AFFAIRE ONORI c. ITALIE

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA ONORI c. ITALIA (solicitarea nr. 49320/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 6 decembrie 2001 DEFINITIVF 06/03/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Onori c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), care se află într-o cameră compusă din dnii Res președinte Cabral Barreto Caflisch Türmen Zupančič H.S. Greve judecători Ferrari Bravo, judecător ad hoc, și al domnului V. Berger grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 15 noiembrie 2001, Rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și a cărei resortisant italian, domnul Maria Grazia Onori ( reclamanta a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 12 februarie 1998 în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale (inclusiv Convenția privind Drepturile Omului). Cererea a fost înregistrată la 2 iulie 1999 sub numărul de dosar 49320/99. Recurenta este reprezentată de M. P. Iorio, avocat la Roma. Guvernul italian este reprezentat de agentul său, dl Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea (prima secțiune) a declarat cererea admisibilă la 28 noiembrie 2000. La 1 noiembrie 2001, Curtea și-a reformulat secțiunile [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Prezenta cerere a fost atribuită noii secțiuni. Printr-un act notificat la 26 octombrie 1988, domnul A.M., soțul recurentei a numit-o pe aceasta în fața Tribunalului din Roma pentru a obține, după separarea lor de drept, separarea bunurilor lor. Prima audiere a avut loc la 10 ianuarie 1989. La 8 iunie 1989, reclamantul a solicitat numirea unui expert; judecătorul pentru punerea în funcțiune a fost de acord cu aceasta la 14 iulie 1989; expertul nu s-a prezentat la ședința din 23 noiembrie 1989, judecătorul și-a retras mandatul, a respins anumite cereri ale reclamantei, l-a invitat pe reclamant să furnizeze un document și l-a fixat pe 5 aprilie 1990 următoarea ședință. După o trimitere din oficiu, noul expert, numit de judecător la 15 decembrie 1989, a depus jurământul la 22 aprilie 1991. Cele trei ședințe care au urmat până la 25 mai 1992 au fost amânate până la depunerea raportului de expertiză. După o nouă trimitere, la 14 decembrie 1992, necesară pentru a permite părților să examineze raportul, la 15 decembrie 1992. Martie 1993 judecătorul a ordonat prezentarea unei terțe persoane la ședința din 4 octombrie 1993. Această înfățișare nu a avut loc decât la 19 noiembrie 1993 după o altă trimitere din oficiu. Ședința din 18 februarie 1994 a fost trimisă la cererea părților și apoi la cea din 24 iunie 1994 din cauza grevei avocaților. La 27 ianuarie 1995, judecătorul a solicitat depunerea anumitor documente. Audierile din 20 octombrie 1995 și 1 martie 1996 au fost trimise la cererea părților. Ședințele din 31 octombrie 1996 și 13 iunie 1997 au fost amânate la cererea dlui A.M. care nu reușise să obțină documentele solicitate de judecător din cauza întârzierii atribuite autorității care trebuia să i le elibereze. Între 27 martie 1998 și 12 martie 1999, cauza a fost retrimisă de trei ori pentru a permite prezentarea documentelor. La 12 martie 1999, judecătorul a stabilit o ședință la 20 octombrie 1999. 10. Potrivit informațiilor furnizate de reclamantă, cauza a fost prezentată la 27 ianuarie 2000, data la care a avut loc o ședință și judecătorul a pronunțat o hotărâre al cărei text a fost depus la grefă la 8 martie 2000. În conformitate cu prevederile art. 6 alin. (1) din Convenție, orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 12. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 26 octombrie 1988 și a fost încheiată la 8 martie 2000.14. Prin urmare, a durat mai mult de 11 ani și patru luni pentru o instanță. 15. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de obligația de termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. (1). Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința termenului rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă că nu este posibil ca consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Recurenta solicită 50 000 000 de lire italiene pentru prejudiciile materiale și morale pe care le-ar fi suferit. 19. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere. În schimb, aceasta consideră că este necesar să se acorde recurentei 14 000 de euro pentru prejudiciu moral. Interese moratorii 20. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3,5% l an. PE CES MOTIVE, CURTEA, ÎN Lprecum UNANIMITATE, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească recurentei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenție, 14 000 EUR (14 000 EUR) pentru daune morale pe care această sumă le va majora la un interes simplu de 3,5% l an de la expirarea termenului respectiv și până la plată Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. În franceză, apoi comunicat în scris la 6 decembrie 2001, în conformitate cu art. 77 alin. (2) și (3) din Regulamentul Vincent Berger Georg Ress Module Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE ONORI c. ITALIE

(Requête n° 49320/99)

ARRÊT

STRASBOURG

6 décembre 2001

DÉFINITIF

06/03/2002

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Onori c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

G.

