- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 6 decembrie 2001
- Stat pârât
- ITA
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
- Dommage matériel - demande rejetée
- Préjudice moral - réparation pécuniaire
- Cheltuieli de judecată
- Remboursement partiel frais et dépens - procédure de la Convention
Mauti împotriva Italiei
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA A TREIA CAUZA MAUTI c. ITALIA (Cercetarea nr. 4391/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 6 decembrie 2001 DEFINITIVF 06/03/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă. În cauza Mauti c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), care se află într-o cameră compusă din dnii Res președinte Cabral Barreto Caflisch Türmen Zupančič H.S.
Greve judecători Ferrari Bravo, judecător ad hoc, și al domnului V. Berger grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 15 noiembrie 2001, Rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și a cărei resortisant italian, M Adriana Mauti ( reclamanta a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 25 martie 1997 în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale (adică Convenția privind Drepturile Omului). Cererea a fost înregistrată la 13 noiembrie 1998 sub numărul dosarului 4991/98. Recurenta este reprezentată de dl Felice, avocat la Roma.
Guvernul este reprezentat de agentul său, dl Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea (prima secțiune) a declarat cererea admisibilă la 28 noiembrie 2000. La 1 noiembrie 2001, Curtea și-a reformulat secțiunile [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Prezenta cerere a fost atribuită noii secțiuni. La 20 octombrie 1977, reclamanta și-a numit fratele și sora în fața tribunalului din Roma pentru a obține împărțirea unei moșteniri. În iunie 1978, judecătorul pentru punerea în funcțiune a audierii părților. După o trimitere, deoarece una dintre părți nu a fost prezentată, la 18 decembrie 1978 reclamanta a prezentat audierea martorilor.
La data de 4 iunie 1979 a fost revocată din oficiu la 28 iunie 1979. Prin ordonanța din 25 iulie 1979, judecătorul a aprobat audierea părților, care a avut loc la 29 noiembrie 1979. 1979, părțile și-au prezentat concluziile și judecătorul a stabilit data la care au fost depuse pledoariile la 27 mai 1980. printr-o hotărâre definitivă din 26 iunie 1980, al cărei text a fost depus la grefa din 10 iunie 1980 În noiembrie 1980, tribunalul a declarat succesiunea ereditară deschisă și a prezentat părțile în fața judecătorului pentru punerea în funcțiune. Prin ordonanța din aceeași zi, tribunalul a numit un expert, care a depus jurământul la 11 decembrie 1980. Cele cincisprezece audieri care au avut loc între 23 aprilie 1981 și 12 noiembrie 1984 au fost în instanță.
După cinci audieri, 2 octombrie 1986 judecătorul a dispus prezentarea în fața instanței a expertului și, la 8 ianuarie 1987, judecătorul a dispus o audiere suplimentară. După două audieri, la 18 decembrie 1987 judecătorul a stabilit data pentru prezentarea concluziilor la 31 martie 1988 și data la care au avut loc pledoariile a avut loc la 10 aprilie 1990. Printr-o ordonanță din 2 mai 1990, al cărei text a fost depus la grefa din 9 iulie 1990, tribunalul a redeschis punerea în funcțiune și a ordonat reînnoirea competenței. La 24 septembrie 1990, părțile au constatat că nu a fost notificată persoanei cu experiență. Acesta din urmă a depus jurământul la 7 ianuarie 1991. După o retrimitere, audierile din 7 ianuarie 1991. octombrie 1991, 13 ianuarie și 13 aprilie 1992 au fost amânate în vederea unei eventuale soluționări amiabile.
La 11 iunie 1992, părțile și-au prezentat concluziile, iar la data de 14 februarie 1995 a avut loc rechiziționarea pledoariilor. printr-o ordonanță din 13 iunie 1995, al cărei text a fost depus la grefă la 25 iulie 1995. 1995, Tribunalul a suspendat hotărârea, a redeschis punerea în aplicare și a dispus reînnoirea competenței, deoarece expertul nu o executase în conformitate cu dispozițiile din 2 mai 1990. După două audieri, printr-o ordonanță din 3 septembrie 1996, judecătorul a respins cererea recurentei de a obține plata imediată a unei sume la care considera că are dreptul pe baza dovezilor furnizate și a fixat data pentru prezentarea concluziilor la 17 martie 1997. În ziua următoare, judecătorul a amânat cauza la 21 aprilie 1997 deoarece avocatul unuia dintre inculpați era bolnav.
