AFFAIRE BESATI c. ITALIE

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA BESATI c. ITALIA (solicitarea nr. 44888/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 6 decembrie 2001 DEFINITIVF 06/03/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Besati c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), care se află într-o cameră compusă din dnii Res președinte Cabral Barreto Caflisch Türmen Zupančič H.S. Greve judecători Ferrari Bravo, judecător ad-hoc, și al domnului V. Berger grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 15 noiembrie 2001, Rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și a cărei resortisant italian, domnul Laura Besati ( La data de 30 noiembrie 1996, în temeiul articolului 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Comisia Europeană pentru Drepturile Omului a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului în temeiul articolului 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Leanza și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea (prima secțiune) a declarat cererea admisibilă la 28 noiembrie 2000. La 1 noiembrie 2001, Curtea și-a recompus secțiunile [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Această cerere a fost atribuită noii secțiuni. La 15 noiembrie 1990, recurenta i-a numit pe domnul F. și compania de asigurări T. în fața Tribunalului din Roma pentru a obține despăgubiri pentru daunele suferite în urma unui accident de circulație. Recurenta a solicitat despăgubiri 107 116 180 lira italiană (ITL). La 25 februarie 1991, judecătorul l-a declarat pe domnul F. și compania de asigurări T. F. și l-a numit expert. La 13 ianuarie 1992, părțile pârâte s-au constituit în procedură și judecătorul a admis audierea martorilor, care a avut loc după o audiere la 10 iunie 1993. 1994, după mutarea judecătorului de punere în funcțiune, reclamanta a solicitat o trimitere. La 16 iunie 1994, părțile și-au prezentat concluziile, iar la 7 februarie 1996 s-a stabilit rejudecarea pledoariilor. Această audiere a fost amânată din oficiu la 6 noiembrie 1996 și, ulterior, la 7 octombrie 1998 ca urmare a mutației judecătorului de punere în funcțiune. 1998, al cărui text a fost depus la grefa din 24 martie 1999, Tribunalul a acceptat parțial cererea recurentei și a condamnat părțile pârâte să plătească recurentei 2 740 000 ITL. La 4 mai 2000, reclamantul a răspuns la apelul la Tribunalul de Primă Instanță din Roma. Potrivit informațiilor furnizate de solicitant, din cele cinci audieri stabilite între 13 iulie 2000 și 28 noiembrie 2001 două au fost revocate din oficiu. În conformitate cu art. 6 alin. În conformitate cu prevederile art. 6 alin. (1) din Convenție, orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Perioada care trebuie luată în considerare a început la 15 noiembrie 1990 și procedura este încă în curs de desfășurare până în prezent. 11. Prin urmare, a durat 11 ani pentru două instanțe. 12. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de obligația de termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. (1). Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința termenului rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă că nu este posibil ca consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Recurenta solicită 30 000 000 ITL pentru prejudiciile materiale și morale pe care le-ar fi suferit, inclusiv cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor naționale. 16. Curtea nu are nicio legătură cauzală între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. În schimb, aceasta consideră că este necesar să se acorde recurentei 12 000 În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea respinge, de asemenea, cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale. Comisioane și cheltuieli de judecată 17. Recurenta solicită, de asemenea, 250 000 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții. 18. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 120 EUR pentru procedura în fața Curții și la data la care a fost acordată recurentei. Interese moratorii 19. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3,5% l an. Prin aceste motive, Curtea, în L .UNANIMITATE, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească recurentei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 12 000 EUR (doisprezece mii de euro) pentru daune morale și 120 EUR (cent douăzeci de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu de 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plată Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 6 decembrie 2001, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Vincent Berger Georg Ress Modululer Președintele

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE BESATI c. ITALIE

(Requête n° 44388/98)

ARRÊT

STRASBOURG

6 décembre 2001

DÉFINITIF

06/03/2002

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Besati c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

G.

Ress

,

président

,

I.

Cabral Barreto

,

L.

Caflisch

,

R.

Türmen

,

B.

Zupančič

,

M

me

H.S.

Greve

,

juges

,

M.

L.

Ferrari Bravo,

juge

ad hoc,

et de M. V.

Berger

,

greffier de section

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 15 novembre 2001,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont une ressortissante italienne, M

me

Laura Besati («

la requérante

»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 30 novembre 1996 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»). La requête a été enregistrée le 13

novembre 1998 sous le numéro de dossier 44388/98. Le gouvernement italien («

le Gouvernement

»)

est représenté par son agent, M.

U.

Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour (première section) a déclaré la requête recevable le 28

novembre 2000.

3.

Le 1

er

novembre 2001, la Cour a recomposé ses sections (article 25 §

1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la nouvelle troisième section.

EN FAIT

4.

Le 15 novembre 1990, la requérante assigna M. F. et la compagnie d’assurances T. devant le tribunal de Rome afin d’obtenir réparation des dommages subis lors d’un accident de la circulation. La requérante demanda à titre de dédommagement 107 116 180 lires italiennes (ITL).

5.

La mise en état de l’affaire commença le 16 janvier 1991. Le 21

janvier

1991, le juge déclara M. F. et la compagnie d’assurances T. défaillants et nomma un expert. Le 25

février

1991, le juge admit l’audition de M. F. et l’expert prêta serment. Le 13

janvier

1992, les parties défenderesses se constituèrent dans la procédure et le juge admit l’audition de témoins, qui se tint, après une audience, le 10 juin 1993. Le 24

mars

1994, après la mutation du juge de la mise en état, la requérante demanda un renvoi. Le 16 juin 1994, les parties présentèrent leurs conclusions et l’audience de plaidoiries fut fixée au 7

février

novembre

1996 et, par la suite, au 7

octobre

1998 en raison de la mutation du juge de la mise en état.

6.

Par un jugement du 21

octobre

1998, dont le texte fut déposé au greffe le 24

mars

1999, le tribunal fit en partie droit à la demande de la requérante et condamna les parties défenderesses à payer à la requérante 2

740

000

ITL.

7.

Le 4 mai 2000, le requérant interjeta appel devant la cour d’appel de Rome. Selon les informations fournies par le requérant, des cinq audiences fixées entre le 13 juillet 2000 et le 28 novembre 2001 deux furent renvoyées d’office.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

8.

La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

9.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

10.

La période à considérer a débuté le 15 novembre 1990 et la procédure est encore pendante à ce jour.

11.

Elle a donc duré onze ans pour deux instances.

12.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

13.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

14.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

15.

La requérante réclame 30

000

000

ITL au titre des préjudices matériel et moral qu’elle aurait subis, y compris les frais et dépens encourus devant les juridictions nationales.

16.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer à la requérante 12

000

euros (EUR) au titre du préjudice moral. La Cour rejette aussi la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale.

B.

Frais et dépens

17.

La requérante demande également 250 000 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.

18.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 120 EUR pour la procédure devant la Cour et l’accorde à la requérante.

C.

Intérêts moratoires

19.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3,5 % l

’

an.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’État défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 12 000 EUR (douze mille euros) pour dommage moral et 120 EUR (cent vingt euros) pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 3,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

les demandes de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 6 décembre 2001, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Greffier

Président