SECȚIUNEA I CAUZA NATOLI c. ITALIA (solicitarea nr. 26161/95) HOTĂRÂREA STRASBURG 9 ianuarie 2001 În cazul în care cauza Natoli c. Italia Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care se află într-o cameră compusă din președintele meu Palm Thomassen dnii Ferrari Bravo Türmen Casadevall Zupančič Panțiru judecători O După ce s-a pronunțat în camera Consiliului la 14 decembrie 2000, hotărârea a fost luată la această dată, la această dată a procedurii, în conformitate cu dispozițiile care se aplică înainte de intrarea în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și a libertăților fundamentale, de către domnul Vincenzo Natoli. La 8 aprilie 1999. La originea cauzei se află o cerere (nr. 26161/95) îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului ( Septembrie 1994, în temeiul fostului articol 25 din Convenție. Reclamantul ridica mai multe obiecții cu privire la condițiile de detenție a acestuia și pretindea încălcarea art. 3, 5 alin. (4), 6, 8, 9 și 60 din Convenție, precum și a art. 2 din Protocolul nr. (1) Comisia a declarat cererea parțial admisibilă la 18 mai 1998 privind motivul întemeiat pe verificarea corespondenței reclamantului și a declarat cererea inadmisibilă pentru surplus. În raportul său din 20 octombrie 1998 (fostul articol 31 din Convenție) [1] , aceasta formulează un aviz unanim conform căruia a avut loc o încălcare a articolului 8 din Convenție din cauza controlului corespondenței reclamantului. În fața Curții, reclamantul, care a fost admis în beneficiul asistenței judiciare, este reprezentat de dl Silvia Egidi și Antonietta Confalonieri, avocate în baroul Perugia. Guvernul italian ( mai mult decât atât, guvernul italian) La 7 iulie 1999, Colegiul Marii Camere a decis că cauza trebuie examinată de una dintre secțiunile Curții (art. 100 din Regulamentul de procedură al Curții) președintele Curții a atribuit cauza primei secțiuni. Conforti, judecător ales în temeiul Italiei, care a luat parte la examinarea cauzei în cadrul Comisiei, este demascat (art. 28 din Regulamentul de procedură). Prin urmare, guvernul l-a desemnat pe dl Ferrari Bravo, judecător ales în temeiul San Marino, pentru a-i fi loc (art. 27 alineatul (2) din Convenție și art. 29 alineatul (1) din Regulamentul de procedură). După ce Curtea a decis, după consultarea părților, să nu aibă loc o ședință [art. 59 alineatul (2) în fine din Regulamentul de procedură], părțile au prezentat memorii scrise. Recurentul a fost arestat la 27 octombrie 1984 și a executat în prezent o pedeapsă cu închisoarea pe viață, în special în ceea ce privește condamnările care i-au fost impuse de tribunalul din Milano la data de 11 octombrie 1984. iulie 1989 și 11 iunie 1991 pentru asociere de răufăcători, crime, răpiri, violări de domiciliu, trafic de droguri. Toate pedepsele care i-au fost impuse au făcut obiectul unei decizii de cumul al pedepselor de către procurorul general în apropierea tribunalului de apel din Milano la 5 decembrie 1994. Decretul-lege din 8 iunie 1992, convertit în Legea nr La 20 iulie 1992, ministrul Justiției a adoptat un decret prin care impunea reclamantului, până la 20 iulie 1993, regimul special de detenție prevăzut la art. 41a din Legea privind administrația în cauză. Ministrul a considerat că o astfel de măsură este în special din motive de ordine publică și de securitate, având în vedere pericolul fenomenului mafiot, al reclamantului, în măsura în care acesta, potrivit rapoartelor polițienești, era presupus să mențină o legătură permanentă cu mediul de drept de origine și ținând seama de proselitismul exercitat de solicitant pe lângă alți deținuți. În ceea ce privește reclamantul, măsura în cauză a vizat în special interdicția de a se potrivi cu alți deținuți și cenzura asupra întregii corespondențe. Regimul special de detenție a fost prelungit cu șase luni în termen de 12 februarie 1997. 10. Interdicția de a se potrivi cu alți deținuți nu a mai fost impusă începând cu 1 august 1994. 11. În ceea ce privește cenzura corespondenței reclamantului, începând cu 30 ianuarie 1994, decretele ministeriale care subordonează aplicarea acestei măsuri la autorizarea prealabilă a autorității judiciare competente. 12. Din dosar reiese că, printr-un decret din 13 ianuarie 1995, judecătorul de aplicare a pedepselor lui Spoleto a ordonat ca întreaga corespondență a reclamantului să fie supusă vizei de cenzură, în sensul articolului 18 din Legea privind administrația. 13. După încheierea perioadei de aplicare a articolului 41a în ceea ce îl privește pe solicitant, și anume după 12 februarie 1997, cenzura corespondenței sale a fost menținută; într-adevăr, instanța de aplicare a pedepselor cu Spoleto nu a revocat decizia sa din 13 ianuarie 1995. 