Süvariogullari și alții împotriva Turciei

SECȚIUNEA I DECIZIE PARTENERALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA interogării nr. 50119/99 prezentată de Umut F Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 12 iulie 1999 și înregistrată la 3 august 1999, după ce a deliberat, face următoarea decizie, în fapt, reclamanții, dl Umut F Acestea sunt reprezentate în fața Curții de către Maestrul Abdülhamit Enver Taștan, avocat în baroul din Izmir. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează: La 3 septembrie 1994, reclamanții au fost arestați și reținuți în incintele secțiunii antiteroriste din cadrul Direcției de Securitate a Yenihisar. Ei au fost suspectați că ar trebui să intre în secțiunea de tineret La 6 septembrie 1994, petitorii au fost interogați și au semnat declarații conținând mărturisiri cu privire la apartenența lor la o bandă armată.

La 8 septembrie 1994, reclamanții au fost audiați de procurorul Republicii Yenihisar și au confirmat conținutul declarației lor către poliție. În aceeași zi, reclamanții au fost duși în fața judecătorului de pace din Yenihisar, care a ordonat arestarea lor provizorie. În fața judecătorului, reclamanții au confirmat, de asemenea, condițiile declarațiilor lor făcute în fața poliției și a procurorului. Tot la 8 septembrie 1994, parchetul din Yenihisar a declarat incompetent în favoarea Parchetului lângă curtea de securitate a statului d Curtea de Securitate a Statelor Unite ale Americii, iar dosarul reclamanților a fost transferat în fața Curții. Prin actul de acuzare prezentat la 16 septembrie 1994, procurorul din apropierea Curții de Securitate a statului i-a acuzat pe reclamanți de separare și încălcare a integrității statului.

La 24 noiembrie 1994, când au depus mărturie în fața Curții de Securitate a Statului (compusă de magistrați de carieră, printre care și unul de magistratură militară), reclamanții au contestat acuzațiile aduse împotriva lor și au susținut că își semnaseseră declarațiile făcute poliției sub presiune. De asemenea, acestea s-au opus concluziilor trase din procesele-verbale de indicare a locurilor și din rapoartele de expertiză. În ședința din 2 noiembrie 1995, procurorul și-a prezentat rechizitoriul și a revocat condamnarea reclamanților la pedeapsa capitală, redusă pentru anumite circumstanțe atenuante, pentru că a desfășurat acte de violență în cadrul activităților armate (PKK) care vizau secesiunea unei părți a teritoriului țării.

Prin hotărârea din 4 decembrie 1995, Curtea de Securitate a statului i-a declarat pe reclamanții vinovați de faptele care le-au fost reproșate și l-a condamnat pe domnul Süvario Boztepe, în temeiul aceleiași dispoziții, la pedeapsa capitală aplicată la o pedeapsă cu închisoarea de 16 ani și opt luni pe motiv că era minor în perioada faptelor. Curtea apreciază că faptele comise de dl Elden trebuiau să fie calificate ca fiind deținute de o bandă armată în sensul art. 168 alin. (2) din Codul penal și i-a aplicat o pedeapsă cu închisoarea de 12 ani și șase luni. Cu recursul reclamanților și prin hotărârea din 16 decembrie 1997, Curtea de Casație a pronunțat hotărârea din 4 decembrie 1995. La 12 februarie 1998, după revizuirea cauzei, Curtea de Securitate a statului își menține hotărârea cu privire la condamnări.

În hotărârea sa, Comisia a considerat că, fără a aduce atingere dezmințirilor reclamanților în fața Curții, elementele de probă, cum ar fi depozițiile reclamanților colectați în cursul anchetei, procesele-verbale de indicare a locurilor, declarațiile martorilor, rapoartele de expertiză, casetele audio și tractele rechiziționate în timpul percheziției efectuate la domiciliul domnului. Boztepe, venea să confirme versiunea faptelor propuse de acuzare. Curtea a stabilit că reclamanții efectuaseră mai multe acte de violență (atac cu explozibil, tentativă de omor) împotriva cetățenilor de origine kurdă și împotriva instituțiilor turistice. Pe al doilea recurs al reclamanților, Curtea de Casație a confirmat hotărârea menționată la 21 decembrie 1998. La 30 decembrie 1998, Hotărârea din 21 decembrie 1998 a fost pronunțată în absența reclamanților și a consilierilor acestora.