Ress

,

président

,

I.

Cabral Barreto

,

L.

Caflisch

,

R.

Türmen

,

B.

Zupančič

,

M

me

H.S.

Greve

,

juges

,

M.

L.

Ferrari Bravo,

juge

ad hoc,

et de M. V.

Berger

,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 15 novembre 2001,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont une ressortissante italienne, M

me

Maria

Grazia

Onori («

la requérante

»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 12 février 1998 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»). La requête a été enregistrée le 2

juillet 1999 sous le numéro de dossier 49320/99. La requérante est représentée par M

e

P. Iorio, avocat à Rome. Le gouvernement italien («

le

Gouvernement

»)

est représenté par son agent, M.

U.

Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour (première section) a déclaré la requête recevable le 28

novembre 2000.

3.

Le 1

er

novembre 2001, la Cour a recomposé ses sections (article 25 §

1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la nouvelle troisième section.

EN FAIT

4.

Par un acte notifié le 26 octobre 1988, M.

A.M., mari de la requérante assigna celle-ci devant le tribunal de Rome afin d'obtenir, après leur séparation de corps, la séparation de leurs biens.

5.

La première audience se tint le 10 janvier 1989. Le 8 juin 1989, le demandeur sollicita la nomination d'un expert ; le juge de la mise en état y fit droit le 14 juillet 1989. L'expert ne s'étant pas présenté à l'audience du 23

novembre 1989, le juge révoqua son mandat, rejeta certaines demandes de la requérante, invita le demandeur à fournir un document et fixa au 5

avril 1990 l'audience suivante. Après un renvoi d'office, le nouvel expert, nommé par le juge le 15 décembre 1989, prêta serment le 22 avril 1991. Les trois audiences qui suivirent jusqu’au 25 mai 1992 furent reportées en attendant le dépôt du rapport d’expertise. Après un nouveau renvoi, le 14

décembre

1992, nécessaire pour permettre aux parties d'examiner le rapport, le 15

mars 1993 le juge ordonna la comparution d'une tierce personne à l'audience du 4

octobre

6.

L'audience du 18 février 1994 fut renvoyée à la demande des parties, puis celle du 24 juin 1994 en raison de la grève des avocats. Le 27

janvier

1995, le juge sollicita le dépôt de certains documents.

7.

Les audiences des 20 octobre 1995 et 1

er

mars 1996 furent renvoyées à la demande des parties.

8.

Les audiences des 31

octobre 1996 et 13 juin 1997 furent reportées à la demande de M. A.M. qui n'avait pas réussi à obtenir les documents demandés par le juge à cause du retard imputable à l'autorité qui devait lui les délivrer. L'audience suivante fut fixée au 27 mars 1998.

9.

Entre le 27 mars 1998 et le 12 mars 1999, l’affaire fut renvoyée à trois reprises pour permettre la production de documents. Le 12 mars 1999, le juge fixa une audience au 20 octobre 1999.

10.

Selon les informations fournies par la requérante, l’affaire fut remise au 27 janvier 2000, date à la quelle une audience se tint et le juge prononça un jugement dont le texte fut déposé au greffe le 8 mars 2000.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

11.

La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

12.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

13.

La période à considérer a débuté le 26 octobre 1988 et s’est terminée le 8 mars 2000.

14.

Elle a donc duré plus de onze ans et quatre mois pour une instance.

15.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

16.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

17.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

18.

La requérante réclame 50 000 000 lires italiennes au titre des préjudices matériel et moral qu’elle aurait subis.

19.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer à la requérante 14

000

euros au titre du préjudice moral.

B.

Intérêts moratoires

20.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3,5 % l

’

an.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’État défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 14 000 EUR (quatorze mille euros) pour dommage moral

;

b)

que ce montant sera à majorer d

’

un intérêt simple de 3,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

les demandes de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 6 décembre 2001, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Greffier

Président