14. Scrisorile și observațiile pe care reclamantul le-a adresat Secretariatului Comisiei, în timpul și după aplicarea articolului bis cu privire la acesta, sunt deschiziționate și au o viză de cenzură din partea administrației Din dosar reiese că două scrisori trimise reclamantului de către fiica sa la 31 octombrie 1995 și respectiv 12 iulie 1996 au o viză de cenzură din închisoarea Spoleto. În cele din urmă, o viză de cenzură apare pe două scrisori, datate din 5 și respectiv 14 octombrie 1999, pe care reclamantul le-a schimbat cu avocații care îl reprezintă în fața Curții. II. DREPTUL ȘI PRACTICILE INTERNE PERTINENTE Regimul special de detenție și impactul acestuia asupra controlului corespondenței 16.L.41a din Legea privind administrația (Legea nr. 354 din 26) iulie 1975), în conținutul său modificat de Legea nr. 356 din 7 august 1992, atribuie ministrului justiției competența de a suspenda complet sau parțial aplicarea regimului de detenție obișnuit, așa cum prevede Legea nr. 354 din 1975, prin decret motivat și controlabil de către autoritatea judiciară, din motive de ordine și securitate publică, atunci când regimul obișnuit de detenție ar intra în conflict cu aceste din urmă cerințe. 17. Regimul special care decurge din art. 41a poate fi aplicat numai în cazul deținuților acuzați sau condamnați pentru infracțiunile menționate în art. 4a din aceeași lege, printre care și infracțiuni legate de activitățile mafiei. 18. Se prevede ca art. 41a să rămână în vigoare până la 31 decembrie 2000. nu conține nicio listă a restricțiilor permise, care trebuie să fie întocmită prin decretul ministrului justiției. La începutul aplicării sale, această dispoziție a fost interpretată ca atribuind, de asemenea, ministrului justiției competența de a da controlul corespondenței deținuților. 20. Cu toate acestea, Curtea Constituțională italiană (a se vedea Hotărârile nr 349 și 410 din 1993), pe baza articolului 15 din Constituție - care prevede în special că restricțiile la corespondență pot avea loc numai prin decizia motivată a autorității judiciare - a precizat că competența de a supune corespondența unui deținut unei vize de cenzură aparține exclusiv autorității judiciare. nu poate fi interpretat ca incluzând competența ministrului justiției de a lua măsuri în privința corespondenței deținuților. Prin urmare, este de competența autorității judiciare de a verifica corespondența, care este prevăzută în art. 18 din Legea privind administrația. Dispoziții relevante privind controlul corespondenței 21. În conformitate cu art. 18 din Legea nr. 354 din 26 iulie 1975, astfel cum a fost modificată prin art. 2 din Legea nr. 1 din 12 ianuarie 1977, autoritatea abilitată să decidă să supună corespondența deținuților unei vize de cenzură este instanța sesizată cu cauza (cu privire la instanța judecătorească sau instanța judecătorească) până la hotărârea de primă instanță și instanța de aplicare a culpelor în cursul desfășurării ulterioare a procedurii. Această dispoziție prevede, de asemenea, că magistratul competent poate dispune controlul corespondenței unui deținut printr-o decizie motivată, dar nu precizează cazurile în care o astfel de decizie poate fi luată. 22. Viza de cenzură în cauză constă în mod concret în l . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Această măsură de control nu poate rezulta în lacuna cuvintelor sau a frazelor, dar, după control, autoritatea judiciară poate: una sau mai multe litere nu pot fi prezentate. În acest caz, deținutul trebuie să fie imediat informat. Această ultimă măsură poate fi, de asemenea, ordonată provizoriu de către directorul închisorii, care trebuie însă să informeze autoritatea judiciară cu privire la aceasta. 23. În cele din urmă, în ceea ce privește acțiunile disponibile împotriva măsurii incriminate, Curtea de Casație a indicat în mai multe decizii că măsura în cauză constituie un act de natură administrativă. De asemenea, Comisia a afirmat, într-o jurisprudență constantă și bine stabilită, că legea italiană nu prevede căi de atac în această privință, nici măsura în cauză nu poate face obiectul unui recurs în casare, deoarece aceasta nu privește libertatea personală a deținuților (Curtea de Casație: Hotărârea nr. 3141 din 14 februarie 1990 și nr. 4687 din 4 februarie 1992). La art. 35 din Legea privind administrația în cauză prevede că deținuții pot depune cereri sau reclamații sub pliere sigilate următoarelor autorități: director al penitenciarului, inspectori, director general al instituțiilor penitenciare și ministru al justiției îl judecă să aplice pedepsele autorităților judiciare și sanitare care inspectează penitenciarul Președintele Consiliului Regional, președintele Republicii 25. Pentru a face legislația italiană în conformitate cu principiile dezvoltate de Curte în cauzele Diana și Domenichini (hotărârile Diana c. Italia din 15 noiembrie 1996, Rec., 1996-V, p. 1765-1779, și Domenichini c. Italia din 15 noiembrie 1996, Rec., 1996-V., p. 1789-1803), la 23 iulie 1999, ministrul Justiției a prezentat Senatului un proiect de lege care viza modificarea Legii privind administrația în două puncte. 26. În primul rând, proiectul de lege propunea o modificare a articolului 35 din această lege, în sensul includerii Curții printre autoritățile cărora deținuții le pot adresa pliuri sigilate. 