.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă