ÎNAPOI LA REZULTATE CtEDO

Sursă originală

CtEDO 23.11.2000 Auto

KOZLOVS contre la LETTONIE

RESPONDENT

LVA

HOTĂRÂRE

23.11.2000

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Partiellement irrecevable

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2000
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

KOZLOVS contre la LETTONIE (CtEDO, 2000)

HUDOC · oficial

A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 50835/00 prezentate de Georgijs KOZLOVS împotriva Letoniei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 23 noiembrie 2000 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele A.B. Baka Bonello Lorenzen Tsatsa-Nikolovska domni Levits Kovler judecători Fribergh grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 17 iunie 1999 și înregistrată la 8 septembrie 1999, după ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamantul este un resortisant leton, născut în 1928 și rezident în Vangaži (Letonia). Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Circumstanțele speciale ale cauzei În iunie 1997, o întreprindere care conducea clădirile municipale l-a numit pe reclamant în fața Tribunalului de Primă Instanță din Sigulda, susținând că, din 1993, el nu plătea în mod regulat chiria și cheltuielile aferente apartamentului municipal pe care îl ocupa ca chiriaș. Prin urmare, întreprinderea care a fost sesizată cu Tribunalul de a rezilia contractul de închiriere pe care l-a încheiat cu recurentul și a expulzat-o din apartament în alt apartament, cu o chirie mai mică, pe care întreprinderea o pune la dispoziția sa. Printr-o hotărâre contradictorie din 11 decembrie 1997, Tribunalul de Primă Instanță din Sigulda a acceptat cererea întreprinderii, constatând în special că, începând din 1993, reclamantul a achitat numai o mică parte din sumele datorate, și a refuzat toate propunerile de schimb de informații făcute de întreprinderea solicitantă. În consecință, instanța a pronunțat încetarea contractului de închiriere și a retras reclamantul în apartamentul propus de întreprindere. Cu toate acestea, instanța a pronunțat o suspendare a executării acestei hotărâri până la 11 martie 1999. Împotriva acestei hotărâri, reprezentantul reclamantului, acționând în numele său și în numele său, a interjetat apel la Curtea Regională de la Riga, care, printr-o hotărâre contradictorie din 12 noiembrie 1998, l-a respins, angajându-se pe fond la constatările și argumentele Tribunalului de Primă Instanță. Cu toate acestea, textul integral al hotărârii menționate nu a fost trimis reclamantului. La 17 noiembrie 1998, reprezentantul său autorizat s-a dus la grefa Curții Regionale de la Riga, solicitând să i se elibereze o copie a hotărârii judecătorești, ceea ce i-a fost refuzat de către agenții grefei. Prin scrisoarea scrisă imediat și prezentată grefei, reprezentantul autorizat și-a exprimat dezacordul cu acest refuz, declarându-l în mod serios drepturilor procedurale ale reclamantului. Pe lângă hotărârea Curții Regionale, reprezentantul reclamantului a introdus un recurs în casație în fața Senatului Curții Supreme, pe care l-a pus la grefa Curții Regionale de la Riga la 7 decembrie 1998. În memoria sa, mandatarul s-a limitat la a exprima dezacordul reclamantului cu hotărârea criticată, indicând în același timp că o expunere a mijloacelor de drept ar fi depusă ulterior, sub forma unei memorii în litigiu, după primirea textului complet al hotărârii criticate. Printr-o ordonanță din 14 decembrie 1998, judecătorul Curții Regionale a suspendat transmiterea recursului reclamantului în Senat, pe motiv că memoriul depus nu întrunea condițiile de formă și de conținut prevăzute de art. 32 din vechiul Cod de procedură civilă, cerând în special o expunere clară și precisă a mijloacelor de drept invocate împotriva hotărârii criticate. Prin urmare, judecătorul a indicat termenul în care reclamantul trebuia să repare defectele menționate anterior. Nici reclamantul, nici reprezentantul său autorizat nu au urmat aceste indicații în termenul stabilit, recursul le-a fost returnat prin scrisoarea din 6 ianuarie 1999. Împotriva acestei ordonanțe, reprezentantul reclamantului a formulat o acțiune în fața Senatului Curții Supreme, redactată în limba rusă, la grefa Curții Regionale de la Riga. În recursul său, mandatarul a susținut că, având nici o posibilitate de a obține textul hotărârii Curții Regionale și de a lua cunoștință de motivele sale, el nu putea formula nici un motiv împotriva acestei hotărâri. Prin urmare, mandatarul a susținut că comportamentul Curții Regionale de la Riga îl împiedică pe solicitant să își exercite dreptul de a se supune casării garantate prin Codul leton de procedură civilă. Printr-o ordonanță din 18 ianuarie 1999, același judecător al Curții Regionale din Riga, care a pronunțat ordonanța atacată, a suspendat transmiterea acțiunii către Senat a Curții Supreme, pe motiv că textul acțiunii era redactat în limba rusă și nu în limba letonă, limba oficială a Letoniei. În ordonanță, judecătorul a insistat asupra faptului că Senatul nu examina memoriile și interogările scrise într-o altă limbă decât lituaniană sau neînsoțită de o traducere certificată în letonă. În conformitate cu ordonanța, mandatarul reclamantului