27. În al doilea rând, acest proiect de lege prevedea introducerea unui articol (18b) ) având în vedere că orice corespondență a deținuților, cu excepția celei adresate autorităților menționate la art. 35, poate fi supusă unei vize de cenzură, pentru perioade de cel mult șase luni, cu scopul de a evita instanța judecătorească sau de a proteja securitatea instituțiilor penitenciare sau secretul investigațiilor judiciare. 28. Conform informațiilor de care dispune până în prezent Curtea, proiectul de lege în cauză nu a fost aprobat de Parlamentul italian. 29. Pe de altă parte, printr-un decret care a intrat în vigoare la 6 septembrie 2000, președintele Republicii a adoptat un nou regulament al instituțiilor penitenciare. La art. 38, acest decret prevede în special că corespondența adresată de un deținut unor organizații internaționale care vizează protecția drepturilor omului nu poate face obiectul unei vize de cenzură. 30. În cererea sa adresată Curții și în memoriul său, recurentul reiterează toate obiecțiile pe care le prezentase deja Comisiei. 31. Guvernul observă că singurul motiv declarat admisibil de Comisie este acela care se referă la controlul corespondenței reclamantului și, prin urmare, guvernul susține că Curtea nu va putea examina obiecțiunile declarate inadmisibile. 32. Curtea amintește că obiectul litigiului care i-a fost prezentat este reglementat de decizia Comisiei privind admisibilitatea. Prin urmare, aceasta nu are competența de a retrăi doleanțe declarate inadmisibile (hotărârea Süssmann c. Germania din 16 septembrie 1996, Rec., 1996-IV, p. 1169, § 29; Hotărârea Leutscher c. Țările de Jos din 26 martie 1996, Rec., 1996-II, p. 434, § 22). Cu toate acestea, la 18 mai 1998, Comisia a reținut toate mijloacele de fond rezervate PRIVIND încălcarea art. 8 din Convenția 35. Reclamantul se plânge în temeiul art. 8 din Convenția privind controlul pe care autoritățile penitenciare le-au exercitat asupra corespondenței sale cu familia sa, cu Comisia și cu avocatul care îl reprezintă în fața Curții. 36. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale personale și familiale, a domiciliului și a corespondenței. O autoritate publică nu poate interveni în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, securitatea publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralității sau protecția drepturilor și libertăților altei țări. 37. Reclamantul observă că corespondența sa a fost cenzurată în timpul și după perioada de aplicare a regimului special. Acesta susține că, în niciun moment această interferență nu se bazează pe o bază legală, în măsura în care, la începutul perioadei de aplicare a regimului special de detenție, controlul corespondenței a fost ordonat de către ministru și nu de către autoritatea judiciară, iar acest lucru a fost recunoscut ca fiind ilegal de către Curtea Constituțională. În al doilea rând, reclamantul observă că art. 18 din Legea privind administrația în cauză a fost deja judecat de Curte ca neavând o bază legală precisă și suficientă. În cele din urmă, în ceea ce privește hotărârea Campbell, reclamantul arată că corespondența sa cu Comisia și cu avocatul care îl reprezintă în fața Curții a fost decăzută și supusă vizei de cenzură. În plus, reclamantul susține că această ingerință nu este justificată în sensul articolului 8 alineatul (2) din convenție și nu este necesară într-o societate democratică. 38. Guvernul, fără a recunoaște o încălcare a convenției, a indicat că, la 23 iulie 1999, un proiect de modificare a articolelor 18 și 35 din Legea privind administrația în cauză a fost prezentată Senatului (§ 25-27 de mai sus). În plus, circularele, dintre care cea mai recentă dată din 19 iulie 1999, au fost difuzate administrațiilor penitenciare, pentru a evita ca corespondența adresată Curții să fie decăzută și să fie supusă unei vize de cenzură. Prin urmare, guvernul consideră că au fost adoptate măsuri oportune pentru rezolvarea cauzelor referitoare la corespondența deținuților. 39. Comisia a exprimat în unanimitate la aviz că art. 8 din Convenție a fost încălcat în speță, pe motiv că controlul corespondenței reclamantului nu era prevăzut de legea 40. Curtea consideră că a avut loc în acest caz. intervenția unei autorități publice în exercitarea dreptului reclamantului de a-și respecta corespondența garantată în temeiul alin. (1) din art. 41. Această intervenție nu respectă această dispoziție, cu excepția cazului în care, conform legii, aceasta urmărește unul sau mai multe obiective legitime în conformitate cu alin. (2) și, în plus, este necesară, într-o societate democratică pentru a le atinge (Labita c. Italia) [GC], nr. 26772/94, § 179, care urmează să apară în EHR 2000). 42. În ceea ce privește legalitatea ingerinței, în perioada inițială de aplicare a regimului special de detenție, și anume de la 20 iulie 1992 la 30 ianuarie 1994, Curtea constată că controlul corespondenței reclamantului se baza pe site-ul ministrului justiției, adoptat în temeiul articolului 41a din Legea privind administrația (§ 8-11 de mai sus). 43. Curtea ia notă de faptul că Curtea Constituțională italiană a afirmat că ministrul justiției nu este competent să ia măsuri privind corespondența deținuților și, prin urmare, și-a depășit competențele în sensul dreptului italian (§ 20 de mai sus). Prin urmare, controlul corespondenței reclamantului în perioada în cauză nu era prevăzut de lege. În sensul articolului 8 din Convenție. 