La 9 martie 1999, textul hotărârii Curții de Casație a fost vărsat în dosarul cauzei din cadrul grefei Curții de Securitate a Statului și, prin urmare, pus la dispoziția părților. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamanții se plâng în primul rând că instanța de securitate de la … În plus, reclamanții denunță o încălcare a dreptului lor la un proces echitabil și, în special, susțin că nu au beneficiat de asistență juridică în timpul procesului, ceea ce ar fi constituit un obstacol în calea dreptului lor la apărare. Aceștia contestă corectitudinea procedurii deoarece declarațiile lor obținute fără prezența unui avocat, precum și procesele-verbale semnate în condițiile în litigiu ale custodiei ar fi fost utilizate ca dovadă.

În aceste privințe, acestea … Reclamanții susțin că, din cauza faptului că au fost acuzați de infracțiunile care intră în sfera de competență a cursurilor de securitate a statului, acestea ar fi fost supuse unor norme procedurale deosebit de coercitive în raport cu procedura penală prevăzută pentru infracțiunile de drept comun. În această privință, acestea au fost supuse articolului 14 din Convenția combinată cu art. 6 alineatul (1) din aceasta. Reclamanții se plâng de faptul că instanța de securitate de la mai puțin de un stat membru nu constituia un tribunal independent și imparțial și că procedura în fața sa era lipsită de echitate și denunță în această privință diverse încălcări ale articolului 6 alineatul (1) și ale articolului 3 litera (b), (c) și (d) din convenție.

În statul în care se află dosarul în fața sa, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe cu privire la admisibilitatea acestor obiecțiuni, cum ar fi cele prezentate de reclamant, și consideră că este necesar să le aducă la cunoștința guvernului pârât, în conformitate cu art. 54 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Curtea a examinat celelalte obiecțiuni ale reclamanților, astfel cum au fost prezentate în cererea lor și a constatat că reclamanții au fost informați cu privire la eventualele obstacole în calea admisibilității acestor obiecțiuni. Având în vedere ansamblul elementelor aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, aceasta nu a ridicat obiecții.

Nu apare nicio încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau de protocoalele sale. În consecință, această parte a cererii trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. (4) din Convenție.

Prin aceste motive, Curtea în unanimitate, AJURINE examinarea obiecțiunilor reclamanților reținuți în temeiul articolului 6 din convenție în ceea ce privește lipsa de independență și de imparțialitate a Curții de Securitate a Uniunii Europene, precum și lipsa echității procedurii în fața Curții a Curții a Curții a Curții a Curții a Curții a Curții a Uniunii Europene a Uniunii Europene, în special a Curții a Uniunii Europene a Uniunii Europene și a Curții a Uniunii Europene a Uniunii Europene, a Curții a Uniunii Europene, a Curții a Uniunii Europene, a Curții a Uniunii Europene, a Curții a Uniunii Europene, a Curții a Uniunii Europene, a Curții a Uniunii Europene, a Curții a Uniunii Europene, a Curții a Uniunii Europene, a Curții a Uniunii Europene, a Curții a Uniunii Europene, a Curții a Uniunii Europene, a Curții a Uniunii Europene, a Curții a Uniunii Europene, a Curții a Uniunii Europene și a Curții a Uniunii Europene a Uniunii Europene și a Curții a Uniunii Europene a Uniunii Europene a Uniunii Europene a Uniunii Europene a Uniunii Europene a Uniunii Europene a Uniunii Europene a Uniunii Europene a Uniunii Europene, a Uniunii Europene a Uniunii Europene, a Uniunii Europene, a Uniunii Europene,