are până la 1 februarie 1999 pentru a remedia această deficiență de formă. Întrucât acesta din urmă nu este conform, memoriul său de recurs i-a fost returnat prin scrisoarea din 15 februarie 1999 și, prin urmare, reprezentantul reclamantului a încercat să conteste hotărârile din 14 decembrie 1998 și din 18 ianuarie 1999 prin recurs în a treia opoziție în fața președintelui Departamentului pentru afaceri civile al Senatului. Prin scrisoarea din 9 martie 1999, președintele Departamentului pentru afaceri civile a respins recursul, pe motiv că, prin suspendarea transmiterii memoriilor reclamantului către Senat și prin indicarea termenului pentru respectarea cerințelor Codului de procedură civilă, judecătorul Curții Regionale de la Riga a acționat în conformitate cu legea. Ulterior, mandatarul a formulat o nouă acțiune în a treia opoziție în fața președintelui Curții Supreme, care, prin scrisoarea din 29 martie 1999, l-a respins, susținând în special că, neprezentând grefa Curții Regionale de la Riga o cerere scrisă de copiere a hotărârii din 12 noiembrie 1998, reclamantul nu putea contesta nicio încălcare a drepturilor sale procedurale. Dreptul intern relevant Dispozițiile relevante ale fostului cod leton de procedură civilă ( Latvijas Civilprocesa kodeks) în vigoare la data faptelor, până la 28 februarie 1999, au fost astfel formulate: Dispoziție privind limba procedurii art. 9 Procedura în Republica Letonia se desfășoară în limba de limbă a statului. Tribunalul poate autoriza, de asemenea, o altă limbă de procedură, în cazul în care părțile, reprezentanții acestora și procurorul își dau consimțământul în acest sens. Tribunalul garantează persoanelor care participă la proces, dar care nu controlează limba procedurii, dreptul de a lua cunoștință de înscrisurile dosarului și de a participa la proces cu sprijinul instanței, precum și dreptul de a utiliza, vorbind în fața instanței, o limbă pe care o cuprinde. Dispoziții privind procedura de recurs împotriva deciziilor instanțelor art. 325-1 (...) Recursul în cassare, adresat instanței de Casație, trebuie depus la instanța (...) care a pronunțat hotărârea criticată. (...) art. 324-1 Memoria de casare trebuie să cuprindă: (...) măsura în care hotărârea criticată este atacată la adresa motivelor invocate împotriva acestei hotărâri, și legea pe care Tribunalul ar fi ignorat-o; (...) art. 328-1 În cazul în care memoriul de rupere nu este semnat (...) sau în cazul în care acesta este pătat de alte defecte, judecătorul Tribunalului de apel suspendă, prin ordonanță, transmiterea recursului către instanța superioară și stabilește un termen pentru repararea acestor defecte. În cazul în care autorul recursului în casație repară aceste deficiențe în termenul stabilit, memoriul de casare este considerat ca fiind prezentat în ziua în care a fost depus pentru prima dată la instanța de recurs. Dacă autorul recursului în casare nu a reparat aceste defecte în termenul stabilit, recursul este presupus nul și neavenit, iar memoriul este returnat autorului său. O ordonanță a instanței judecătorești judecătorești judecătorești care respinge un recurs în casație sau returnează memoriul de rupere autorului său poate face obiectul unei acțiuni complementare în fața Senatului Curții Supreme. art. 312-1 O persoană care participă la proces (...) poate introduce o acțiune suplimentară [blakus sūdzība] (...) împotriva unei ordonanțe a instanței (...) dappe : (...) în cazul în care ordonanța împiedică transmiterea cauzei la o instanță superioară. (...) art. 314-1 O acțiune suplimentară trebuie depusă la instanța care a pronunțat ordonanța criticată; aceasta trebuie adresată: (...) Senatului Curții Supreme prin casare, atunci când atacă o ordonanță a unei instanțe judecătorești care face recurs. (...) art. 316-1 În cazul în care o acțiune suplimentară împotriva unei ordonanțe nu este semnată de autor sau în cazul în care nu se anexează toate copiile solicitate, judecătorul adoptă o ordonanță prin care suspendă transmiterea căii de atac către instanța superioară și stabilește un termen stabilit pentru repararea acestor deficiențe. În cazul în care autorul căii de atac se conformează indicațiilor menționate anterior în termenul stabilit, recursul suplimentar este considerat ca fiind prezentat în ziua în care a fost depus pentru prima dată la instanță. În caz contrar, recursul este presupus nul și neavenit, iar memoriul este returnat autorului său. Dispoziții referitoare la pronunțarea și notificarea hotărârilor instanței judecătorești în materie de recurs art. 304-1 (...) Sistemul de pronunțare a hotărârii [în instanță] trebuie pronunțat în aceeași instanță în care se încheie examinarea cauzei. După pronunțarea sistemului de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Termenele stabilite de instanță pot fi prelungite la cererea persoanelor vizate. art. 105 În cazul în care persoanele care participă la proces au permis expirarea termenului stabilit de instanță sau de lege, din motive pe care instanța le consideră justificate, acest termen poate fi stabilit din nou. Cererea de nouă stabilire a termenului trebuie adresată instanței care ar trebui să efectueze actul de procedură în cauză; aceasta este judecată în