44. În ceea ce privește perioada ulterioară, Curtea arată că controlul corespondenței a fost comandat de instanța de aplicare a pedepselor lui Spoleto (§ 12-13 de mai sus), în sensul articolului 18 din Legea privind administrația în cauză. Or, Curtea a afirmat deja că art. 18 menționat anterior, care nu reglementează nici durata măsurilor de control al corespondenței deținuților, nici motivele care ar putea justifica aceste măsuri, nu a indicat cu suficientă claritate domeniul de aplicare și modalitățile de exercitare a puterii de apreciere a autorităților competente în domeniul respectiv (hotărârile Diana c. Italia, citată anterior, pp. 1775-1776, §§ 32-33 și Domenichini c. Italia, citată anterior, pp. 1799-1800, §§ 32-33). 45. Curtea subliniază că, până în prezent, proiectul de lege prezentat Senatului de către ministrul justiției și care vizează o modificare a Legii privind administrația în vederea respectării hotărârilor Curții în cauzele Diana și Domenichini menționate anterior nu pare să fi reușit (a se vedea punctul 28 de mai sus). Este adevărat că noul regulament al instituțiilor de penitență care a intrat în vigoare la 6 septembrie 2000 prevede interdicția de a cenzura corespondența adresată Curții (punctul 29 de mai sus). Cu toate acestea, această modificare legislativă nu afectează art. 18 din Legea privind administrația în cauză, care este considerată de Curte drept o bază legală insuficientă. Mai multe alte cereri privind, de asemenea, controlul corespondenței deținutelor sunt, de altfel, în curs de desfășurare în fața Curții. 46. În concluzie, în nici un moment măsurile de control al corespondenței reclamantului nu sunt prevăzute de lege În sensul articolului 8 din Convenție, această concluzie face inutilă verificarea, în speță, a respectării celorlalte cerințe de la alineatul (2) din art. 8. Prin urmare, a avut loc o încălcare a acestui articol. III. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. În acest sens, Curtea consideră că, în circumstanțele cauzei, constatarea încălcării Convenției constituie în sine o satisfacție echitabilă (hotărârea Diana c. Italia, citată anterior, p. 1778, § 44; Hotărârea Domenichini, citată anterior, p. 1802, §; Hotărârea Messina c. Italia (nr. 2) din 28 septembrie 2000, § 101). Candidatul a fost admis în beneficiul asistenței judiciare în fața Comisiei și a Curții. Reprezentanții reclamantului solicită diferența dintre suma percepută în cadrul asistenței judiciare în cadrul procedurii în fața Comisiei și a Curții (4 100 ð și, respectiv, 2 000 ï, pentru un total de 6 100 ï, adică 1 800 613 ï ITL) și costul real al apărării, calculat pe baza baremului național (13 703 000 ITL, adică 46 422,14 FF), plus TVA (taxa pe valoarea adăugată) și CCP (contribuie la fondul de previzionare al avocaților). 52. [GC], nr. 31195/96, § 79, CEDO 1999-II Scozzari și Giunta c. Italia , [GC], nr. 39221/98 și 41963/98, § 258, CEDH 2000. În aplicarea acestor principii, Comisia consideră că a alocat în mod rezonabil reprezentanților reclamantului suma de 4 000 000 000 ITL pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, minus 6 100 de franci francezi deja percepute pentru asistența judiciară acordată de Consiliul Europei.interese moratorii 54. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri a fost de 2,5 % laan. prin aceste motive, instana, la o anmité, A declarat că a existat o încălcare a articolului 8 din Convenie A declarat că constatarea unei încălcări oferă în sine o satisfacie echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamanta Dit că statul pârât trebuie să plătească avocaților reclamantului, în termen de trei luni, 4 000 000 (patru milioane) de lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, minus suma plătită de Consiliul Europei în cadrul asistenței judiciare că această sumă va fi de marire a unui interes simplu de 2,5 % laan de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, precum și orice sumă datorată în temeiul TVA și CCP respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcut în franceză și apoi comunicat în scris la 9 ianuarie 2001 în conformitate cu art. 77 § 2 și 3 din Regulamentul Curții. Michael O O copie a raportului Comisiei este disponibilă la grefa Curții
PREMIÈRE SECTION
c. ITALIE
(Requête n° 26161/95)
ARRÊT
9 janvier 2001
En l’affaire Natoli c. Italie
,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant en une chambre composée de
:
M
mes
E.
Palm
,
présidente
,
W.
Thomassen
,
MM.
L.
Ferrari
Bravo
,
R.
Türmen
,
J.
Casadevall
,
B.
Zupančič
,
T.
Panțîru
,
juges
,
et
de
M.
M.
O’Boyle
,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 14 décembre 2000,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
L’affaire a été déférée à la Cour, conformément aux dispositions qui s’appliquaient avant l’entrée en vigueur du Protocole n° 11 à la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»), par M. Vincenzo Natoli («
le requérant
»), le 8 avril 1999.
