CAKIROGLU v. TURKEY

Reclamantul este un național turc, născut în 1918 și locuiește în Ankara, Turcia. Faptele cazului, astfel cum a fost prezentat de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. În 1995 Hotărârea Generală a Telecomunicațiilor Turce (Telekom) a notificat reclamantului că a trebuit să plătească dobânzi pe factura telefonică din cauza întârzierii sale în ceea ce privește plata factura. Proiectul de lege are legătură cu utilizarea unei linii telefonice înregistrate în numele firmei sale și instalate în sediul firmei. La 23 iunie 1995, reclamantul a solicitat Curtea Ankara Magistrates nr. 13 pentru Afaceri Civile. El a susținut că, în conformitate cu contractul firmei sale cu Telekom, nu a putut fi impus dobânzi pentru plata întârziere a factului telefonic. De asemenea, la 23 iunie 1995, și la cererea reclamantului, Curtea nr. 13 din Ankara pentru Afaceri Civile a solicitat ca Telekom să nu întrerupă linia telefonică până la rezultatul procedurii. La 28 februarie 1996, Curtea nr.13 din Ankara pentru Afaceri Civile a hotărât în favoarea reclamantului. La 8 aprilie 1996, în urma apelului de către Telekom, Camera Civilă nr. 3 din Curtea de Casație a anulat Curtea nr. 13 a Curții de Magistraturi pe motiv, printre altele, că Telekom ar putea obliga reclamantul să plătească dobânzi pentru plata întârziere a facturii telefonice în conformitate cu clauza 23 din contractul dintre Telekom și firma reclamantului. În cazul în care a fost remis, Curtea de Magistrate din Ankara nr. 13 pentru Afaceri Civile, la 27 iunie 1996, a insistat să susțină hotărârea inițială în favoarea reclamantului. Telekom a recurs. La 4 decembrie 1996, Consiliul General al Curții de Casație pentru Afaceri Civile a anulat decizia Curții de Magistrați în legătură cu decizia anterioară din 8 aprilie 1996. La 9 aprilie 1997, Consiliul General al Curții de Casație pentru Afaceri Civile, cu privire la cererea reclamantului de rectificare a hotărârii sale din 4 decembrie 1996, a anulat decizia Curții de Magistrate din 27 iunie 1996, din cauza lipsei de competență în această chestiune. În cursul procedurii civile, reclamantul a fost notificat din nou de Telekom că a trebuit să plătească două facturi telefonice împreună cu dobânzile din cauza plății întârziate. Facturile și dobânzile în cauză au fost legate de două linii telefonice instalate în sediul firmei sale, ale căror amândoi au fost înregistrate în numele reclamantului. La 19 august 1996, Curtea Magistratelor Ankara nr. 6 pentru Afaceri Civile, la cererea reclamantului, a ordonat ca Telekom să nu întrerupă liniile telefonice ale reclamantului în așteptarea rezultatului procedurii pe care reclamantul a intenționat să le ia. La 29 august 1996, reclamantul a solicitat Curtea nr. 5 pentru Afaceri Civile din Ankara. El a susținut că, în conformitate cu contractul său cu Telekom, dobânzile nu au putut fi impuse pentru plata întârziere a facturilor telefonice. La 6 mai 1997, Curtea Ankara Magistrate nr. 5 pentru Afaceri Civile a refuzat să audă cazul din cauza lipsei de competență în această chestiune. Reclamantul a instituit apoi două seturi de proceduri împotriva Telekom. Primul set de proceduri a fost introdus în această ocazie în fața Tribunalului de Primă Instanță nr. 16 din Ankara în numele firmei sale în numele cărora a fost înregistrată o linie telefonică. Data reintroducerii cererii a fost luată la 23 iunie 1995 pentru a împiedica acțiunea reclamantului să fie interzisă. Reclamantul a susținut, în cadrul acestei proceduri, că firma sa nu ar fi putut plăti dobânzi din cauza întârzierii achizițiilor telefonice în ceea ce privește această linie telefonică. Al doilea set de proceduri a fost introdus în numele său în numele său, la 29 august 1996, înaintea Tribunalului de Primă Instanță nr. 9 în ceea ce privește răspunderea sa de a plăti dobânzi din cauza întârzierii achizițiilor telefonice în ceea ce privește două linii înregistrate în numele său și instalate în firma sa. La 16 iulie 1997, Tribunalul de Primă Instanță Ankara nr. 16 a decis că dobânzile privind plata întârziere nu au putut