instanță (...). (...) O ordonanță a instanței care refuză o nouă fixare a unui termen de procedură încheiat poate face obiectul unei acțiuni complementare (...) GRIFS Referindu-se, în esență, la dreptul la acces la tribunale, garantat prin art. 6 alineatul (1) din convenție, reclamantul se plânge de refuzul Curții Regionale de la Riga de a-și transmite memoriul de rupere Senatului Curții Supreme din cauza lipsei mijloacelor de drept. În opinia reclamantului, faptul că dreptul de a formula aceste mijloace se datorează, în sine, comportamentului Curții Regionale, aceasta din urmă i-a împiedicat să-și exercite dreptul de a se asigura în casare, garantat de legislația internă. În ceea ce privește art. 6 alineatul (1) și art. 13 din convenție, reclamantul se plânge de o aplicare eronată, de către instanțele letone, a legislației naționale privind chiriile, susținând că hotărârile acestor instanțe sunt lipsite de orice acțiune efectivă în fața instanțelor naționale. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, reclamantul se plânge că expulzarea sa din apartamentul pe care l-a închiriat din 1958 nu și-a respectat dreptul la respectarea bunurilor. Reclamantul se plânge de faptul că refuzul instanței judecătorești din statul membru în cauză de a-și transmite memoriul Senatului Curții Supreme din motive pe deplin imputabile acesteia a constituit o încălcare a drepturilor sale garantate prin art. 6 alineatul (1) din convenție, a cărei parte relevantă se citește astfel Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de o instanță (...), care va hotărî (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Grief privind dreptul la un proces echitabil Reclamantul se plânge că aplicarea în mod eronat, de către instanțele naționale, a legislației interne în materie de locuințe a încălcat drepturile garantate prin articolele 6 alineatul (1) și 13 din convenție, ale căror părți relevante sunt astfel formulate în art. 6 alineatul (1) Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) art. 13 Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) [Note1] Convenția a fost încălcată, are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. Presupunând chiar că condiția de epuizare a căilor de atac interne este îndeplinită în cazul de față, Curtea amintește că, în conformitate cu art. 19 din convenție, Curtea are doar sarcina de a asigura respectarea angajamentelor care rezultă din convenție pentru părțile contractante. În special, aceasta nu este competentă să examineze o cerere referitoare la erori de fapt sau de drept presupuse comise de o instanță internă sau să înlocuiască propria sa apreciere cu cea a instanțelor naționale, cu excepția cazului în care și în măsura în care aceste erori par a fi susceptibile să fi adus atingere drepturilor și libertăților garantate prin convenție (a se vedea, de exemplu, García Ruiz c. Spania [GC], nr. 30544/96, 21.1.1999, § 28-29 [care urmează să apară în Repertoriul Oficial al Curții]). În cazul de față, Curtea arată că reclamantul a beneficiat de o procedură contradictorie în fața instanțelor de primă instanță și de recurs. În mod similar, Tribunalul a putut prezenta instanței argumentele pe care le considera pertinente pentru apărarea cauzei sale și care au fost examinate efectiv de către judecător. Curtea constată, de asemenea, că hotărârile criticate ale instanțelor de primă instanță și de recurs au fost motivate pe deplin de considerente atât de fapt, cât și de drept. În măsura în care reclamantul face trimitere și la art. 13 din Convenție, Curtea amintește că, în materie civilă, garanțiile prevăzute la art. 13 se elimină în fața celor, mai stricte, de la art. 6 alineatul (1) din Convenție. În măsura în care a examinat obiecțiunile reclamantului pe teren la art. 6 alineatul (1) menționat anterior, Comisia consideră că nu este necesar să se plaseze mai mult pe teren la art. 13 (cf., printre multe altele, Hotărârea British-American Tobacco Company Ltd. Țările de Jos din 20 noiembrie 1995, seria A nr. 331, p. 29 § 89 și Hotărârea Brualla Gómez de la Torre c. Spania din 19 decembrie 1997, Rec. În consecință, acest aspect trebuie respins ca fiind în mod evident nefondat, în conformitate cu art. 3 și 4 din Convenție. Reclamantul susține, de asemenea, că expulzarea sa din locuința în litigiu a adus atingere dreptului său la respectarea bunurilor, garantat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, a cărei parte relevantă este astfel formulată Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. (...) Presupunând chiar că căile de atac interne sunt epuizate de către reclamant, Curtea amintește că dreptul de a locui într-o reședină determinată, de care nu se deține, nu constituie un mai mult decât atât, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 și, prin urmare, nu intră în domeniul său de aplicare (a se vedea J. L.S. c. Spania (dec.), nr. 419197/98, 27.7.1999, nr. 19217/91, dec. 12.1.94, D.R. 76, p. 76). În consecință, această cauză este incompatibilă raționalizată cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 3 și trebuie respinsă în conformitate cu art. (a se declara cererea inadmisibilă pentru surplus.) Erik Fribergh Christos Rozakis redactor Președinte [Note1] Înlocuiți