2.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n° 26161/95) dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme («
la Commission
») le 14
septembre 1994, en vertu de l’ancien article 25 de la Convention. Le requérant soulevait plusieurs griefs portant sur les conditions de sa détention et alléguait la violation des articles 3, 5 § 4, 6, 8, 9 et 60 de la Convention ainsi que de l’article 2 du Protocole n°
1.La Commission a déclaré la requête partiellement recevable le 18 mai 1998 quant au grief tiré du contrôle de la correspondance du requérant et a déclaré la requête irrecevable pour le surplus. Dans son rapport du 20 octobre 1998 (ancien article 31 de la Convention)
[1]
, elle formule l’avis unanime qu’il y a eu violation de l’article 8 de la Convention en raison du contrôle de la correspondance du requérant.
3.
Devant la Cour, le requérant, qui a été admis au bénéfice de l’assistance judiciaire, est représenté par M
es
Silvia Egidi et Antonietta Confalonieri, avocates au barreau de Perugia. Le gouvernement italien («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M. Umberto Leanza, et son co-agent, M. Vitaliano Esposito.
4.
Le 7 juillet 1999, le collège de la Grande Chambre a décidé que l’affaire devait être examinée par une des sections de la Cour (article 100 du règlement de la Cour («
le règlement
»). Le Président de la Cour a attribué l’affaire à la première section. M. B. Conforti, juge élu au titre de l’Italie, qui avait pris part à l’examen de la cause au sein de la Commission, s’est déporté (article 28 du règlement). En conséquence, le Gouvernement a désigné M. L. Ferrari Bravo, juge élu au titre de Saint-Marin, pour siéger à sa place (articles 27 § 2 de la Convention et 29 § 1 du règlement).
5.
La Cour ayant décidé, après consultation des parties, qu’il n’y avait pas lieu de tenir une audience (article 59 § 2
in fine
du règlement), les parties ont soumis des mémoires écrits.
I.
6.
Le requérant a été arrêté en date du 27 octobre 1984. Il purge actuellement une peine d’emprisonnement à perpétuité qui concerne notamment les condamnations qui lui ont été infligées par la cour d’assises d’appel de Milan le 11
juillet 1989 et le 11 juin 1991 pour association de malfaiteurs, meurtres, enlèvement, violation de domicile, trafic de stupéfiants. L’ensemble des peines qui lui ont été infligées a fait l’objet d’une décision de cumul des peines par le procureur général près la cour d’appel de Milan en date du 5 décembre 1994.
7.
Le décret-loi n 306 du 8 juin 1992, converti en la loi n 356 du 1er août 1992, a introduit dans la loi sur l’administration pénitentiaire (loi n
354 de 1975) l’article 41
bis
. Cette disposition prévoit un régime spécial pour les détenus ayant été condamnés pour des infractions graves, qui déroge aux conditions fixées par la loi sur l’administration pénitentiaire.
8.
Le 20 juillet 1992, le ministre de la Justice prit un arrêté imposant au requérant, jusqu’au 20 juillet 1993, le régime spécial de détention prévu par l’article 41
bis
de la loi sur l’administration pénitentiaire. Le ministre considéra que pareille mesure s’imposait notamment pour des raisons d’ordre public et de sécurité compte tenu de la dangerosité du phénomène mafieux, de celle du requérant dans la mesure où celui-ci, selon des rapports de police, était présumé maintenir un lien permanent avec le milieu criminel d’origine et compte tenu du prosélytisme exercé par le requérant auprès d’autres détenus. A l’égard du requérant, la mesure en question entraînait en particulier
l’interdiction de correspondre avec d’autres détenus et la censure sur toute la correspondance.
9.
Le régime spécial de détention fut prorogé de six mois en six mois jusqu’au 12 février 1997.
10.
L’interdiction de correspondre avec d’autres détenus ne fut plus ordonnée à partir du 1er août 1994.
11.
Quant à la censure de la correspondance du requérant, à partir du 30
janvier 1994, les arrêtés ministériels soumirent l’application de cette mesure à l’autorisation préalable de l’autorité judiciaire compétente.
12.
Il ressort du dossier que, par un décret du 13 janvier 1995, le juge d’application des peines de Spoleto ordonna que toute la correspondance du requérant fût soumise au visa de censure, au sens de l’article 18 de la loi sur l’administration pénitentiaire.
13.
Après la fin de la période d’application de l’article 41
bis
à l’égard du requérant, à savoir après le 12 février 1997, la censure de sa correspondance a été maintenue. En effet, le juge d’application des peines de Spoleto n’a pas révoqué sa décision du 13 janvier 1995.
14.
Les lettres ainsi que les observations que le requérant a adressées au Secrétariat de la Commission, pendant et après l’application de l’article
41
bis
à l’égard de celui-ci, sont décachetées et ont un visa de censure de l’administration pénitentiaire.
15.
Il ressort du dossier que deux courriers envoyés au requérant par sa fille respectivement les 31 octobre 1995 et 12 juillet 1996 ont un visa de censure de la prison de Spoleto. Enfin, un visa de censure apparaît sur deux courriers, datés respectivement des 5 et 14 octobre 1999, que le requérant a échangés avec les avocates qui le représentent devant la Cour.
II.
A.
Le régime spécial de détention et son incidence sur le contrôle de la correspondance
16.
