- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 21 decembrie 2000
- Stat pârât
- ITA
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
Catania și Zuppelli împotriva Italiei
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA A PATRA CAUZA CATANIA ȘI ZUPPELLI c. ITALIA (solicitarea nr. 45775/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 21 decembrie 2000 DEFINITIVF 04/04/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive.
În cauza Catania și Zuppelli c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care se află într-o cameră compusă din Ress președinte Pastor Ridruejo Conforti Caflisch Makarczyk Vajić Pellonpä judecători și din domnul V. Berger grefier de secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 30 noiembrie 2000, rend la hotărâre, adoptată la această dată procedurală La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, inclusiv resortisanți italieni, domnul Giuseppe Catania și domnul M. La data de 3 ianuarie 1996, în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, au sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului, în conformitate cu art. 25 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale (precum și Convenția privind drepturile omului).
Cererea a fost înregistrată la data de 18 decembrie 1998 sub numărul de dosar 45075/95. Reclamanții sunt reprezentați de M. F. Furnari, avocat în Catania. Guvernul italian ( La 14 aprilie 1981, dna C. C. a formulat o acțiune prin care a denunțat o nouă lucrare în fața instanței judecătorești din Catania pentru a suspenda lucrările desfășurate de reclamanți. A doua zi, instanța judecătorească a stabilit prima audiere la 21 aprilie 1981. În aprilie 1981. După examinarea locului, la 2 mai 1981 judecătorul a constatat că lucrările erau încheiate, a respins cererea de suspendare și a trimis părțile în fața Tribunalului din Catania, competent rațională valoare. doamna C. a reînceput procedura în fața acestei instanțe la 15 iunie 1981. În ianuarie 1982, judecătorul a numit un expert și a amânat cauza la 23 martie 1982 pentru depunerea jurământului.
Din cele treisprezece audieri prevăzute între 6 iulie 1982 și 4 iunie 1985, una a fost revocată din oficiu, una din cauza absenței părților, zece deoarece expertul nu a depus la gref raportul său de competență, iar în ultima ședință a fost numit un nou expert. Părțile nu s-au prezentat la ârnaie la 28 iunie 1985. Dintre cele nouă audieri care au avut loc între 22 octombrie 1985 și 15 decembrie 1987, una a fost amânată pentru că numai primul expert a fost prezent, una după ce expertul a explicat că și avocatul său fiind indisponibil, doi au fost repuși la cererea dnei C. și unul pentru că aceasta din urmă și-a schimbat avocatul.
La ultima audiere, judecătorul a stabilit prezentarea concluziilor părților la 8 martie 1988. noiembrie 1989. Printr-o ordonanță din 16 noiembrie 1989, al cărei text a fost depus la grefă la 18 decembrie 1989, instanța a ordonat o nouă expertiză, a numit un expert și a fixat depunerea jurământului în fața judecătorului pentru punerea în funcțiune la 3 aprilie 1990. În acea zi, judecătorul a numit un alt expert care a depus jurământul pentru că cel desemnat de tribunal s-a mutat, cele cinci audieri care au avut loc între 16 noiembrie 1990 și 2 noiembrie. Martie 1993 au fost reduse pentru că expertul nu a depus la grefa raportul său de competență.
Cele cinci audieri prevăzute între 29 octombrie 1993 și 13 decembrie 1994, trei au fost revocate din oficiu și două au fost depuse pentru a permite părților să prezinte concluziile lor, care au fost făcute la 7 noiembrie 1995. La tribunalul din fața camerei competente a fost stabilită la 26 februarie 1998 și tribunalul a constatat că părțile erau absente și a amânat cazul la 18 februarie 1998. În iunie 1998 menționând că, în cazul absenței la această dată, cauza ar fi înlăturată din rol, în timp ce în cazul prezenței datei lansării pledoariilor ar fi stabilită la 19 octombrie 2000. La 18 iunie 1998, părțile nu s-au prezentat și cauza a fost înlăturată din rol.
Reclamanții susțin că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Ö Õ Õ cu privire la această teză. 10. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 14 aprilie 1981 și s-a încheiat la 18 iunie 1998. 11. Prin urmare, a durat puțin peste 17 ani și două luni pentru o instanță. 12. Curtea amintește că a constatat în patru hotărâri din 28 iulie 1999 (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de obligația de a deține un termen rezonabil.
În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința de termen rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (2). Cu privire la aplicarea articolului 41 din convenție 14.În conformitate cu art. 41 din Convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite … Curtea constată că reclamanții nu au prezentat nicio cerere de satisfacție echitabilă.