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 50835/00

présentée par Georgijs KOZLOVS

contre la Lettonie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le

23 novembre 2000 en une chambre composée de

MM.

C.L.

Rozakis

président

A.B.

Baka

Bonello

Lorenzen

Tsatsa-Nikolovska

MM.

Levits

Kovler

juges

Fribergh

greffier de section

Vu la requête susmentionnée introduite le 17 juin 1999 et enregistrée le 8

septembre 1999,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

EN FAIT

Le requérant est un ressortissant letton, né en 1928 et résidant à Vangaži (Lettonie).

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Circonstances particulières de l’affaire

En juin 1997, une entreprise gérante des immeubles municipaux assigna le requérant devant le tribunal de première instance de Sigulda, en soutenant que depuis 1993, nonobstant de nombreux avertissements, il ne payait pas régulièrement le loyer et les charges de l’appartement municipal qu’il occupait en tant que locataire. Par conséquent, l’entreprise demanda au tribunal de résilier le contrat de bail qu’elle avait conclu avec le requérant et d’expulser celui-ci de l’appartement litigieux vers un autre logement, d’un loyer plus modéré, que l’entreprise mettait à sa disposition.

Par un jugement contradictoire du 11 décembre 1997, le tribunal de première instance de Sigulda fit droit à la demande de l’entreprise, en constatant notamment que depuis 1993, le requérant n’avait acquitté qu’une petite partie des sommes dues, et avait refusé toutes les propositions d’échange d’appartement faites par l’entreprise demanderesse. Par conséquent, le tribunal prononça la résiliation du contrat de bail et ordonna l’expulsion du requérant à l’appartement proposé par l’entreprise. Toutefois, le tribunal prononça un sursis à exécution de ce jugement jusqu’au 11 mars 1999.