a Consiliului și a Consiliului și a Uniunii Europene a Uniunii Europene a Consiliului și a Consiliului și a Consiliului și a Consiliului și a Consiliului și a Consiliului și a Uniunii Europene a Consiliului și a Uniunii Europene a Uniunii Europene a Consiliului și a Uniunii Europene a Uniunii Europene a Uniunii Europene a Uniunii Europene a Uniunii Europene a Uniunii Europene a Uniunii Europene a Uniunii Europene a Uniunii Europene a Uniunii Europene a Uniunii Europene a Uniunii Europene a Consiliului, a Consiliului și a Consiliului, a Consiliului, a Consiliului și a Consiliului și a Consiliului și a Consiliului și a Consiliului, a Consiliului și a Consiliului, a Consiliului și a Consiliului și a Consiliului și a Consiliului și a Consiliului, a Consiliului și a Consiliului și a Consiliului și a Consiliului și a Consiliului și a Consiliului, a Consiliului, a Consiliului, a Consiliului, a Consiliului, a Consiliului, a Consiliului, a Consiliului și a Consiliului, a Consiliului, a Consiliului, a Consiliului, a Consiliului și a Consiliului și a Consiliului și a Consiliului și a Consiliului, a Consiliului, a Consiliului, a Consiliului și a Consiliului și a Consiliului și a Consiliului și a Consiliului și a Consiliului și a Consiliului și a Consiliului și a Consiliului și a Consiliului și a Consiliului și a Consiliului și a Consiliului, a Consiliului

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 50119/99 présentée par Umut Fırat SÜVARİOĞULLARI et autres contre Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (Première section), siégeant le 28 novembre 2000 en une chambre composée de M mes E. Palm , présidente , W. Thomassen , MM. Gaukur Jörundsson , R. Türmen , C. Bîrsan , J. Casadevall , R. Maruste , juges , et de M. M. O’Boyle , greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 12 juillet 1999 et enregistrée le 3 août 1999, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les requérants, M. Umut Fırat SÜVARIOĞULLARI, M. Ali Haydar BOZTEPE et M. Bülent ELDEN, ressortissants turcs, nés respectivement en 1974, 1977 et 1975 sont actuellement détenus à la prison d'Aydın (Turquie).

A l'époque des faits, ils étaient étudiants. Ils sont représentés devant la Cour par Maître Abdülhamit Enver Taștan, avocat au barreau d'Izmir. Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la partie requérante, peuvent se résumer comme suit. Le 3 septembre 1994, les requérants furent arrêtés et placés en garde à vue dans les locaux de la section anti-terroriste au sein de la direction de la sûreté de Yenihisar. Ils étaient soupçonnés d’appartenir à la section de jeunesse «YCK» («Kürdistan Gençler Birliği» - «Union des Jeunes de Kurdistan ») de l'organisation illégale «PKK». Lors de leur garde à vue, le 6 septembre 1994, les requérants furent interrogés et signèrent des déclarations contenant des aveux quant à leur appartenance à une bande armée.

Le 8 septembre 1994, les requérants furent entendus par le procureur de la République de Yenihisar. Ils confirmèrent le contenu de leur déposition faite à la police. Le même jour, les requérants furent traduits devant le juge de paix de Yenihisar, lequel ordonna leur mise en détention provisoire. Devant le juge, les requérants confirmèrent également les termes de leurs dépositions faites devant la police et le procureur. Toujours le 8 septembre 1994, le parquet de Yenihisar se déclara incompétent en faveur du parquet près la cour de sûreté de l’Etat d’İzmir (« cour de sûreté de l’Etat ») et le dossier des requérants fut transféré devant ladite cour. Par acte d'accusation présenté le 16 septembre 1994, le procureur près la cour de sûreté de l'Etat accusa les requérants de séparatisme et d'atteinte à l'intégrité de l'Etat.

Il requit leur condamnation en vertu de l’article 125 du code pénal. Le 24 novembre 1994, lorsqu’ils comparurent devant la cour de sûreté de l'État (composée de magistrats de carrière, dont l’un relevant de la magistrature militaire), les requérants contestèrent les accusations portées contre eux. Ils soutinrent qu'ils avaient signé leurs dépositions faites à la police «sous pression». Ils s'opposèrent également aux conclusions tirées des procès-verbaux d'indication de lieux et des rapports d'expertise. Lors de l'audience du 2 novembre 1995, le procureur présenta son réquisitoire et requit la condamnation des requérants à la peine capitale, réduite pour certaines circonstances atténuantes, pour avoir procédé à des actes de violence dans le cadre des activités d’une bande armée (le PKK) visant la sécession d’une partie du territoire du pays.