fi solicitate de firma reclamantului. În decizia sa, Tribunalul de Primă Instanță nr. 16 a subliniat că hotărârea sa a fost finală având în vedere obiectul cazului în temeiul articolului 427 din Legea privind procedura de procedură civilă. Telekom a încercat să recurgă la decizia din 16 iulie 1997. La 18 septembrie 1997, în o decizie separată, Tribunalul de Primă Instanță nr. 16 a respins cererea de recurs a lui Telekom. Hotărârea 16 din 18 septembrie 1997. Camera Civilă nr. 13 din Curtea de Casație a transferat dosarul la Camera Civilă nr. 11, deoarece nu are competența de a auzi recursul în temeiul legii care reglementează procedura în fața Curții de Casație (Legea nr. 2797). Camera Civilă nr. 11, la rândul său, a transferat dosarul în fața Camerei Civile nr. 19 pe același motiv. La 10 martie 1998, camera civilă nr. 19 a Curții de Casație a stat în favoarea Telekom și a anulat hotărârile Tribunalului de Primă Instanță nr. 16 din 16 iulie 1997 și 18 septembrie 1997. Reclamantul a solicitat rectificarea hotărârii din 10 martie 1998. La 12 iunie 1998, la etapa de rectificare, camera civilă nr. 19 și-a inversat decizia din 10 martie 1998 și a susținut Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță nr. 16 din 18 septembrie 1997, în care a respins cererea de recurs a lui Telekom. La 30 septembrie 1997, Tribunalul de Primă Instanță nr. 9 din Ankara a decis, de asemenea, că dobânzile pe plată întârziere nu pot fi solicitate de către solicitant. În ceea ce privește recursul de la Telekom, camera civilă nr.13 a Curții de Casație, la 19 ianuarie 1998, a anulat hotărârea Tribunalului de Primă Instanță nr. 9 din 30 septembrie 1997. Cazul a fost transmis Tribunalului de Primă Instanță nr. În hotărârea din 17 iulie 1998 Tribunalul de Primă Instanță nr. 9 a respectat hotărârea Curții de Casație și a stat în favoarea lui Telekom. Hotărârea Tribunalului nr. 9 din 17 iulie 1998. La 1 octombrie 1998, camera civilă nr.13 a Tribunalului de casă a confirmat hotărârea Tribunalului de Primă Instanță nr. 9 din 17 iulie 1998. La 10 decembrie 1998, cererea de rectificare a reclamantului a fost respinsă în continuare.

The applicant is a Turkish national, born in 1918 and living in Ankara, Turkey. The facts of the case, as submitted by the applicant, may be summarised as follows. In 1995 the Turkish Telecommunications General Directorate (Telekom) notified the applicant that he had to pay interest on his telephone bill on account of his delay in paying the bill. The bill related to use of a telephone line registered in his firm’s name and installed in the firm’s premises. On 23 June 1995 the applicant applied to the Ankara Magistrates’ Court No. 13 for Civil Affairs. He claimed that, according to his firm’s contract with Telekom, interest could not be imposed for late payment of the telephone bill. Also on 23 June 1995, and at the applicant’s request, the Ankara Magistrates’ Court No. 13 for Civil Affairs requested Telekom not to cut off the telephone line pending the outcome of the proceedings. On 28 February 1996 the Ankara Magistrates’ Court No.13 for Civil Affairs ruled in favour of the applicant. On 8 April 1996, following an appeal by Telekom, the Civil Chamber No. 3 of the Court of Cassation quashed the Magistrates’ Court No. 13’s decision on the ground inter alia that Telekom could oblige the applicant to pay interest for late payment of the telephone bill pursuant to clause 23 of the contract between Telekom and the applicant’s firm. When the case was referred back to it, the Ankara Magistrates’ Court No. 13 for Civil Affairs, on 27 June 1996, insisted on upholding its initial decision in favour of the applicant. Telekom appealed. On 4 December 1996 the General Council of the Court of Cassation for Civil Affairs quashed the Magistrates’ Court’s decision with reference to its earlier decision of 8 April 1996. On 9 April 1997 the General Council of the Court of Cassation for Civil Affairs, on the applicant’s request for rectification of its decision of 4 December 1996, quashed the Magistrates’ Court’s decision of 27 June 1996 on the