Contre ce jugement, le mandataire du requérant, agissant en son nom et pour son compte, interjeta appel devant la cour régionale de Riga, qui, par un arrêt contradictoire du 12 novembre 1998, le rejeta, en se ralliant en substance aux constats et aux arguments du tribunal de première instance. Cependant, le texte intégral dudit arrêt ne fut pas envoyé au requérant. Le 17 novembre 1998, son mandataire se rendit au greffe de la cour régionale de Riga, en demandant qu’une copie de l’arrêt lui soit délivrée, ce qui lui fut refusé par les agents du greffe. Par une lettre rédigée sur-le-champ et remise aussitôt au greffe, le mandataire exprima son désaccord avec ce refus, en le qualifiant d’atteinte sérieuse aux droits procéduraux du requérant.

Contre l’arrêt de la cour régionale, le mandataire du requérant introduisit un pourvoi en cassation devant le Sénat de la Cour suprême, qu’il déposa au greffe de la cour régionale de Riga le 7 décembre 1998. Dans son mémoire, le mandataire se limita à exprimer le désaccord du requérant avec l’arrêt critiqué, tout en indiquant qu’un exposé des moyens de droit serait déposé postérieurement, sous forme d’un mémoire supplétif, après réception du texte complet de l’arrêt critiqué.

Par une ordonnance du 14 décembre 1998, le juge de la cour régionale suspendit la transmission du pourvoi du requérant au Sénat, au motif que le mémoire déposé ne remplissait pas les conditions de forme et de contenu prévues par l’article 324-1 de l’ancien code de procédure civile, exigeant notamment un exposé clair et précis des moyens de droit soulevés à l’encontre de l’arrêt critiqué. Par conséquent, le juge indiqua le délai dans lequel le requérant devait réparer les défauts susmentionnés. Ni le requérant ni son mandataire n’ayant suivi ces indications dans le délai imparti, le pourvoi leur fut retourné par courrier du 6 janvier 1999.

Contre cette ordonnance, le mandataire du requérant forma un recours, rédigé en langue russe, devant le Sénat de la Cour suprême, qu’il déposa auprès du greffe de la cour régionale de Riga. Dans son recours, le mandataire soutint que, n’ayant aucune possibilité d’obtenir le texte de l’arrêt de la cour régionale et de prendre connaissance de ses motifs, il ne pouvait formuler aucun moyen à l’encontre de cet arrêt. Par conséquent, le mandataire fit valoir que le comportement de la cour régionale de Riga empêchait le requérant d’exercer son droit de se pourvoir en cassation, garanti par le code letton de procédure civile.

Par une ordonnance du 18 janvier 1999, le même juge de la cour régionale de Riga ayant rendu l’ordonnance attaquée, suspendit la transmission du recours au Sénat de la Cour suprême, au motif que le texte du recours était rédigé en langue russe et non en langue lettonne, langue officielle de la Lettonie. Dans l’ordonnance, le juge insista sur le fait que le Sénat n’examinait pas les mémoires et les requêtes rédigés dans une langue autre que le letton ou non accompagnés d’une traduction certifiée en letton. Aux termes de l’ordonnance, le mandataire du requérant disposait jusqu’au 1er février 1999 pour réparer ce défaut de forme. Ce dernier ne s’y étant pas conformé, son mémoire de recours lui fut retourné par courrier du 15 février 1999.

Le mandataire du requérant tenta alors de contester les ordonnances du 14 décembre 1998 et du 18 janvier 1999 par voie de recours en tierce opposition devant le président du Département des affaires civiles du Sénat. Par lettre du 9 mars 1999, le président du Département des affaires civiles rejeta le recours, au motif qu’en suspendant la transmission des mémoires du requérant au Sénat et en lui indiquant le délai pour se conformer aux exigences du code de procédure civile, le juge de la cour régionale de Riga avait agi en conformité avec la loi. Par la suite, le mandataire forma un nouveau recours en tierce opposition devant le président de la Cour suprême, qui, par lettre du 29 mars 1999, le rejeta également, faisant valoir notamment que, n’ayant pas adressé au greffe de la cour régionale de Riga une demande écrite de copie de l’arrêt du 12 novembre 1998, le requérant ne pouvait pas alléguer une violation quelconque de ses droits procéduraux.

Le droit interne pertinent

Les dispositions pertinentes de l’ancien code letton de procédure civile (

Latvijas Civilprocesa kodekss

) en vigueur à l’époque des faits et ce, jusqu’au 28 février 1999, étaient ainsi libellées :

Disposition relative à langue de la procédure

Article 9

La procédure en République de Lettonie se déroule dans la langue de l’Etat.