L’article 41
bis
de la loi sur l’administration pénitentiaire (loi n° 354 du 26
juillet 1975), dans sa teneur modifiée par la loi n° 356 du 7 août 1992, attribue au ministre de la Justice le pouvoir de suspendre complètement ou partiellement l’application du régime pénitentiaire ordinaire, tel que prévu par la loi n° 354 de 1975, par arrêté motivé et contrôlable par l’autorité judiciaire, pour des raisons d’ordre et de sûreté publics, lorsque le régime ordinaire de détention serait en conflit avec ces dernières exigences.
17.
Le régime spécial découlant de l’article 41
bis
peut être appliqué uniquement à l’égard des détenus poursuivis ou condamnés pour les délits visés à l’article 4
bis
de la même loi, parmi lesquels figurent des délits liés aux activités de la mafia.
18.
Il est prévu que l’article 41
bis
demeure en vigueur jusqu’au 31
décembre 2000.
19.
L’article 41
bis
ne contient aucune liste des restrictions autorisées, celle-ci devant être établie par arrêté du ministre de la Justice. Au début de son application, cette disposition a été interprétée comme attribuant également, au ministre de la Justice, le pouvoir d’ordonner le contrôle de la correspondance du détenu.
20.
Toutefois, la Cour constitutionnelle italienne (voir les arrêts n
o
349 et
410 de 1993), se fondant sur l’article 15 de la Constitution - qui prévoit notamment que les restrictions à la correspondance peuvent avoir lieu uniquement sur décision motivée de l’autorité judiciaire - a précisé que le pouvoir de soumettre la correspondance d’un détenu à un visa de censure appartient exclusivement à l’autorité judiciaire. Par conséquent, l’article
41
bis
ne peut être interprété comme incluant le pouvoir, pour le ministre de la Justice, de prendre des mesures à l’égard de la correspondance des détenus. De ce fait, il revient à l’autorité judiciaire d’ordonner le contrôle de la correspondance, mesure qui est prévue par l’article 18 de la loi sur l’administration pénitentiaire.
B.
Dispositions pertinentes en matière de contrôle de la correspondance
21.
Selon l’article 18 de la loi n° 354 du 26 juillet 1975, tel que modifié par l’article 2 de la loi n° 1 du 12 janvier 1977, l’autorité habilitée à décider de soumettre la correspondance des détenus à un visa de censure est le juge saisi de l’affaire (qu’il s’agisse de la juridiction d’instruction ou de la juridiction de jugement) jusqu’à la décision de première instance, et le juge d’application des peines pendant le déroulement ultérieur de la procédure. Cette disposition prévoit également que le magistrat compétent peut ordonner le contrôle de la correspondance d’un détenu par décision motivée, mais ne précise pas les cas dans lesquels une telle décision peut être prise.
22.
Le visa de censure en question consiste concrètement en l’interception et la lecture par l’autorité judiciaire qui l’a ordonnée, par le directeur de la prison ou par le personnel pénitentiaire désigné par ce dernier, de toute la correspondance du détenu qui fait l’objet d’une telle mesure, ainsi qu’en l’apposition d’un cachet sur les lettres, qui sert à prouver la réalité dudit contrôle (voir également l’article 36 du décret du président de la République n° 431 du 29 avril 1976, d’application de la loi n° 354 ci-dessus). Cette mesure de contrôle ne peut pas résulter en l’effacement de mots ou de phrases mais, après le contrôle, l’autorité judiciaire peut ordonner qu’une ou plusieurs lettres ne soient pas remises. Dans ce cas, le détenu doit en être aussitôt informé. Cette dernière mesure peut également être ordonnée provisoirement par le directeur de la prison, qui doit toutefois en informer l’autorité judiciaire.
23.
Enfin, quant aux recours disponibles contre la mesure incriminée, la Cour de cassation a indiqué dans plusieurs décisions que la mesure litigieuse constitue un acte de nature administrative. Elle a par ailleurs affirmé, dans une jurisprudence constante et bien établie, que la loi italienne ne prévoit pas de voies de recours à cet égard, la mesure en question ne pouvant pas non plus faire l’objet d’un pourvoi en cassation, car elle ne concerne pas la liberté personnelle du détenu (Cour de cassation : arrêts n°
3141 du 14 février 1990 et n° 4687 du 4 février 1992).
24.
L’article 35 de la loi sur l’administration pénitentiaire prévoit que les détenus peuvent adresser des demandes ou réclamations sous pli scellé aux autorités suivantes
:
-
le directeur du pénitencier, les inspecteurs, le directeur général des établissements pénitentiaires et le ministre de la Justice
;
-
le juge d’application des peines
;
-
les autorités judiciaires et sanitaires qui inspectent le pénitencier
;
-
le président du conseil régional
;
-
le président de la République.
25.
Dans le souci de rendre la législation italienne conforme aux principes développés par la Cour dans les affaires Diana et Domenichini (arrêts Diana c. Italie du 15 novembre 1996,
Recueil
1996-V, pp. 1765-1779, et Domenichini c. Italie du 15 novembre 1996,
Recueil
1996-V, pp.
1789-1803), le 23 juillet 1999, le ministre de la Justice a présenté au Sénat un projet de loi visant la modification de la loi sur l’administration pénitentiaire sur deux points.
26.
En premier lieu, le projet de loi proposait une modification de l’article 35 de cette loi, dans le sens d’inclure la Cour parmi les autorités auxquelles les détenus peuvent adresser des plis scellés.