ground that it lacked jurisdiction in the matter. In the course of the civil proceedings, the applicant was again notified by Telekom that he had to pay two telephone bills together with interest on account of late payment. The bills and the interest thereon related to two telephone lines installed in his firm’s premises, both of which were registered in the applicant’s name. On 19 August 1996 the Ankara Magistrates’ Court No. 6 for Civil Affairs, at the applicant’s request, ordered Telekom not to cut off the applicant’s telephone lines pending the outcome of the proceedings which the applicant intended to take. On 29 August 1996 the applicant applied to the Ankara Magistrates’ Court No. 5 for Civil Affairs. He claimed that, according to his contract with Telekom, interest could not be imposed for late payment of the telephone bills. On 6 May 1997 the Ankara Magistrates’ Court No. 5 for Civil Affairs declined to hear the case on the ground that it lacked jurisdiction in the matter. The applicant then instituted two set of proceedings against Telekom. The first set of proceedings was introduced on this occasion before the Ankara First Instance Court No. 16 on behalf of his firm in whose name one telephone line was registered. The date of re-introduction of the claim was taken to be 23 June 1995 in order to prevent the applicant’s action from being time-barred. The applicant claimed in these proceedings that his firm was not liable to pay interest on account of late payment of telephone charges in respect of this one telephone line. The second set of proceedings was introduced on his own behalf on 29 August 1996 before the Ankara First Instance Court No. 9 in respect of his liability to pay interest on account of late payment of telephone charges in respect of two lines registered in his name and installed in his firm. On 16 July 1997 the Ankara First Instance Court No. 16 ruled that interest on late payment could not be demanded from the applicant’s firm. In its decision the First Instance Court No. 16 pointed out that its judgment was final in view of the subject matter of the case under Article 427 of the Civil Procedural Law. Telekom sought to appeal the decision of 16 July 1997. On 18 September 1997, in a separate decision, the First Instance Court No. 16 rejected Telekom’s application for appeal. Telekom then appealed against the First Instance Court No. 16’s decision of 18 September 1997. The Civil Chamber No. 13 of the Court of Cassation transferred the file to the Civil Chamber No. 11 since it lacked jurisdiction to hear the appeal under the law governing the procedure before the Court of Cassation (Law No. 2797). The Civil Chamber No. 11 in turn transferred the case file to the Civil Chamber No. 19 on the same ground. On 10 March 1998 the Civil Chamber No. 19 of the Court of Cassation ruled in favour of Telekom and quashed the First Instance Court No. 16’s decisions of 16 July 1997 and 18 September 1997. The applicant applied for rectification of the decision of 10 March 1998. On 12 June 1998, at the rectification stage, the Civil Chamber No. 19 reversed its decision of 10 March 1998 and upheld the First Instance Court No. 16’s judgment of 18 September 1997 in which it rejected Telekom’s application for appeal. On 30 September 1997 the Ankara First Instance Court No. 9 also ruled that interest on late payment could not be demanded from the applicant. On Telekom’s appeal the Civil Chamber No.13 of the Court of Cassation, on 19 January 1998, quashed the First Instance Court No. 9’s judgment of 30 September 1997. The case was remitted to the First Instance Court No. 9. In a judgment dated 17 July 1998 the First Instance Court No. 9 complied with the judgment of the Court of Cassation and ruled in favour of Telekom. The applicant appealed against the First Instance Court No. 9’s judgment of 17 July 1998. On 1 October 1998 the Civil Chamber No.13 of the Court of Cassation upheld the First Instance Court No. 9’s judgment of 17 July 1998. On 10 December 1998 the applicant’s request for rectification was further rejected.