Prin urmare, aceasta consideră că nu este necesar să li se acorde o sumă în acest sens. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, afirmă că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 21 decembrie 2000, în conformitate cu art. 77 alineatele (2) și (3) din Regulamentul de procedură. Vincent Berger Georg Ress Module Președinte
QUATRIÈME SECTION
AFFAIRE CATANIA ET ZUPPELLI c. ITALIE (Requête n° 45075/98) ARRÊT STRASBOURG 21 décembre 2000 DÉFINITIF 04/04/2001 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive. En l’affaire Catania et Zuppelli c. Italie, La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de : M. G. Ress , président , M. A. Pastor Ridruejo , M. B. Conforti , M. L. Caflisch , M. J. Makarczyk , M me N. Vajić , M. M. Pellonpää , juges , et de M. V. Berger , greffier de section ; Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 30 novembre 2000, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont des ressortissants italiens, M. Giuseppe Catania et M me Santa Zuppelli (« les requérants »), avaient saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 3 janvier 1996 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 18 décembre 1998 sous le numéro de dossier 45075/98. Les requérants sont représentés par M e F. Furnari, avocat à Catane. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
La Cour a déclaré la requête recevable le 28 septembre 1999. EN FAIT
Le 14 avril 1981, Mme C. déposa un recours en référé en dénonciation de nouvel œuvre devant le juge d’instance de Catane afin de faire suspendre des travaux réalisés par les requérants.
Le lendemain, le juge d’instance fixa la première audience au 21 avril 1981. Le jour venu, il ordonna une descente sur les lieux pour le 23 avril 1981. Après avoir examiné les lieux, le 2 mai 1981 le juge d’instance constata que les travaux étaient terminés, rejeta la demande de suspension et renvoya les parties devant le tribunal de Catane, compétent ratione valoris.
Mme C. reprit la procédure devant cette juridiction le 15 juin 1981. L’instruction commença le 21 juillet 1981. Après une audience, le 21 janvier 1982 le juge nomma un expert et ajourna l’affaire au 23 mars 1982 pour la prestation de serment. Des treize audiences prévues entre le 6 juillet 1982 et le 4 juin 1985, une fut renvoyée d’office, une en raison de l’absence des parties, dix car l’expert n’avait pas déposé au greffe son rapport d’expertise, et lors de la dernière audience un nouvel expert fut nommé. Les parties ne se présentèrent pas à l’audience du 28 juin 1985. Des neuf audiences qui eurent lieu entre le 22 octobre 1985 et le 15 décembre 1987, une fut ajournée car seul le premier expert était présent, une après que cet expert eut expliqué qu’il n’avait pu remplir les termes de son mandat car il devait rendre des rapports d’expertise pour des affaires pénales, deux car le second expert n’avait pas pu se rendre sur les lieux, Mme C. et son avocat étant indisponibles, deux furent remises à la demande de Mme C. et une car cette dernière avait changé d’avocat. Lors de la dernière audience, le juge fixa la présentation des conclusions des parties au 8 mars 1988. L’audience de plaidoiries devant la chambre compétente se tint le 9 novembre 1989. Par une ordonnance du 16 novembre 1989, dont le texte fut déposé au greffe le 18 décembre 1989 , le tribunal ordonna une nouvelle expertise, nomma un expert et fixa la prestation de serment devant le juge de la mise en état au 3 avril 1990.
Ce jour-là, le juge nomma un autre expert qui prêta serment car celui désigné par le tribunal avait déménagé. Les cinq audiences qui eurent lieu entre le 16 novembre 1990 et le 2 mars 1993 furent remises car l’expert n’avait pas déposé au greffe son rapport d’expertise. Des cinq audiences prévues entre le 29 octobre 1993 et le 13 décembre 1994, trois furent renvoyées d’office et deux le furent pour permettre aux parties de présenter leurs conclusions, ce qu’elles firent le 7 novembre 1995.
L’audience de plaidoiries devant la chambre compétente fut fixée au 26 février 1998. Le jour venu, le tribunal constata que les parties étaient absentes et ajourna l’affaire au 18 juin 1998 en précisant qu’en cas d’absence à cette date l’affaire serait rayée du rôle alors qu’en cas de présence la date de l’audience de plaidoiries serait fixée au 19 octobre 2000. Le 18 juin 1998, les parties ne se présentèrent pas et l’affaire fut rayée du rôle. EN DROIT I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
8. Les requérants allèguent que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…) »
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
La période à considérer a débuté le 14 avril 1981 et s'est terminée le 18 juin 1998.
Elle a donc duré un peu plus de dix-sept ans et deux mois, pour une instance.
La Cour rappelle avoir constaté dans quatre arrêts du 28 juillet 1999 (voir, par exemple, Bottazzi c. Italie [GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du « délai raisonnable ». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II. Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention
Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. »
La Cour constate que les requérants n'ont présenté aucune demande de satisfaction équitable. Partant, elle estime qu'il n'y a pas lieu de leur octroyer de somme à ce titre. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. Fait en français, puis communiqué par écrit le 21 décembre 2000, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement . Vincent Berger Georg Ress Greffier Président