27.
En deuxième lieu, ce projet de loi prévoyait l’insertion d’un article (18
ter
) disposant que toute correspondance des détenus, mise à part celle adressée aux autorités mentionnées à l’article 35, pouvait être soumise à un visa de censure, pour des périodes non supérieures à six mois, dans le but d’éviter la commission d’infractions ou de protéger la sûreté des établissements pénitenciers ou le secret des investigations judiciaires.
28.
Selon les informations dont la Cour dispose à ce jour, le projet de loi en cause n’a pas été approuvé par le Parlement italien.
29.
Par ailleurs, par un décret entré en vigueur le 6 septembre 2000, le Président de la République a adopté un nouveau règlement des établissements pénitenciers. A son article 38, ce décret prévoit notamment que la correspondance adressée par un détenu à des organisations internationales visant la protection des droits de l’homme ne peut être soumise à visa de censure.
i.
30.
Dans sa requête à la Cour et dans son mémoire, le requérant réitère l’ensemble des griefs qu’il avait déjà soumis à la Commission.
31.
Le Gouvernement fait observer que le seul grief déclaré recevable par la Commission est celui qui porte sur le contrôle de la correspondance du requérant. Par conséquent, le Gouvernement soutient que la Cour ne pourra pas examiner les griefs déclarés irrecevables.
32.
La Cour rappelle que l’objet du litige qui lui est déféré se trouve délimité par la décision de la Commission sur la recevabilité. Dès lors, elle n’a pas compétence pour faire revivre des doléances déclarées irrecevables (arrêt Süssmann c. Allemagne du 16 septembre 1996,
Recueil
1996-IV, p.
1169, § 29
; arrêt Leutscher c. Pays-Bas du 26 mars 1996,
Recueil
1996-II, p. 434, § 22).
33.
Or, la Commission a retenu, le 18 mai 1998, « tous moyens de fond réservés
», le grief du requérant concernant le contrôle de sa correspondance (article 8 de la Convention), puis elle a formulé, le 20 octobre 1998, l’avis qu’il y avait eu violation de cette disposition.
34.
Par conséquent, la Cour peut connaître uniquement du grief tiré du contrôle de la correspondance du requérant.
iI.
SUR La violation de l’article 8 de la Convention
35.
Le requérant se plaint au titre de l’article 8 de la Convention du contrôle que les autorités pénitentiaires ont exercé sur sa correspondance avec sa famille, avec la Commission et avec l’avocate qui le représente devant la Cour.
36.
L’article 8 de la Convention dispose
:
«
1.
Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance.
2.
Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien-être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.
»
37.
Le requérant observe que sa correspondance a été censurée pendant et après la période d’application du régime spécial. Il soutient qu’à aucun moment cette ingérence ne s’est fondée sur une base légale, dans la mesure où, au début de la période d’application du régime spécial de détention, le contrôle de la correspondance a été ordonné par le ministre et non pas par l’autorité judiciaire, et cela a été reconnu comme étant illégal par la Cour constitutionnelle. Ensuite, le requérant fait observer que l’article 18 de la loi sur l’administration pénitentiaire a déjà été jugé par la Cour comme ne constituant pas une base légale précise et suffisante. Enfin, se référant à l’arrêt Campbell, le requérant indique que sa correspondance avec la Commission et l’avocate qui le représente devant la Cour a été décachetée et soumise au visa de censure. De surcroît, le requérant soutient que cette ingérence n’est pas justifiée au sens de l’article 8 § 2 de la Convention et n’est pas nécessaire dans une société démocratique.
38.
Le Gouvernement, sans reconnaître une violation de la Convention, a indiqué que, le 23 juillet 1999, un projet visant la modification des articles
18 et 35 de la loi sur l’administration pénitentiaire a été présenté au Sénat (§§ 25-27 ci-dessus). En outre, des circulaires, dont la plus récente date du 19 juillet 1999, ont été diffusées auprès des administrations pénitentiaires, afin d’éviter que le courrier adressé à la Cour soit décacheté et soumis à un visa de censure. Le Gouvernement estime par conséquent que des mesures opportunes pour résoudre les affaires concernant la correspondance des détenus ont été adoptées.
39.
La Commission a exprimé à l’unanimité l’avis que l’article 8 de la Convention avait été violé en l’espèce, au motif que le contrôle de la correspondance du requérant n’était pas «
prévu par la loi
».
40.
La Cour estime qu’il
y a eu «
ingérence d’une autorité publique
» dans l’exercice du droit du requérant au respect de sa correspondance garanti par le paragraphe
1 de l’article
8.
41.
Pareille ingérence méconnaît cette disposition sauf si, «
prévue par la loi
», elle poursuit un ou des buts légitimes au regard du paragraphe
2 et, de plus, est «
nécessaire, dans une société démocratique
» pour les atteindre (
Labita c. Italie
[GC], n° 26772/94, § 179, à paraître dans ECHR 2000).
42.
Quant à la légalité de l’ingérence, dans la période initiale d’application du régime spécial de détention, à savoir du 20 juillet 1992 au 30 janvier 1994, la Cour constate que le contrôle de la correspondance du requérant se fondait sur l’arrêté du ministre de la Justice pris en application de l’article 41
bis
de la loi sur l’administration pénitentiaire (§§ 8-11 ci- dessus).
