Calabrese împotriva Italiei

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIA A CURȚII PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 51150/99 prezentate de Nunzio Calabrese împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea secțiunea a doua), care are loc la 30 noiembrie 2000 într-o cameră compusă din C.L. Rozakis, președintele B. Conforti, G. Bonello, V. Strážnická, P. Lorenzen, domnul Fischbach, domnul Tsatsa-Nikolovska, judecători și E. Fribergh; grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 29 ianuarie 1998 și înregistrată la 20 septembrie 1999 După ce a deliberat, face următoarea decizie DEFICIENTUL este un resortisant italian, născut în 1946 și rezident la S. Agata dei Goti (Benevent). Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul Gaetano Del Vecchio, avocat în Benevent.

La 26 mai 1989, reclamantul a formulat o acțiune în fața instanței judecătorești din Benévent, în funcția de judecător al muncii, în vederea recunoașterii dreptului său la plata prestațiilor de invaliditate (assegno di invalidità) La 31 mai 1989, judecătorul judecător a stabilit prima audiere la 28 martie 1990. În acea zi, judecătorul a numit un expert și apoi a retrimis dezbaterile la tribunalul din 11 martie 1991. La acea dată, judecătorul, care a acceptat cererea părților, a retrimis cauza la 3 iulie 1991. Cu toate acestea, această audiere a fost rejudecată din oficiu la 16 martie 1991. octombrie 1991. În ziua următoare, judecătorul a invitat părțile să își prezinte concluziile și apoi, printr-o decizie din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la 3 decembrie 1991, judecătorul a respins cererea reclamantului.

La 9 iulie 1992, reclamantul a luat o hotărâre în fața Tribunalului din Benevent. La 26 august 1992, președintele Tribunalului a desemnat un judecător raportor și a stabilit prima ședință la 13 ianuarie 1993. Cu toate acestea, această audiere a fost pronunțată din oficiu de trei ori, până la 9 martie 1994, apoi de două ori, pentru a permite părților să depună documente, până la 22 iunie 1994. În ziua aceea, documentele au fost prezentate și printr-o ordonanță din aceeași zi, tribunalul a numit un expert și a dat în judecată pledoariile la 25 ianuarie 1995. În timpul acestei audieri, reclamantul a solicitat o reînnoire a jurisdicției. În aceeași zi, instanța a luat o hotărâre prin care l-a chemat pe expert la reședința din 14 iunie 1995 pentru a obține clarificări.

Această audiere a fost pronunțată din oficiu la data de 11 decembrie 1996. Printr-o ordonanță din aceeași zi, instanța a reînnoit mandatul expertului și a fixat la ședința la data de 28 mai 1997. La acea dată, reclamantul a solicitat o trimitere la ședința de judecată. Instanța care a acceptat această cerere a reportat la ședința la data de 22 octombrie 1997. În ziua următoare, reclamantul a prezentat la dosar o expertiză medicală privată. Începând cu această audiere, instanța a convocat de trei ori expertul pentru a obține clarificări. Acesta s-a prezentat la cea de-a treia audiere stabilită la 14 octombrie 1998. La acea dată, instanța a reînnoit mandatul expertului și apoi a retrimis la audiență la 10 martie.

1999. În acea zi, reclamantul a solicitat tribunalului să solicite un examen medical specializat. Instanța a amânat desemnarea expertului la data de 28 aprilie 1999. Printr-o ordonanță din aceeași zi, a fost numit un nou expert și a fost pronunțat în instanță la data de 22 septembrie 1999. Cu toate acestea, această audiere a fost restantă la data de 26 ianuarie 2000. În opinia reclamantului, durata procedurii în litigiu se referă la durata procedurii în litigiu. Această procedură a început la 26 mai 1989 și era încă în curs de desfășurare la 26 ianuarie 2000. Potrivit reclamantului, durata procedurii, care a fost la această dată de zece ani și opt luni pentru o instanță, nu răspunde la cerința de termen rezonabil (art. 6 alineatul (1) din convenție).