La 11 noiembrie 1997, avocatul recurentei a depus o cerere pentru ca data la care a fost deja stabilită încuviințată data de 22 ianuarie 2000. Tribunalul, primind cererea, a fixat la tribunal pentru prezentarea pledoariilor la 27 mai 1999. 10. printr-o hotărâre definitivă din 1 iunie 1999, al cărei text a fost depus la grefă la data de 7 În iulie 1999, instanța a respins în parte cererea părților cu privire la atribuirea anumitor bunuri imobile. Printr-o ordonanță din aceeași zi instanța a redeschis instanța de judecată și a stabilit data de 21 februarie 2000 pentru prezentarea expertului.
1999, avocatul reclamantei a depus o cerere pentru ca data la care a fost deja stabilită data la 21 februarie 2000 să fie avansată, iar judecătorul pentru punerea în funcțiune a stabilit data la 13 ianuarie 2000. La această dată, judecătorul pentru punerea în funcțiune a stabilit data la care instanța pentru punerea în funcțiune a fost înștiințată la 2 octombrie 2000. La data respectivă, judecătorul a cerut judecătorului să numească un expert, ceea ce s-a întâmplat la 22 martie 2001, iar la 6 aprilie 2001 judecătorul a amânat cazul la 14 iunie 2001. În conformitate cu informațiile furnizate de reclamant la 24 august 2001, la 24 august 2001, nu a fost încă stabilită o audiere.
ÎN JUSTIȚIE CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE 11. Recurenta a afirmat că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil În conformitate cu prevederile art. 6 alin. (1) din Convenție, orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 12. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 20 octombrie 1977 și procedura era încă în curs de desfășurare la 24 august 2001. 14 La această dată a durat mai mult de douăzeci și trei de ani și zece luni pentru o instanță. 15. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de obligația de termen rezonabil.
În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. (1). Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința de termen rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. 17. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1). În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă că nu este posibil ca consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.
Recurenta solicită 691 241 754 lira italiană (ITL) pentru prejudiciul material și sa prezentat Curții pentru a cuantifica prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 20. Curtea nu a primit o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere. În schimb, aceasta consideră că este necesar să se acorde recurentei 40 000 În plus, reclamanta solicită 28 064 560 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și 8 327 022 ITL pentru cele suportate în fața Curții.
22. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea referitoare la cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale, consideră rezonabilă suma de 2 500 EUR pentru procedura în fața Curții și acordul cu reclamanta. Interese moratorii 23. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata d Interes legal aplicabil în Italia la data adoptării prezentei hotărâri a fost de 3,5% l an.
PE CES MOTIVE, CURTEA, ÎN L 44 alin. (2) din Convenție, 40 000 EUR (cca o mie de euro) pentru daune morale și 2 500 EUR (două mii cinci sute de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu de 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plată Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză și apoi comunicată în scris la 6 decembrie 2001, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul Vincent Berger Georg Ress Moduleer Președinte
TROISIÈME SECTION
AFFAIRE MAUTI c. ITALIE (Requête n° 44391/98) ARRÊT STRASBOURG 6 décembre 2001 DÉFINITIF 06/03/2002 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l’affaire Mauti c. Italie, La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de : MM. G. Ress , président , I. Cabral Barreto , L. Caflisch , R. Türmen , B. Zupančič , M me H.S. Greve , juges , M. L. Ferrari Bravo, juge ad hoc, et de M. V. Berger , greffier de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 15 novembre 2001, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont une ressortissante italienne, M me Adriana Mauti (« la requérante »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 25 mars 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 13 novembre 1998 sous le numéro de dossier 44391/98. La requérante est représentée par M e A. Felice, avocat à Rome. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
La Cour (première section) a déclaré la requête recevable le 28 novembre 2000.
Le 1 er novembre 2001, la Cour a recomposé ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la nouvelle troisième section. EN FAIT
Le 20 octobre 1977, la requérante assigna son frère et sa sœur devant le tribunal de Rome afin d’obtenir le partage d’un héritage.
La mise en état de l’affaire commença le 6 décembre 1977. Après deux audiences, le 8 juin 1978 le juge de la mise en état ordonna l’audition des parties. Après un renvoi, car une des parties ne s’était pas présentée, le 18 décembre 1978 la requérante demanda l’audition de témoins. L’audience prévue pour le 4 juin 1979 fut reportée d’office au 28 juin 1979. Par une ordonnance du 25 juillet 1979, le juge admit l’audition des parties, qui se tint les 5 et 29 novembre 1979. Le 20 décembre 1979, les parties présentèrent leurs conclusions et le juge fixa la date de l’audience de plaidoiries au 27 mai 1980.