43.
La Cour note que la Cour constitutionnelle italienne a dit que le ministre de la Justice n’est pas compétent pour prendre des mesures concernant la correspondance des détenus, et avait donc dépassé ses compétences au sens du droit italien (§ 20 ci-dessus). Le contrôle de la correspondance du requérant dans la période en question n’était donc pas «
prévu par la loi
» au sens de l’article 8 de la Convention.
44.
Pour ce qui est de la période postérieure, la Cour relève que le contrôle de la correspondance a été ordonné par le juge d’application des peines de Spoleto (§§ 12-13 ci-dessus), au sens de l’article 18 de la loi sur l’administration pénitentiaire. Or, la Cour a déjà dit que ledit article 18, qui ne réglemente ni la durée des mesures de contrôle de la correspondance des détenus, ni les motifs pouvant les justifier, n’indique pas avec assez de clarté l’étendue et les modalités d’exercice du pouvoir d’appréciation des autorités compétentes dans le domaine considéré (arrêts Diana c. Italie, précité, pp. 1775-1776, §§ 32-33 et Domenichini c. Italie, précité, pp. 1799-1800, §§ 32-33).
45.
La Cour souligne qu’à ce jour, le projet de loi présenté au Sénat par le ministre de la Justice et visant une modification de la loi sur l’administration pénitentiaire en vue de se conformer aux arrêts de la Cour dans les affaires Diana et Domenichini précitées ne semble pas avoir abouti (§ 28 ci-dessus). Il est vrai que le nouveau règlement des établissements pénitenciers entré en vigueur le 6 septembre 2000 prévoit l’interdiction de censurer le courrier adressé à la Cour (§ 29 ci-dessus). Il en demeure néanmoins que cette modification législative ne touche pas à l’article 18 de la loi sur l’administration pénitentiaire, disposition jugée par la Cour comme constituant une base légale insuffisante. Plusieurs autres requêtes concernant également le contrôle de la correspondance des détenus sont d’ailleurs pendantes devant la Cour.
46.
En conclusion, à aucun moment les mesures de contrôle de la correspondance du requérant n’étaient «
prévues par la loi
» au sens de l’article 8 de la Convention. Cette conclusion rend superflu de vérifier en l’espèce le respect des autres exigences du paragraphe 2 de l’article 8. Il y a donc eu violation de cet article.
III.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
47.
Aux termes de l
’
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
48.
Le requérant réclame une somme de 60
000
000 lires italiennes, tout préjudice confondu.
49.
Le Gouvernement n’a pas présenté d’observations sur ce point.
50.
La Cour considère que dans les circonstances de l’affaire le constat de violation de la Convention constitue en soi une satisfaction équitable (arrêt Diana c. Italie, précité, p. 1778, § 44
; arrêt Domenichini précité, p.
1802, §
45
; arrêt
Messina c. Italie
(n° 2) du 28 septembre 2000, § 101).
B.
Frais et dépens
51.
Le requérant a été admis au bénéfice de l’assistance judiciaire devant la Commission et devant la Cour. Les représentantes du requérant réclament la différence entre la somme perçue au titre de l’assistance judiciaire dans la procédure devant la Commission et devant la Cour (respectivement 4
100
FF et 2
000
FF, pour un total de 6
100
FF, soit 1
800
613
ITL) et le coût réel de la défense, calculé selon le barème national (13
703
000
ITL, soit 46
422,14
FF), plus TVA (taxe sur la valeur ajoutée) et CAP (contribution à la caisse de prévoyance des avocats).
52.
Le Gouvernement n’a pas présenté de commentaires sur ce point.
53.
La Cour a apprécié la demande à la lumière des principes se dégageant de sa jurisprudence (arrêts
Nikolova c. Bulgarie
[GC], n°
;
Scozzari et Giunta c. Italie
, [GC], n°
39221/98 et 41963/98, § 258, CEDH 2000).
Appliquant ces principes, elle juge raisonnable d’allouer aux représentantes du requérant la somme de 4
000
000
ITL pour frais et dépens, moins les 6
100
francs français déjà perçus au titre de l’assistance judiciaire accordée par le Conseil de l’Europe.
C.
Intérêts moratoires
54.
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d’intérêt légal applicable en Italie à la date de l’adoption du présent arrêt était de 2,5
% l’an.
par ces motifs, la cour, À l’unanimitÉ,
1.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 8 de la Convention
;
2.
Dit
que le constat d’une violation fournit en soi une satisfaction équitable suffisante pour le dommage moral subi par le requérant
;
3.
Dit
a)
que l’Etat défendeur doit verser aux avocates du requérant, dans les trois mois, 4
000
000 (quatre millions) lires italiennes pour frais et dépens, moins le montant versé par le Conseil de l’Europe dans le cadre de l’assistance judiciaire
;
b)
que cette somme sera à majorer d’un intérêt simple de 2,5
% l’an à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ainsi que tout montant dû au titre de la TVA et de la CAP
;
4.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le
9 janvier 2001 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour.
Michael
O’Boyle
Elisabeth
Palm
Greffier
Présidente
1.
Une copie du rapport de la Commission est disponible auprès du greffe de la Cour