Curtea consideră că, având în vedere criteriile care decurg din jurisprudența sa în materie de termen rezonabil (complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente și care intră în litigiul pentru solicitant), și având în vedere ansamblul elementelor aflate în posesia sa, acest Õ trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. Prin aceste motive, Curtea, cu majoritate, Declară cererea, toate mijloacele de fond rezervate. Erik Fribergh Christos Rozakis Modulul Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION DE LA COUR

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 51150/99 présentée par Nunzio Calabrese contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 30 novembre 2000 en une chambre composée de M. C.L. Rozakis, président , M. B. Conforti, M. G. Bonello, M me V. Strážnická, M. P. Lorenzen, M. M. Fischbach, M me M. Tsatsa-Nikolovska, juges , et de M. E. Fribergh, greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 29 janvier 1998 et enregistrée le 20 septembre 1999 ; Après avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant est un ressortissant italien, né en 1946 et résidant à S. Agata dei Goti (Bénévent). Il est représenté devant la Cour par M e Gaetano Del Vecchio, avocat à Bénévent.

Le 26 mai 1989, le requérant déposa un recours devant le juge d’instance de Bénévent, faisant fonction de juge du travail, tendant à obtenir la reconnaissance de son droit au versement des allocations d’invalidité ( assegno di invalidità ). Le 31 mai 1989, le juge d’instance fixa la première audience au 28 mars 1990. Ce jour-là, le juge nomma un expert puis remit les débats à l’audience du 11 mars 1991. A cette date, le juge, faisant droit à la demande des parties, remit l’affaire au 3 juillet 1991. Toutefois, cette audience fut renvoyée d’office au 16 octobre 1991. Le jour venu, le juge invita les parties à présenter leurs conclusions puis, par une décision du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 3 décembre 1991, le juge rejeta la demande du requérant.

Le 9 juillet 1992, le requérant interjeta appel du jugement devant le tribunal de Bénévent. Le 26 août 1992, le président du tribunal désigna un juge rapporteur et fixa la première audience au 13 janvier 1993. Toutefois, cette audience fut renvoyée d’office à trois reprises, jusqu’au 9 mars 1994, puis à deux reprises, pour permettre aux parties de déposer des documents, jusqu’au 22 juin 1994. Le jour venu, les documents furent produits et par une ordonnance du même jour, le tribunal nomma un expert puis remit l’audience de plaidoiries au 25 janvier 1995. Lors de cette audience, le requérant sollicita un renouvellement de l’expertise. Le même jour, le tribunal prit une ordonnance par laquelle il convoqua l’expert à l’audience du 14 juin 1995 afin d’obtenir des éclaircissements.

Cette audience fut renvoyée d’office au 11 décembre 1996. Par une ordonnance du même jour, le tribunal renouvela le mandat de l’expert et fixa l’audience au 28 mai 1997. A cette date, le requérant sollicita un renvoi de l’audience. Le tribunal faisant droit à cette demande reporta l’audience au 22 octobre 1997. Le jour venu, le requérant versa au dossier une expertise médicale privée. A compter de cette audience, le tribunal convoqua l’expert à trois reprises pour obtenir des éclaircissements. Celui-ci se présenta lors de la troisième audience fixée au 14 octobre 1998. A cette date, le tribunal renouvela le mandat de l’expert puis remit l’audience au 10 mars 1999. Ce jour-là, le requérant sollicita du tribunal qu’il prescrivît un examen médical spécialisé.

Le tribunal reporta la désignation de l’expert à l’audience du 28 avril 1999. Par une ordonnance du même jour, un nouvel expert fut nommé et l’audience remise au 22 septembre 1999. Toutefois, cette audience fut renvoyée d’office au 26 janvier 2000. EN DROIT Le grief du requérant porte sur la durée de la procédure litigieuse. Cette procédure a débuté le 26 mai 1989 et était encore pendante au 26 janvier 2000. Selon le requérant, la durée de la procédure, qui était à cette date de dix ans et huit mois pour une instance, ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » (article 6 § 1 de la Convention). Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

La Cour estime qu’à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence en matière de « délai raisonnable » (complexité de l’affaire, comportement du requérant et des autorités compétentes et enjeu du litige pour le requérant), et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, ce grief doit faire l’objet d’un examen au fond. Par ces motifs, la Cour, à la majorité,

DÉCLARE LA REQUÊTE RECEVABLE

, tous moyens de fond réservés. Erik Fribergh Christos Rozakis Greffier Président