Le tribunal peut également autoriser une autre langue de procédure, si les parties, leurs représentants et le procureur y donnent leur consentement.

Le tribunal garantit aux personnes participant au procès mais ne maîtrisant pas la langue de la procédure, le droit de prendre connaissance des pièces du dossier et de participer au procès avec l’aide de l’interprète, ainsi que le droit d’utiliser, en parlant devant le tribunal, une langue qu’elle comprend.

Dispositions relatives à la procédure de recours contre les décisions des tribunaux

Article 325-1

(...) Le pourvoi en cassation, adressé à la juridiction de cassation, doit être déposé auprès de la juridiction (...) ayant rendu l’arrêt critiqué. (...)

Article 324-1

Le mémoire de cassation doit comporter

: (...)

la mesure dans laquelle l’arrêt critiqué est attaqué

;

l’exposé des moyens soulevés contre cet arrêt, et la loi que le tribunal aurait méconnue

; (...)

Article 328-1

Lorsque le mémoire de cassation n’est pas signé (...) ou lorsqu’il est entaché d’autres défauts, le juge de la cour d’appel suspend, par voie d’ordonnance, la transmission du pourvoi à la juridiction supérieure et fixe un délai pour la réparation de ces défauts.

Si l’auteur du pourvoi en cassation répare ces défauts dans le délai imparti, le mémoire de cassation est considéré comme étant soumis le jour où il a été pour la première fois déposé auprès de la juridiction d’appel.

Si l’auteur du pourvoi en cassation n’a pas réparé ces défauts dans le délai imparti, le pourvoi est présumé nul et non avenu, et le mémoire est retourné à son auteur.

Une ordonnance de la juridiction d’appel refusant d’accueillir un pourvoi en cassation ou retournant le mémoire de cassation à son auteur, peut faire l’objet d’un recours complémentaire devant le Sénat de la Cour suprême.

Article 312-1

Une personne participant au procès (...) peut introduire un recours complémentaire [blakus sūdzība] (...) contre une ordonnance de la juridiction (...) d’appel

: (...)

lorsque l’ordonnance empêche la transmission de l’affaire à une juridiction supérieure. (...)

Article 314-1

Un recours complémentaire doit être déposé auprès de la juridiction ayant arrêté l’ordonnance critiquée ; il doit être adressé

: (...)

au Sénat de la Cour suprême par voie de cassation, lorsqu’il attaque une ordonnance d’une juridiction d’appel. (...)

Article 316-1

Lorsque un recours complémentaire contre une ordonnance n’est pas signé par son auteur, ou si toutes les copies requises n’y sont pas jointes, le juge arrête une ordonnance suspendant la transmission du recours à la juridiction supérieure et fixant un délai imparti pour la réparation desdits défauts.

Lorsque l’auteur du recours se conforme aux indications susmentionnées dans le délai imparti, le recours complémentaire est considéré comme étant soumis le jour où il a été pour la première fois déposé auprès du tribunal. Le cas contraire, le recours est présumé nul et non avenu, et le mémoire est retourné à son auteur.

Dispositions relatives au prononcé et à la notification des décisions de la juridiction d’appel

Article 304-1

(...) Le dispositif de l’arrêt [de la cour d’appel] doit être prononcé lors de la même audience où l’examen de l’affaire est terminé.

Après le prononcé du dispositif de l’arrêt, le président de l’audience annonce la date à laquelle les parties pourront prendre connaissance de l’arrêt motivé.

Article 215

Au plus tard le troisième jour après sa rédaction, (...) copie de la décision du tribunal est envoyée aux parties et aux tiers ayant été absents à l’audience.

Dispositions relatives aux délais de procédure

Article 104

Les délais fixés par le tribunal peuvent être prolongés à la demande des personnes concernées.

Article 105

Lorsque les personnes participant au procès ont laissé écouler le délai imparti par le tribunal ou par la loi et ce, pour des motifs que le tribunal estime justifiés, ce délai peut être fixé de nouveau.

La demande d’une nouvelle fixation du délai doit être adressée au tribunal qui devrait accomplir l’acte procédural en question ; elle est examinée à l’audience (...).

(...) Une ordonnance du tribunal refusant une nouvelle fixation d’un délai procédural écoulé, peut faire l’objet d’un recours complémentaire (...)