Par arrêt du 4 décembre 1995, la cour de sûreté de l’Etat déclara les requérants coupables des faits qui leur avaient été reprochés. Elle condamna M. Süvarioğulları à la peine capitale, en application de l’article 125 du code pénal, commuée à la réclusion à perpétuité en raison de sa bonne conduite lors du procès. Elle condamna M. Boztepe, en vertu de la même disposition, à la peine capitale commuée à une peine d'emprisonnement de seize ans et huit mois au motif qu'il était mineur à l'époque des faits. La cour estima que les faits commis par M. Elden devaient être qualifiés d’appartenance à une bande armée au sens de l'article 168 § 2 du code pénal et lui a infligea une peine d'emprisonnement de douze ans et six mois.

Sur pourvoi des requérants, et par arrêt du 16 décembre 1997, la Cour de cassation cassa le jugement du 4 décembre 1995. Le 12 février 1998, après avoir réexaminé l'affaire, la cour de sûreté de l'Etat maintint sa décision pour les condamnations. Dans son arrêt, elle considéra que, nonobstant les démentis des requérants devant la cour, les éléments de preuve tels que les dépositions des requérants recueillies lors de l'instruction, les procès-verbaux d'indication de lieux, les déclarations des témoins, les rapports d'expertise, les cassettes audio et les tracts réquisitionnés lors de la perquisition effectuée au domicile de M. Boztepe, venaient confirmer la version des faits proposée par l'accusation.

La cour établit que les requérants avaient procédé à plusieurs actes de violence (attaque à explosif, tentative d'homicide) contre les citoyens d'origine kurde et contre les établissements touristiques. Sur le second pourvoi des requérants, la Cour de cassation confirma ledit arrêt le 21 décembre1998. Le 30 décembre 1998, l'arrêt du 21 décembre 1998 fut prononcé en l'absence des requérants et de leurs conseillers. Le 9 mars 1999, le texte de l'arrêt de la Cour de cassation fut versé dans le dossier de l'affaire se trouvant au sein du greffe de la cour de sûreté de l'Etat et donc mis à la disposition des parties. Le dossier de l'affaire fut ainsi clôturé. GRIEFS Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent en premier lieu que la cour de sûreté de l’Etat d’İzmir ne saurait passer pour un tribunal indépendant et impartial au sens de cette disposition, dès lors que l’un des trois juges qui y siégeait était un officier de l’armée.

Les requérants dénoncent, en outre, une violation de leur droit à un procès équitable et soutiennent en particulier qu’ils n’ont pas bénéficié de l’assistance d’un avocat lors de l'instruction ce qui aurait constitué une entrave à leur droit à la défense. Ils contestent l’équité de la procédure du fait que leurs déclarations obtenues sans la présence d'un avocat ainsi que les procès-verbaux signés dans les conditions litigieuses de la garde à vue auraient été utilisés comme preuve. A ces égards, ils invoquent l’article 6 §§ 1 et 3 b), c), d) de la Convention.

Les requérants allèguent que du fait d’être accusés des délits relevant de la compétence des cours de sûreté de l’Etat, ils auraient été soumis à des règles de procédure particulièrement coercitives par rapport à la procédure pénale prévue pour les infractions « du droit commun ». A cet égard, ils invoquent l’article 14 de la Convention combiné avec son article 6 § 1. EN DROIT 1. Les requérants se plaignent de ce que la cour de sûreté de l’Etat d’İzmir ne constituait pas un « tribunal indépendant et impartial » et que la procédure devant elle manquait d'équité. Ils dénoncent à cet égard diverses violations de l’article 6 §§ 1 et 3 b), c), d) de la Convention. En l’état du dossier devant elle, la Cour n’estime pas être en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ces griefs, tels qu’exposés par la partie requérante, et juge nécessaire de les porter à la connaissance du Gouvernement défendeur, en application de l’article 54 § 3 b) de son Règlement.

2. La Cour a examiné les autres griefs des requérants, tels qu’ils ont été présentés dans leur requête et a constaté que les requérants ont été informés des obstacles éventuels à la recevabilité de ces griefs. Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, elle n‘a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention ou ses Protocoles. Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée en application de l’article 35§ 4 de la Convention. Par ces motifs , la Cour à l’unanimité, AJOURNE l’examen des griefs des requérants tirés de l’article 6 de la Convention s’agissant du manque d’indépendance et d’impartialité de la Cour de sûreté de l’Etat d’İzmir ainsi que de l'absence de l'équité de la procédure devant ladite cour ;

DÉCLARE LA REQUÊTE IRRECEVABLE

pour le surplus. Michael O’ Boyle Elisabeth Palm Greffier Présidente