Par un jugement non définitif du 26 juin 1980, dont le texte fut déposé au greffe le 10 novembre 1980, le tribunal déclara la succession héréditaire ouverte et remit les parties devant le juge de la mise en état. Par une ordonnance du même jour, le tribunal nomma un expert, qui prêta serment le 11 décembre 1980. Les quinze audiences qui eurent lieu entre le 23 avril 1981 et le 12 novembre 1984 concernèrent l’expertise. Après cinq audiences, le 2 octobre 1986 le juge ordonna la comparution de l’expert et le 8 janvier 1987 le juge ordonna un complément d’expertise. Après deux audiences, le 18 décembre 1987 le juge fixa la date pour la présentation des conclusions au 31 mars 1988 et l’audience de plaidoiries se tint le 10 avril 1990.
Par une ordonnance du 2 mai 1990, dont le texte fut déposé au greffe le 9 juillet 1990, le tribunal rouvrit la mise en état et ordonna le renouvellement de l’expertise. Le 24 septembre 1990, les parties constatèrent que la convocation n’avait pas été notifiée à l’expert. Ce dernier prêta serment le 7 janvier 1991. Après un renvoi, les audiences des 7 octobre 1991, 13 janvier et 13 avril 1992 furent ajournées en vue d’un éventuel règlement amiable. Le 11 juin 1992, les parties présentèrent leurs conclusions et l’audience de plaidoiries eut lieu le 14 février 1995.
Par une ordonnance du 13 juin 1995, dont le texte fut déposé au greffe le 25 juillet 1995, le tribunal suspendit la décision, rouvrit la mise en état et ordonna le renouvellement de l’expertise car l’expert n’avait pas exécuté celle-ci aux termes de l’ordonnance du 2 mai 1990. Après deux audiences, par une ordonnance du 3 septembre 1996, le juge rejeta la demande de la requérante visant à obtenir le paiement immédiat d’une somme à laquelle elle estimait avoir droit sur la base des preuves fournies et fixa la date pour la présentation des conclusions au 17 mars 1997. Le jour venu, le juge ajourna l’affaire au 21 avril 1997 car l’avocat d’un des défendeurs était malade. L’audience de plaidoiries fut fixée au 22 janvier 2000.
Le 11 novembre 1997, l’avocat de la requérante introduisit une demande afin que la date de l’audience déjà fixée le 22 janvier 2000 fût avancée. Le tribunal, en accueillant la demande, fixa l’audience pour la présentation des plaidoiries au 27 mai 1999.
Par un jugement non définitif du 1 er juin 1999, dont le texte fut déposé au greffe le 7 juillet 1999, le tribunal rejeta en partie la demande des parties quant à l’attribution de certains biens immeubles. Par une ordonnance du même jour le tribunal rouvrit l’instruction et fixa l’audience du 21 février 2000 pour la comparution de l’expert. Le 4 novembre 1999, l’avocat de la requérante introduisit une demande afin que la date de l’audience déjà fixée au 21 février 2000 fût avancée et le juge de la mise en état fixa l’audience au 13 janvier 2000. A cette date, le juge de la mise en état fixa la comparution de l’expert au 2 octobre 2000. Le jour venu, le juge ne confia aucun charge à l’expert comparu, mais donna la charge à un notaire pour la vente des biens et renvoya l’affaire au 15 février 2001 pour le dépôt de documents. A cette date, le notaire demanda au juge de nommer un expert, ce qui fut fait le 22 mars 2001, et le 6 avril 2001 le juge ajourna l’affaire au 14 juin 2001 ; le jour venu, le juge nomma un expert à disposition du notaire. Selon les informations fournies par le requérant le 24 août 2001, aucune audience n’avait encore été fixée. EN DROIT I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
11. La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
La période à considérer a débuté le 20 octobre 1977 et la procédure était encore pendante au 24 août 2001.
Elle avait à cette date duré plus de vingt trois ans et dix mois pour une instance.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple, Bottazzi c. Italie [GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du « délai raisonnable ». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.
Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
18. Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage
La requérante réclame 691 241 754 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et s’en remet à la Cour pour quantifier le préjudice moral qu’elle aurait subi.
La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer à la requérante 40 000 EUR au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens
La requérante demande également 28 064 560 ITL pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et 8 327 022 ITL pour ceux encourus devant la Cour.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale, estime raisonnable la somme de 2 500 EUR pour la procédure devant la Cour et l’accorde à la requérante. C. Intérêts moratoires
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ’ intérêt légal applicable en Italie à la date d ’ adoption du présent arrêt était de 3,5 % l ’ an. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit a) que l’État défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 40 000 EUR (quarante mille euros) pour dommage moral et 2 500 EUR (deux mille cinq cents euros) pour frais et dépens ; b) que ces montants seront à majorer d ’ un intérêt simple de 3,5 % l ’ an à compter de l ’ expiration de ce délai et jusqu ’ au versement ; 3. Rejette les demandes de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 6 décembre 2001, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement . Vincent Berger Georg Ress Greffier Président