GRIEFS

Se référant en substance au droit à l’accès aux tribunaux, garanti par l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint du refus de la cour régionale de Riga de transmettre son mémoire de cassation au Sénat de la Cour suprême pour défaut d’exposé des moyens de droit. Selon le requérant, l’impossibilité de formuler lesdits moyens étant elle-même due au comportement de la cour régionale, celle-ci l’a empêché d’exercer son droit de se pourvoir en cassation, garanti par la législation interne.

Sous l’angle des articles 6 § 1 et 13 de la Convention, le requérant se plaint d’une application erronée, par les juridictions lettonnes, de la législation nationale sur les loyers, en soutenant que les décisions de ces juridictions l’ont privé de tout recours effectif devant les instances nationales.

Invoquant l’article 1 du Protocole n° 1 de la Convention, le requérant se plaint que son expulsion de l’appartement qu’il louait depuis 1958, a méconnu son droit au respect des biens.

EN DROIT

Grief portant sur le droit d’accès aux tribunaux

Le requérant se plaint de ce que le refus de la juridiction d’appel de transmettre son mémoire au Sénat de la Cour suprême pour des raisons pleinement imputables à elle-même, a constitué une violation de ses droits garantis par l’article 6 § 1 de la Convention, dont la partie pertinente se lit ainsi

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article 54 § 3 b) de son règlement.

Grief portant sur le droit à un procès équitable

Le requérant se plaint que l’application erronée, par les juridictions nationales, de la législation interne en matière de logement, a porté atteinte à ses droits garantis par les articles 6 § 1 et 13 de la Convention, dont les parties pertinentes sont ainsi libellées

Article 6 § 1

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

Article 13

Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (…)

[Note1]

Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.

A supposer même que la condition de l’épuisement des voies de recours internes soit remplie dans le cas d’espèce, la Cour rappelle qu’elle a pour seule tâche, conformément à l’article 19 de la Convention, d’assurer le respect des engagements résultant de la Convention pour les Parties contractantes. En particulier, elle n’est pas compétente pour examiner une requête relative à des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne, ou pour substituer sa propre appréciation à celle des juridictions nationales, sauf si et dans la mesure où ces erreurs lui semblent susceptibles d’avoir entraîné une atteinte aux droits et libertés garantis par la Convention (cf., par exemple,

García Ruiz c. Espagne

[GC], n° 30544/96, 21.1.1999, §§ 28-29 [à paraître dans le Recueil officiel de la Cour]).

Dans le cas d’espèce, la Cour relève que le requérant a bénéficié d’une procédure contradictoire devant les juridictions de première instance et d’appel. De même, il a pu présenter au tribunal les arguments qu’il jugeait pertinents pour la défense de sa cause et qui ont été effectivement examinés par le juge. La Cour constate également que les décisions critiquées des tribunaux de première instance et d’appel ont été amplement motivées par des considérations tant de fait que de droit.

Pour autant que le requérant invoque également l’article 13 de la Convention, la Cour rappelle qu’en matière civile, les garanties de l’article 13 s’effacent devant celles, plus strictes, de l’article 6 § 1 de la Convention. Dès lors qu’elle a examiné les griefs du requérant sur le terrain de l’article 6 § 1 précité, elle n’estime pas nécessaire de se placer de surcroît sur le terrain de l’article 13 (cf., parmi beaucoup d’autres, arrêts British-American Tobacco Company Ltd c. Pays-Bas du 20 novembre 1995, série A n° 331, p. 29, § 89, et Brualla Gómez de la Torre c. Espagne du 19 décembre 1997,

Recueil

1997-VIII, p. 2956, § 41).

Il s’ensuit que ce grief doit dès lors être rejeté comme étant manifestement mal fondé, en application de l’article

§§

3 et

4 de la Convention.

Grief tiré de l’article 1 du Protocole n° 1

Le requérant fait également valoir que son expulsion du logement litigieux a porté atteinte à son droit au respect des biens, garanti par l’article 1 du Protocole n° 1 à la Convention, dont la partie pertinente est ainsi libellée

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. (…)

A supposer même que les voies de recours internes au regard de ce grief soient épuisées par le requérant, la Cour rappelle que le droit d’habiter dans une résidence déterminée, dont on n’est pas propriétaire, ne constitue pas un « bien » au sens de l’article 1 du Protocole n° 1, et partant, échappe à son champ d’application (cf.